LITERATURA.
SENSURI LITERARE. EMINESCIANISMUL.
Comentariu critic realizat de Gheorghe
Apetroae dlB, la studiul eminescian,
intitulat ”Archaeus” și ”Anamneza în Sărmanul Dionis”, elaborat de Carmen
Negulei, ex-universitar și ex-redactor șef la revista literară "Echinox", Cluj-Napoca și la studiul ” Despre Eminescu, geniul
vizionar al poeziei dedus din poemul său elegiac, Odă (în metru antic)”, elaborat
de prof. Rodica Danu, hermeneut și moderator al
grupului literar”Eminescu”.
Eminescianismul poate fi definit epistemplogic, una din formele expresive ale reversibilității duale și antinomice ale
spiritului cultural universal, spirit dedus din infinitatea sensurilor
permanentelor mişcări și stări fenomenologice, cu accent, aici, în infinitatea
creaţiei, fie aceasta și în spațiile literar- filosofice, pe un parcurs al
eului existenţial obiectivat, receptat și relevat noetic, înobilat de creator în
forme pure, estetice, cu percepții savante în mediul academic și cu extrapolări
perceptive, la diferitele cote ale mediului social.
- Studiile
şi eseurile, aparţinând lui Carmen Negulei, înserate în volumul cu acelaşi
titlu (apărut la Editura Alfa Press, 1995), se relevă ca un început
inspirat al unei exegeze eclatante asupra universului gnoseologic
eminescian, o epistemologie
a creaţiei eminesciene, comparabilă cu literatura vedic- sanscrită. În context,
”Anamneza în Sărmanul Dionis” se constituie în contrafortul intelectiv al unei
cunoaşteri ființial- sempervirescente „în sacrum”, înălţate cu profesionalism
filosofic şi cu vocaţie literară pe fundamentul sacrosanct al nemuririi ”Archaeus”,
ca un nous universal în schemă gnozică, în natura complexă a unei naraţii ideatice
estetizate. Termenul de ”Archaeus” va fi relevat de Carmen Negulei ca
un primat axiologic, elaborat cu caracterul de dominantă a naturii cunoaşterii,
în raport cu natura ontologică a povestirii, un determinant cauzal asertiv al
dualităţii gnoseologice.
Tot Carmen Negulei, modulează din ”Archaeus” principiile
omoloage între viziunea europeană şi cea indică asupra
universalului, prin supralicitarea sensului ”Archaeului” ca spirit al
Universului. Este aceasta „în fond” o promovare a conceptului de metodă,
proprie eminesciană, de „a ajunge la esenţa lucrurilor prin cunoaştere, archae-ul
fiind invocat de la început un principiu- fundament în hermeneutica literară, pentru
a clarifica ipoteze ale gândirii” (C.N., „Studii şi eseuri”, 1995).
”Archaeus” va
fi considerat de C. Negulei, cum şi în ”Sărmanul Dionis”, principiu al realului
dublu, ca implicit filosofic de identitate a personalităţii şi fundament
gnoseologic, prin expunerea în plan dublu a celor două personaje, unul
neiniţiat și expus - Dionis, celălalt iniţiat şi purtător al principiului
spiritual cognitiv, al bătrâneţii reflexive- călugărul Dan, abordat și înțeles Dionis, doar de ezoterici. Este un ”Archaeus”
spiritual, la care „existenţa implică esenţe materiale și spirituale gravitice ale
universalității cosmic, estetizate, în ele însăşi”. Dar acest
principiu cognitiv va fi erodat formal de principiul metempsihozei,
întrucât sufletul (atman), făcând parte din permanenţa esenţei spiritualizate
de ordin ontologic, devine un exponent axiologic al relativismului, în limitele
percepţiilor materiale, și aceasta, prin potențialul receptiv limitat al analizatorilor
corporali umani și prin propulsiile gravitice identitar- diferențiale ale Universalului. ”Archaeus”,
ca principiu al cognoscibilităţii, se poate induce epistemologic- entiv, ca și
conținut obiectivat și estetizat în ontologicul universal creator, dar şi se poate
elimină, prin el, ca pandant al relativismului tautologic, sechelă a devenirii
obiectiv formale convenționale.
Carmen Negulei, ca indolog, sesizează
implicaţiile brahmanismului în marea literatură, prin supremaţia de castă şi
prin inducerea credinţei de reîncarnare, un concept prefilozofic, care avea,
totuși, să fie depăşit de Eminescu, în creaţia sa marcată de gnomismul
indobudist și remarcă rolul ontologicului în procesul cunoaşterii filosofice, expunând
în studiul său, în interferenţe fenomeologice, modalităţile de gândire
promovate de poetul filosof și descoperind trasee duble de cunoaştere şi de
influenţă asupra creaţiei, pe care le va cerceta, în aceeaşi măsură, universitarul
hermeneut, cu multă acribie și deosebită atenție.
Această
viziune filosofică, versificată, poate fi identificată la Eminescu cu un
concept universal al genezei, în poemul, intitulat ”Scrisoarea a I-a”, un poem
filosofic, care este în fond o variantă versificată a Sărmanului Dionis,
receptată şi analizată cu o voinţă schopenhaureană de Carmen Negulei. Cine
este, dar, Dionis, în accepţia metempsihotică eminesciană? Este copilul
sărac, copist la 18 ani, „pentru care visul era o viaţă şi viaţa un vis, într-o
ordine a realităţii”, cel care-şi gândeşte condiţia socială precară în
„înrâurirea zodiilor asupra vieţii omeneşti”. Dionis va conştientiza condiţia
sa socială numai când reintră în reamintire, în anamneză, în antecedentele
proprii, graţie unei meditaţii socratiene. Se deduce cu claritate de aici că
Eminescu când a conceput Sărmanul Dionis, aprofundase teoria kantiană a
genezei și actul Karman, „un act care depinde de spiritul şi de vorbirea care
conferă fiecărei individualităţi umane antecedente proprii şi situaţia sa
particulară, îi conferă de asemenea un destin care, dacă nu se va realiza în
viaţa prezentă, se va realiza după sfârşitul acesteia într-o reîncarnare pe
care o va orienta el” (Jean Filliozat, Filosofiile Indiei, Brahmanele şi
speculaţiile ritualiste), în fond renaşteri ale nousului individual, receptat
din imnurile ariene rig-vedice şi din canoanele budhiste.
Şi
Mircea Ivănescu observă în studiul ”Anamneza în Sărmanul Dionis” o
viziune eminesciană, graţie filozofiei indiene, prin care se aduc „detalii şi
interpretări inedite, necunoscute în literatura română şi străină, în analiza
operei eminesciene”. Cred că Mircea Ivănescu, prezent cu intervenţia sa la
lansarea volumului cu studiile lui Carmen Negulei, s-a referit aici la
inspiraţia eminesciană din Rig-Veda, imnul despre creaţiune (X, 129), imn din
care a fost inspirată şi poezia sa filosofică Scrisoarea I, capodoperă a
conceptului de geneză, scriere care tratează deopotrivă Archaeus şi
anamneza..., începutul, prezentul şi neînceputul în cadrele - şi
spaţiile existenţiale ale cunoaşterii... Revenind la ”Sărmanul
Dionis”, înţelegem că, în urma studiului astrologiei lui Ruben, Dionis simte că
„sufletul călătoreşte din veac din veac” şi numai moartea materială îl face să
uite că a mai trăit. Este acesta un concept bazat pe astrologia bizantină, pe
sistemul filosofic geocentrist, în care lumea transpare ca o rânduială
dumnezeiască, pentru că în imaginea lui Dionis, ordinii cosmice a lucrurilor- dharma- i
se opune dezordinea-adharma-, iar unei periodicităţi normale a vieţii naturale
i se opun perturbaţiile thanatice. Pentru cunoaşterea dionisiacă, opusă
dharmei, Carmen Negulei va aserta axiomatic cum că „spaţiul şi timpul sunt în
noi”, iar „existenţa lor în noi infirmă atemporalitatea şi ubicuitatea fiinţei
umane”, deci și o extrapolare în noi a permanenței cosmice a lui ”Archaeus”.
Dar, translaţia în timp şi spaţiu,
afirmă C. Negulei, aşa cum este văzută de Eminescu, „nu mai are nimic cu
metempsihoza de care vorbeşte Platon, prin faptul că este determinată de
către eu, în timp ce la Platon aceasta are expresia unui etern ciclu
obiectiv, în care se integra omul... Eminescu îl deconspiră pe Dionis în text:
„Călugărul Dan se visase mirean cu numele Dionis”. Anamneza se confundă în text
cu metempsihoza, Dan devenind Dionis, dar în vis.
Dan
va călători în Univers pentru a constata realitatea (rta), adevărata natură
ordonatoare a lucrurilor (dharman), periodicităţii vieţii naturii, a timpului
ciclic fără început şi sfârşit. Dan se doreşte şi un „brahman”, o cheie a
enigmei, a genezei universale când, referindu-se la astrologul Ruben,
relaţionează fenomenele şi actele terestre la ritmurile cosmice, expresiv
vedice, reluându-le sincretic. Să reţinem că adâncimile metafizice ale
călugărului Dionis se vor extrapola din spaţiul citadin al Iaşilor, urmare a
vizitei sale (a călugărului Dan) la astrologul Ruben, profesorul metafizician
de la Academia din Socola, Dan fiind unul din şcolarii Academiei şi discipolii
lui Ruben. Dan se confesează lui Ruben „echivalând diviziunile timpului cu
diviziunile Vedei”, cum că vremea nemărginită e făptură a nemuritorului
nostru suflet, Yajna, o replică care-l va îndritui pe Dan pentru ca să exclame
altcumva decât predicativ şi premoniţional: „Am trăit în viitor. Îţi spun, acum
am doi oameni cu totul deosebiţi în mine- Unul, călugărul Dan, care vorbeşte cu
tine şi trăieşte în vremile domniei lui Alexandru Vodă, altul cu alt nume,
trăind peste cinci sute de ani de acum înainte”. Aşadar, omul cosmic, Purusa, e
în corelaţie cu opera rituală (Yajna), care presupune un rit, o succesivitate,
concretizată în anamneza lui Dan (că fusese Dionis) şi în călătoria sa în
Univers, relevată de răspunsului lui Ruben: „în şir, poţi să te pui în viaţa
tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a cărei fiinţă vei
pricinui-o tu …”.
Universitarul indolog Carmen
Negulei va sesiza că „Dionis vrea să atingă simultaneitatea prin anularea legii
succesivităţii”, de fapt, dorind „o anamneză inversă: o anamneză în care el nu
depinde de ce s-a întâmplat odată în el, ci, în care, ceea ce se va întâmpla cu
el depinde în întregime de el”. Carmen Negulei admite „un astfel de sens al
anamnezei, ca reamintire a propriei experienţe şi având o altă finalitate:
pentru Dionis prima anamneză are importanţă doar atât cât să-l convingă că
spaţiul şi timpul sunt în EL (în individ)”, acceptând apoi, în
detrimentul succesiunii, simultaneitatea ontologică. Autoarea consideră că
„soluţia pentru depăşirea legilor spaţio-temporalităţii i-o dă
Ruben”. Ea constă în „a primi puterea umbrei pentru a decoda formulele din
carta de astrologie”. Mai mult, Ruben îi propune lui Dionis să lase un om din
şirul infinit de oameni din el să-i ţină locul cât timp el va fi plecat în
univers şi aceasta pentru a înşela, după C. Negulei, legea succesivităţii. Dan
se roagă „pentru ca umbra, în timpul vieţii sale eterne să-şi scrie pe pământ
memoriile curate. Simţurile umbrei (întunecarea) şi ale lui Dan (lumina), prin
întoarcerea foilor, au dimensiuni magice. Înlocuitorul este
TU şi acel spaţiu pe care îl ocupi nu poate să rămână gol, deoarece,
conform legii succesivităţii, Tu nu poţi ieşi din El în timp ce vei călători în
Univers. Căderea lui Dionis, explică Carmen Negulei, este datorată voinţei sale
de a încălca „interdicţia de a-l vedea pe Dumnezeu, de a atinge zona de dincolo
de fiinţă şi nefiinţă, zona celestă”.
Apare
cu evidență caracterul obsedant al poetului de a conceptualiza în planul
trăirilor viscerale acea iubire adâncă, imaginară la care, doar
material, nu putea să ajungă. Mioara Avram, cercetător la Biblioteca ASTRA din
Sibiu, în interpretarea studiilor eminesciene
(Archaeus şi Anamneza în Sărmanul Dionis) ne îndeamnă să concepem la
Eminescu „anamneza generalizată”, iar „visul” ca având o semnificaţie
ontologică majoră, în dauna celei onirice, demonstrând în Sărmanul Dionis existenţa
a patru straturi de realitate şi anume: lumea fizică (Dionis, Pământ), lumea
avatarurilor (Dan, Pământ, oniric), lumea prototipurilor (Umbra, Lumina) şi
lumea absolutului (Dumnezeu, Doma). Cum reuşeşte identificarea acestor
stratificaţii ontologice? Numai și numai prin căderea lui Dan din planul
reflexibilităţii în cel al contemplării...
Studiile
tinerei scriitoare, cu rezonanţe din adâncurile filosofice, de descoperire a
centrelor ideatice în lumea conceptelor eminesciene îl va îndreptăţi pe
publicistul livresc Aurel Cioran, fratele filozofului Emil Cioran, să
deconspire „recunoştinţa eternă pe care trebuie să o poarte Carmen Negulei
pentru Constantin Noica, pentru cel pe care scriitoarea l-a vizitat de mai
multe ori la Păltiniş şi din a cărei idee a trecut la studiul limbii sanscrite
şi culturii indiene”. Tot Aurel Cioran va aplauda dubla şansă a lui Carmen
Negulei de a-l avea ca mentor spiritual pe Constantin Noica şi de a se nutri
direct de la sursă, prin bursa de studii oferită acesteia de University of
Poona, Department of sanskrit, cu spiritul literaturii şi filozofiei indiene.
Concluzii la studiu: Să înţelegem
că Archaeus, ca spirit al universului, şi Anamneza, ca dualitate
ontologică, pot da o explicaţie facilă conceptelor filozofice de universalitate
şi înlesnirii cunoaşterii facile a spiritului indian din creaţia
eminesciană.
- Vorbind
despre Eminescu, geniul vizionar al poeziei dedus și din poemul său elegiac ”Odă”
(în metru antic) și din studiu elaborat de prof. Rodica Danu, hermeneut și moderator al grupului literar „Eminescu”,
trebuie să ne gândim la poetul vizionar cu voința-i schopenhaueriană în
demersurile sale creatoare, spiritual- existențiale, la lirismul său descriptiv
și armonizat, cu accente erotice, în care a transfigurat, cu conștiință
filosofică și cultură europeană, în coordonate estetice și ideatic- metafizice,
prin rafinament stilistic, energiile sale intelective estetizate și obiectivate
și în acest poem, de cea mai înaltă ținută literară. Vorbim de poetul cel
înobilat cu reflexii și viziuni metafizice, un deosebit mediator de romantism
german și francez în poezia românească. El a întreprins, cu inspirații elegiace
și simbolistice genuine, meditații imaginative profunde asupra estetizării
temporalității materiale și asupra eternității universalului, până a deveni un
promotor al creaţiei literare postmoderne, de influență baudelaireană și, de ce
nu, până la suprarealism și la neoexpresionism, curente literare, atât de
bine conturate în multele poeme scrise în scurta sa viață. Rodica Danu se referă
în studiul său, în primul rând, la poemul elegiac „Odă (în metrul antic)”.Și nu
ași fi urmat ușor calea abordării exegetice a acestui text eminescian cu
conotații reflexiv- cosmice, dacă poemul nu l-aș fi descoperit prezentat doct,
analitic și principial de Rodica Danu, expert literar în cadrul grupului
”Eminescu”.
Din parcurgerea atentă a poemului, se poate constată că poetul își
exprimă, într-un cadru cu conotaţii james- spenceriene, romantic-
orfice, credința sa existențial- cosmică prin mitizarea însingurării, de
depășire a trecerii, o condiție perfect imaginată, dar nerealizată și chiar
antitetică, de nemurire, la fel ca în ”Archaeus” de neacceptare a finitudinii
existențiale, așa cum aceasta se dorea și cum era expusă în versurile primei
strofe a poemului:” Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;/ Pururi tânăr,
înfăşurat în manta-mi,/ Ochii mei nălţam visători la steaua/Singurătăţii.”
Pentru accentuarea acestei viziuni ontice e bine să reținem concluzia lui
Rodica Danu din comentariu său asupra acestui poem: „ Sintetizând un
întreg sistem filosofic, Eminescu se credea parte a creației cosmogonice, un
veșnic aparținător al Cosmosului”. Dar să remarcăm atitudinea reflexivă a
poetului asupra vieții ideale și asupra morții, aceasta reieșind din structura
lirică și ideatică a versurilor poemului său cu tonuri profetice şi
genezice, de inspiraţie holderliniană, cu binecuvenitele ranforsări ideatice
kantiene, cu stoicism și voință Schopenhaueriană .
Principiul
nemuririi, expus în prima parte a poemului său, avea, cu siguranță,
la bază studiile pe care poetul le-a întreprins asupra conceptelor filosofiilor
indiene (Filliozat) și asupra umanismului renanscentist utopic European,
așa cum le remarcă Amita Bhose. Poetul cunoștea, desigur, la momentul construirii poemului multe
elemente ideatice ale nemuririi considerate sistemice de el, concepte umaniste, încărcate
de condiția nemuririi, ale renascentistului Giovanni Pico della Mirandola,
pe care Eminescu îl studiase, cu siguranță, la universitățile din
Viena și Berlin, concepte expuse în "Oratio de dignitate
hominis" și care reprezenta o sinteză a tradiției scolastico-
aristoteliene cu temele noi ale umanismului. Este o sinteză în filozofia neoplatoniciană,
în care este stabilită ierarhia existenței, omul urcând diverse trepte, și prin
”Ubermensch”, agreând parțial și
concepția lui Nietzsche, până la ființa
supremă, în parteneriatul cu creatorul- Dumnezeu, spre o nemurire a sa.
Eminescu a
considerat că are capacitatea să-și determine în mod liber modul și forma
existenței, să se apropie de divinitatea care stă la propria sa origine, iar
calea care duce la acest scop nu este decât purificarea lăuntrică, prin
cugetarea în însingurare și prin ispășirea suferinței prin contemplație filosofică,
inclusiv pe calea hedonică (Epicur și grădina sa. În Pergam…). Aceste concepții
erau bine cunoscute de Eminescu, așa cum afirmă și Dumitru Murărașu, citat de
Rodica Danu și aceasta reiese din studiul său „Eminescu si clasicismul
greco-latin". D. M. arătă în studiul său că „…poetul, prin exerciții de
versificație, prin traduceri, cărora le-a adăugat propria sa originalitate și
sclipire, a făcut să triumfe și în literatura noastră arta antică în formele ei
pure, deosebite”. Desigur, poetul reușise să le cumuleze vizionar pe toate
acestea în studiile sale genezice, cum am precizat și în analiza studiului lui
Carmen Negulei, în versurile din „Scrisoarea a I-a” și în studiul
psihologico-filosofic asupra naturii duale a omului și asupra anamnezei-
reamintirii vieții „Sărmanul Dyonis„ cu elemente din Platon, Menon (80-6), Phaidros
și să le expună cu succes și în poemul său elegiac, „Odă (în metrul
antic)”, subiectul nostru de acest studiu hermeneutic.
Conceptul nemuririi abordat și expus de poet în prima strofă a
odei sale putea avea ca referențial și demersurile utopice clasice
pozitive ale lui Thomas Morus, Tomaso Campanella, Francis Bacon, precum și
studiile iluminiștilor Locke, Montesquieu, Voltaire, Diderot, Rousseau,
Helvetius și Kant, pe care Eminescu le cunoscuse, le însușise și le urma ca
principii categorical- existențiale, ale nemuririi sale, un destin pe care și-l
întrevedea și începea să îl realizeze conceptual, aceasta, după ce aprofundase
și actul Karman, „un act care depinde de spiritul şi de vorbirea care conferă
fiecărei individualităţi umane antecedente proprii şi o situaţie particulară,
îi conferă un destin care, dacă nu se va realiza în viaţa prezentă se va
realiza după sfârşitul acesteia (Jean Filliozat, Filosofiile Indiei, Brahmanele
şi speculaţiile ritualiste; Alain Guillermou, La Génèse intérieure des poésies
d'Eminescu). Este acea credință în reîncarnare, pe care o
va releva indologul Carmen Negulei, în studiul său „Archaeus” şi anamneza în „Sărmanul
Dionis”, înserat în volumul cu acelaşi titlu (apărut la Editura Alfa Press,
1995), precum și în comentariu- studiul hermeneutic realizat de Gheorghe
Apetroae, cu apariție în bibliograf. M. Eminescu 1990-2005- Bibl. Acad. Române,
intitulat « Carmen Negulei, Gnozisul axiologic al studiilor eminesciene
„Archaeus„ și ”Sărmanul Dionis”».
În fond, aceste renaşteri
replicative ale nousului individual receptat din imnurile ariene rig-vedice,
din canoanele budhiste și din demersurile iluministe, vizionare în fondul lor
ideatic, sunt exprimări ideologice cu caracteristici transumaniste, vânturate
astăzi, regretabil, tot mai mult, de curentul ideologic transumanist și
postumanist, de supraordonare individuală și socială la un sistem autoreglabil.
Este curentul generat de umaniști și susținut, mai târziu, de Michel Foucault
(1926-1984), influențat de către Nietzsche, Bachelard și Canguilhem și expus în
epistema sa „inconștientul pozitiv al cunoașterii” ce se dorește un sistem
regulator și coordonator global (Huxley, A,: Schome neue Welt, Frankfurt a.M.,
1953).
Conceptul cultural- biologist evolutiv - de transumanism utopic, prin
care ne sugerează posibila variantă a nemuririi și apariției omului augmentat,
concomitant cu eliminarea din ecuație a divinității, ca termen liber al acestei
ecuații, este conceptul revărsat de Eminescu în prima strofă a poemului său,
dar imediat anihilat, în următoarea strofă, în care abisul, așa cum este
exprimat de Eminescu îşi deschide prea repede porţile, pentru a-l acapara
pe poetul genial la o vârstă mult prea tânără, chiar atunci când el, cu un
impuls evident creator, convins prin conceptul apollinic asupra ființării, în
fond mitic, de nemurire, devenea neașteptat de repede conștient de finitudinea
identității sale existențiale și de starea thanatică de care era încercat și
tot mai mult cuprins, de muritor, în
versurile: „Când deodată tu răsărişi în cale-mi,/ Suferinţă tu, dureros de
dulce../Pân-în fund băui voluptatea morţii/ Ne'ndurătoare.”
Asistăm în aceste versuri de ”odă” a
nemuririi la un reducționism existențial reflexiv, la peisajul social-
cultural european al sfârşitului de secol al XIX-lea. Sunt versurile acestei
strofe caracterizate prin lirism cu tonuri de transcendență, cu un acromatism
semantic de inspiraţie holderliniană, prin care poetul, simțind în starea sa
imanența morții începe să combată acele demersuri utopice clasice pozitive,
transumaniste, cunoscute de Eminescu și validate conceptual inițial, cum ar fi
cele ale lui Thomas Morus din Utopia (1516), sau cele ale lui Tomaso
Campanella din Cetatea soarelui (1623) și cele ale lui Francis Bacon din
Noua Atlantidă (1624), lucrări de concept ale altor umaniști, pe
care Eminescu le studiase cu siguranță la Viena și la Berlin și, desigur, în
privat, considerându-le platforme ale imaginației binelui uman ce generează
impulsuri divine și transformări sociale evolutiv- pozitive, dar și întrebări despre
reversibilitatea și infaibilitatea vieții, în care să credem, dar
fără dovezi, fără verificare, cum că fericirea în nemurire este posibilă,
concepte pe care William James (1842-1910) avea să le combată și să le
considere în studiile sale, ca fiind negative și irealizabile…
Combustia cultural- spirituală a poetului este problematizată
în eros, în continuare noetică, este astrală, mistuitoare, însoțită și chinuită
de boală, de o suferință transpusă metaforic într-un registru de legende antice,
acolo unde câmpul de confruntare al eului poetic cu suferința este marea, așa
cum o putem observa din versurile strofei a 3-a: „Jalnic ard de viu chinuit ca
Nessus./ Ori ca Hercul înveninat de haina-i;/ Focul meu a-l stinge nu pot cu
toate/ Apele mării.”, realizând o
fenomenologie a vieții, dar în limită pithagoreică… Va conștientiza acum, în
defavoarea curentelor utopice transumaniste, că legile biologice, altele decât
cele culturale și științific- pozitive, nu-și pierd niciodată valabilitatea,
chiar dacă li se adaugă alți factori de vitalitate, consensuali vieții, care ar
putea prelungi, dar nu va putea elimina definitiv momentul finitudinii hominide
(G. Vollmer, Evolutionăre Erkenntis- theorie, Stuttgard, 1980).
Acest exercițiu de onirism generator de obsesii
creatoare, până la agonizare este evident în spațiul singurătății pierdute și
îl va conștientiza Eminescu în relativitate, în strofa a 4-a a poemului său, în
versurile: ”De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu
rug, mă topesc în flăcări../Pot să mai re'nviu luminos din el ca/ Pasărea
Phoenix?.”, atunci când își presimte ireversibilitatea în urma combustiilor
interioare în spațialitatea culturală spiritual- cosmică a erosului cu rolul de
purificator al vieții sinelui spiritual- ontic, un motiv de siguranță a
renașterii pure a poetului numai prin arderea în însingurare, precum Pasărea
Phoenix, un aspect pe care l-am relevat și în studiul „ Siguranța
în însingurare la Emil Cioran”, Gheorghe Apetroae „Caiete Cioran, 2021”.
Ultima
strofă, a cincea, are conținutul resemnării, al nepăsării, totuși „tristă” de
perathosul pitagoric, al revenirii conștiente din imperiul onirismului
apollinic, de neatins, prin rugă, la cel al ființării telurice, de redarea
identitații sale în Sine prin contopirea cu absolutul, cu Universalul, chiar și
în neantul sartrean, în finitudine thanatică, în versurile: „Piară-mi ochii
turburători din cale,/ Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri
liniştit, pe mine/ Mie redă-mă! ”
Eminescu ar
corespunde întocmai ideii de nemurire, expusă în poemul său Odă (în metro
antic), dar în condiții dramatice şi obsessive și numai pe câmpul
cultural-spiritual, pe care îl realizează numai asupra geniului său, nu și al
existenței material-fenomenologice universale.
Această
prezentare are drept scop de a incita pe observatorii fini la parcurgerea
operei poetului şi de a reliefa multitudinea posibilittăţilor de
abordare interpretativ- hermeneutică a textului literal, cu privire la
poetica, stilistica şi versificaţia unei creaţiei
încărcate semnificativ, în același timp, de reflexivitate ideatică și de
suprarealism, chiar şi în contextul modernităţii unui text construit cu
subtilităţile artistice ale autorului preocupat, în limita cunoaşterii sale, de
problematizarea ideatică și ontologică a universalităţii, şi
aceasta, prin argumentări personaliste analitice asupra vitalității
existenţiale a entivului social și cosmic în expresie literară, experimentate
cu mult succes de Eminescu în spaţiile vitale largi ale creației, în scurta sa
viaţă, de el definite și abundent expuse pe tractul operei sale.
Odă (în metru antic)
Autor: Mihai Eminescu
.
Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce..
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne'ndurătoare.
.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări..
Pot să mai re'nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?.
.
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!
Eminescu este, dar, astrul cel cu adevărat nemuritor, este steaua strălucitoare a literaturii
și culturii noastre, care a reușit să înflăcăreaze cu prezența sa Trecutul, Prezentul și Neînceputul creației, cel care urmează a
sălășlui spiritual, împreună cu începutul și cu prezentul literaturii române,
în trupul veșniciei spirituale românești, deasupra nemarginilor
timpului.
Eseu-comentariu
critic expus în revista ”Interferenţe literare”, nr. 5, Biblioteca municipală ”
Eugen Lovinescu” din Fălticeni, iulie 1998, și cuprins în analele Academiei
Române, Gheorghe Apetroae, ing. dr. în științe, dr. h. causa în literatură,
eseist și poet.
BIBLIOGRAFIE:
-Apetroae, Gheorghe,
Studiul literar «Carmen Negulei, Gnozisul axiologic al studiilor eminesciene
„Archaeus„ și ”Sărmanul Dionis”»,
cuprins în Bibliograful Academiei Române, M. Eminescu 1990- 2005;
-Bhose, Amita,
Eminescu și India, Editura Junimea, Iași, 1978;
-Biblioteca Academiei
Române, Roza del Conte, Mihai Eminescu o dell Assoluto, 1962;
-Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Eminescu și romantismul german,
Editura Eminescu, București, 1986;
-Călinescu, George, Opera lui Mihai Eminescu, Editura Minerva,
Biblioteca pentru toți, București, 1985, vol. III;
-Cioculescu, Șerban, Istoria literaturii române III - Epoca marilor clasici,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973;
-Creția Petru, Testamentul unui eminescolog, Ed. Humanitas, 1998;
-Crețu, Ion, Mihail Eminescu (biografie documentară), Editura pentru Literatură, București,1968;
-Eminescu, Mihai,
Opere, vol. VII, Proză literară. Sărmanul Dionis. La Aniversară. Cezara. Geniul
pustiu. Celelalte proze postume. Texte inedite, studiu introductiv de
Perpessicius, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1977;
-Eminescu, Mihai
Opere, vol. XVI, Corespondență. Documentar, ediție critică întemeiată de Perspessicius,
coordonatori D.Vatamaniuc și Petru Creția, Editura Academiei
Române, Muzeul Literaturii Române, 1989;
-Filliozat, Jean,
Filosofiile Indiei, Brahmanele şi speculaţiile ritualiste, 1977;
-Guillermou, Alain, La
Génèse intérieure des poésies d Eminescu, Paris, Didier, 1963;
-Ibrăileanu, Garabet, Eminescu, studii și articole, Editura
Junimea,1974;
-Murărașu, Dumitru, Mihai Eminescu-viața și opera, Editura Eminescu, 1983;
-Noica, Constantin,
Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, București, 1992;
-Perpessicius,
Eminesciana, Ediție îngrijită, prefață și bibliografie de Dumitru D. Panaitescu,
Editura Junimea, Iași, 1983;
-Petrescu, Ioana
Emilia, Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică, Editura Minerva, 1978;
-Simion, Eugen, Proza
lui Eminescu, 1964;
-Vollmer, Gerhard,
Evolutionäre Erkenntnis - theorie- Buch gebraucht (antiquarisch & neu
kaufen), Stuttgart : Hirzel., 1980;
-Todoran, Eugen,
Eminescu, Editura Minerva, 1972.
