sâmbătă, 2 noiembrie 2024

Depășirea trecerii-anotimp; autor. Gheorghe Apetroae dlB

 


 

DEPĂȘIREA TRECERII -ANOTIMP

Autor: Gheorghe Apetroae dlB

*

Străini, cu ochii cenușii

și buzele albe

sărută rece

cea mai scurtă zi-

cea mai lungă noapte

în trecere…!

*

Pe marea crinilor

fără sirene

gaița neliniștii

trezește verbele

din Odisee;

din tăria timpului

soarbe nejustificat

repaosul…!

*

Cu soarele zâmbet,

Venera admiră

pe trupul de grâu

borangicul…

Gheorghe Apetroae, ”Interferențe literare”, nr.2, 1997


Semne pe trupul veșniciei; autor: Gheorghe Apetroae dlB

 

SEMNE PE TRUPUL VEȘNICIEI

Autor: Gheorghe Apetroae dlB.

*

Să-ți gravitezi prin Haos vrerea,

Te-arunci în mijlocul vâltorii

și nu-ți precupețești din Tot

decât prezența în tăcere…

*

Ești tu, ca mine, duh de raze

și scrii pe cer legi vii cu ele:

la Început, lași Ne-nceputul,

și-l treci în rost Nemărginirii…!

*

Întâmpinat de ochi albaștri,

îți plimbi pe-alei de roze-albe

ființa-ți ta în griji, a ei durere

să o oferi ploii de stele…!

*

Nu cugeta cum poți s-ajungi,

din Haos să-ți clădești destinul,

cât clipele le-mpărtășești

cu raze-n lacrimi și iubire!

*

În nava treceri-ți absurde

pe cercul vid al lumii surde,

vieții tale întru devenire,

nu-i căuta un alt cuprins…!

*

Că tot ce ai și este n-are preț…!

De-ți vrei ieșirea din vâltoare,

doar vei spori vieții chinul…

Nu ai ce spera, ci doar atât:

 *

Fii bucuros că ai fost, că ești

și fericit că sigur vei rămâne

un dram de Îndumnezeire-

substanță-n trupul Veșniciei-!!!

 

CEI PENTRU CARE AI RĂIT ȘI AI SCRIS; autor: Gheorghe Apetroae dlB

 

CEI  PENTRU CARE AI TRĂIT ȘI AI SCRIS

Autor: Gheorghe Apetroae dlB

*

Pe pajiştile zărilor tremole şi sfinte,

îngălbenite și pustiite de toamnă,

urci zorii reci  spre ucigătorul apus,

nepăsător de lunga ta noapte...!

*

Mioarele grase le cobori pe țarini,

la vechile ţarcuri, în slujbe de iarnă

... să rumege din idile și din datini

și să nu-ţi spună nimic despre ele…!

*

Nimicul îl lași pe înzăpezite țancuri;

doar zveltele capre- văduve,stelele

își scapără tomnatice raze pe creste,

însângerându-și în sine plăcerile...!

*

Să îți pese, da, de ele, să îți pese...,

când diavolii cei diformi și vineții,

cu aripile frânte, în tremur, prin frig,

îți sapă umbrele lor în al tău cuvânt…!

*

Cu ghearele lor subțiri și lungi sigrumă

îngerii stâncilor tale anatase albastre

din zori croite din tine, urcate-n abis,

pentru cei, pentru care ai trăit şi ai scris...!

 

LISBOA; Autor: Gheorghe Apetroae.dlB

  

Distribuit pentru: Public
Public
LISBOA – BONALISA
Autor: Gheorghe Apetroae dlB
Lui Antonio Munoz Molina, pentru ”El invierno en Lisboa”
*
Pe un larg contur de linii alb-violete
și peste stânci andaluze, Luna
dansează-n lințoliu oliv, medieval
pe intrările în pergola arcuite
din trunchiuri bătrâne de Ginkos
și Seqvoia cu ramuri frânte de vânt
împletite cu humă și mit…
Deasupra lor, mari ruguri gânditoare
întorcând zenitul în pământ…!
*
Sub podul Vasco da Gama,
în albia însorită a râului Tajo,
șerpii apocaliptici, în diluvii, zăcând
pe oglinzile pustii, din genele lor,
rostogolite, își ascultă țipătul:
clipele neîncepute …!
*
Pânzele rodocrozii ale paianjenilor
cotlonesc dorințele undelor negre
în umbre galbene, verzi și rubinii-
lângă ziduri lisabone, la colțuri adunate:
sunt zorile reci și târzii, care apasă
pe pleoapele inimii Bonalisei…!
*
Sub ziduri, geme apăsat cu dorul La Solena…
În piețele mici, pe străzi întortocheate,
cu biserici și castele cu belvedere
își adună fiorii în florile din curți și de pe case
în Al-hamba: smârcurile La Solenei…!
*
În rest, fiare, de sânge lihnite:
umbrele înalte pe ziduri– lupi în haite
cu colții aurii le devorează timpul,
un dans continu pe acorduri maure,
de Fado, în tânguiri, și mușcă flămânzi
din soarele tot mai gârbov, căptușit
cu penele acvilei țipătoare, rătăcită în vânt…!
*
Mai jos, cu stelele căzute în altarele
catedralelor vechi vorbesc , în sine, îngerii
despre tainele biblice și ucid
tăcerea pietrei din oasele sfințite
vu duhuri de cuvinte maure:
sfatul sicrielor din cimitire ascunse sub pini…!
*
Dincoace, în umbrele statuielor,
turnurile sinistre scuipă pe cerul Bonalisei
umbrele, în evantaie albastre și negre…
Da! Chiar acum, cu primăveri înmugurite,
florile La Solenei râd de cerul
îmbătat de miresmele întinderilor
albe, negre și violete!
Revista Interferențe literare nr.7.1998

vineri, 25 octombrie 2024

MATER DOLOROSA - SCRISOARE CĂTRE FIICE; autor: Gheorghe Apetroae dlB.

 

MATER DOLOROSA - SCRISOARE CĂTRE FIICE
În această scrisoare s-a surprins suferința de întregire într-o țară a spațiilor românești

autor: Gheorghe Apetroae dlB.

*

Blândă Basarabie, iubită mult, Bucovină,

fiicele mele auguste, prințese tribune:

glorii române, vă vreau lângă mine,

ruga voastră v-o înţeleg și ascult...!

Mamă, vouă, cu mult of, vă cuvânt:

- liber vă este drumul  de sânge,

de  datini și limbă, de o Sfântă Unire…! 

*

Cu aură de dor, codrii vi i-am cuprins

şi ţarinile vremii vi le tot curăț de spini;

mormintele străbunilor voștri, de lumină, 

 vi le-am acoperit, numai cu crini...!

Coroana lui Ştefan, cu stele de flori-

bătute litere în cuvinte sfinte, o port boltă

de slavă, unui singur românesc pământ…!

 

Voi, prinţese române, Basarabie, Bucovină:

mirese de un singur suflet, de un plai 

de un port, cu dor românesc şi de grai,

din aceeaşi strămoşescă glie, vă vreau 

lângă mine, în raiul de Sfântă Unire…!

Nefericite-n trăiri, prea iubitoare de mamă,

 cu soarele meu vă cunun pe- amândouă!

 

Iubită mult, Bucovină! Blândă Basarabie!

Cu glasul cerului meu senin, vă chem,

cu aceași caldă, mare și singură inimă...!

La sânii mei arzători, de a voastră iubire,

să reveniţi, să vă petrec într-un alai divin…!

Mamă, vouă, cu putere, în Tricolor, vă port

la amândouă, o credință în adevăr și destin!

 

”MĂRTURII DESPRE UNIRE”; autor: GHEORGHE APETROAE DLB

 ”MĂRTURII DESPRE UNIRE”-

GHEORGHE APETROAE, SIBIU (G.A.S.):
Patriei,/ Istoria, cupolă de rubin, / e un cântec de arbore / întins peste neam...!/ E pajura ce-i poartă în aripi/ izvoarele în culorile de sânge,/ pâine şi cer;/ e cântecul de dor al trezitelor zări/ din Cartea Unirii...!/ Printre genele zorilor / săgeată cerul arc- / trunchiul de Eroi/ cu rădăcini de neam, intins-arcul noii generaţii…!/ din sângele ţărânei/ trandafirii cresc temple- / scut şi simbol:/ Limba şi neamul, marea şi cerul – / stau mărturii de safire/ Poporului Român, Erou!
Și în Ardealul românesc, unde locuiesc de 40 de ani, ca și aici în BOROAIA, în BUCOVINA ori BASARABIA, lupta pentru unitate națională și pentru întregirea României a început cu mult înainte de MAREA UNIRE. În acest context îl pot exemplifica pe marele luptător și patriot roman din Ardeal, AVRAM IANCU, pe care, în urma uneia din manifestările culturale ale ASTREI rediviva, care a avut loc la Țebea, acolo unde tribunul odihnește într-o permanentă veghe la neam și la țară, sub impresia acestui eveniment, am încercat să-l imortalizez în poemul: ”DORUL DE IANCU” G.A.S.): De dor de Craiul lor,/ răsar la Ţebea moţii …/ îşi leapădă calvarul/ şi-l freamătă-n gorun/ să le coboare Iancul/ în retrezire cerul/ cu Vidra în cunună/ şi Apusenii brâu …/durerea să le curme,/ El se revarsă-n zorii/ împărtăşiţi cu Horea,/ sub roata altei lumi …/ Sfânt, magul libertăţii/ şi soarele dreptăţii/ se-nalţă printre aster/ mai falnic, mai august …/Furtunile să-nfrunte,/ El se-mpleteşte-n ramul/ gorunului din Ţebea/ cu freamătul român !…/din Mureş le cuvântă,/ din Arieş le cântă/ pe undele soboare/ de harfe
îngereşti …/ că-s ocrotiţi de Thetis,/ mărturiseşte Crişul/ cu malul drept în Tisa/ şi malul stâng în Nistrul
…/O mamă, România,/ i-a botezat şi-n Jii.../ Înconjurat seraphic
pe drumul sfânt al Vidrei/ îi însoţeşte Iancul în cer,/ în munţi şi-n fii …/ la Ţebea-nalt gorunul/ le stăruie zenitul !/ să le aline dorul,/ El le-mplineşte visul …/ În templul Judecăţii,/ din tronul dreptei
legi/ le porunceşte Iancul, îi vredniceşte sfântul/ să-şi neclintească locul, şi,/ împlinindu-i gândul,/ pe Apuseni, pe Alba,/ va străluci Crai Nou! …/ Se creşte-n cer gorunul/ şi se preschimbă-n scuturi/ cu chip de moţi, Ardealul/ iubit de Dumnezeu!

Suferința de secole a românilor din Basarabia și Bucovina am surprins-o în poemul
 ”MATER DOLOROSA - SCRISOARE CĂTRE FIICE” - dlB:
*

- Fiicele mele auguste, tribune:
blândă Basarabie, iubită Bucovină,
glorii române, vă vreau lângă mine...!
Mamă, vouă, cu mult of, vă cuvânt:
 - liber vă este drumul de sânge 
 în datini și limbă, de Sfântă Unire, 
ruga v-o înţeleg, v-o ascult...!
*
Cu aură de dor, codrii deși, nepătrunși
şi ţarinile întinse vi le-am cuprins,
mormintele străbune-n lumină 
 vi le-acopăr din veci, numai cu crini...
Coroana lui Ştefan cu stele de flori,
o port în cuvinte, o mare boltă,
de slavă,  unui singur românesc pământ!

  fiice prinţese române...,,
mirese de suflet în plaiul 
de port, de dor şi de grai,
 vă vreau în raiul de Sfântă Unire,
 din aceeaşi strămoşescă glie -
 copile nefericite-n trăiri,
 prea iubitoare de mamă,
 cu soarele meu vă cunun pe amândouă!

Cu glasul cerului senin 
și-al unei mari și singure inimi,
 vă chem la sânul meu arzător,
și, de atunci vă doinesc, 
grabnic lângă mine să reveniţi,
 să vă petrec în alaiul divin...
 Basarabie! Bucovină!
Mamă, vouă, în putere,
 Tricolorul vi-l port la amândouă
cu credinţa  în adevăr şi destin…!


Reîntoarcerea tuturor românilor în singura lor patrie ”ROMÂNIA” este dezideratul national, care a căpătat valențe istorice sub steagul MARII INIRI de la 1918. Drumul reîntregirii este definitiv deschis și de aceea l- am putut cânta și eu în versurile:
”IMNUL REÎNTOARCERII” - G.A.S. - „Patria este locul, lumina şi vechimea neamului”
<Prin colbul zărilor, de fiii tăi /atât de mult bătut,/ să se întoarcă-n tine ei, acum,/ pe locul lor străbun,/ cutezătoare Patrie / le cânţi solemn de retrezire/ şi le reverşi din al tău suflet, / scumpi, zorii re-ntregirii!/ Tu ştii şi poţi a-i vindeca / de dor şi rana rătăcirii,/ din gheara vitregiei lor,/ a-i smulge de la moarte/ şi a le da un semn de bun venit/ în liberă sosire, / tot dreptul de-nălţare-n tine / prin ei cu-alese fapte!/…în duhul firii tale re-nflorit/ de mamă cu iubire, /nu înceta a-ţi reprimi / în cuviinţă dreaptă, fiii/ să-i reînveți că sunt lăstari/ din trunchiul României,/și să le-aprinzi în cuget/
o mare vie, flacăra Unirii!/ Azi, bucură-te că se-ntorc/ în tine-acasă şi-ţi cuvântă!/ Toţi sunt ai tăi şi vor a-şi coborî/ în rosturile gliei / sămânţa sângelui matern,/ să-ţi crească-n stăpânire/ pe şesuri de lumină, cerul,/ …sfânt, geniul României!
Nu departe de aici, din miezul Bucovinei bat mereu clopotele Putnei, al cărui glas românesc de întregire a neamului l-am auzit, ajuns la Putna în anul 1991, și l-am redat în poemul ” GLASUL PUTNEI”- (G.A.S.), poem pe care l-am lăsat înscris în anul 1991 în hrisovul acestei sfinte mănăstiri:
<< -Români, ce înfloriţi fiinţa/ unui popor creştin, viteaz,/ Moldova nu i-a voastră soră,/ cu Nistru-n plâns, român în glas…?!/ Săriţi dar toţi! …striviţi tăcerea/ de ger pe un străbun pământ…/ grăbiți, cât glasul ei mai cântă/ şi-mi trageţi clopotul cel sfânt…!/ El va rosti la cerul lumii/ de un popor
și-un ideal.../… din vrerea Putnei, o Moldovă/ vă poartă scuturi de hotar…!/ Nu staţi ca să-i truncheze trupul/ şi fala să-i spurce-n orgii;/ purtaţi- o -n braţe la durere,/ i-aprindeţi torţe-n morţi şi vii…!/ Iar, de-i nevoie, în Unire,/ daţi Prutul Nistrului!…Treceţi/ Stindardul sfânt al României/ pe locul gliei strămoşeşti…!/ Să simtă cei orbi că Românii/ sunt mândrii daci, demni de trecut…!/ -Tu,
Decebal…! - Mihai…! - Ştefane …! / voi știți şi-acum ce-i de făcut?!/… acum, cât glasul ei mai cântă,/ pe pod de flori treceți la Prut/ şi strângeţi-o la pieptul ţării/ augustă-n românesc triumf…!>>

NU EŞTI COPACUL ACELA; autor: Gheorghe Apetroae dlB

 

NU EŞTI COPACUL ACELA

Gheorghe Apetroae Dela Boroaia
-- Copacul eşti ca să–ţi înalţi în cuget înfrunzirea
şi să te-apleci de multe dese ploi şi de furtuni prin ani,
să ţii de casă şi căldură sfântă pentru cei sărmani,
sporind în stăpânire-ţi, lumii veşnică-nflorirea!...
nu eşti copacul care își înclină la zefir privirea…!
Copacul, nu îţi laşi în ger să-ţi piară olivă rădăcina,
ci veşnic o hrăneşti cu jarul cerului care, arzând
în el păduri, urci razele-i în alte ranguri, revărsând
mărirea Lui şi adevăru-n glasul marelui cu-vânt:
un duh divin, lumină sfântă, veşnic, sângerând...!
-- Copac nu te apleci, robind ca să-nfloreşti în crâng,
jucând pe frunzele desmine razei liniştile-n vânt…
simţirii să-i rămâi fidel şi-n inimi soarele să-nchini
potire-cupele luminii pe ramul tău cu stele ruginii…
clopot ceresc, vibrezi nădejdileîn alte răsăriri…
Ţi-i rodu-n creştere, la stareţul cu gând viclean
ajuns la schimbul de sfârşit, noi vieţi, împărtăşind
în nopţile cu stele, reci, iubind în sine ne-mpliniri,
cu-vintele înzăpezeşti: troian de griji şi-amor…
nu eşti copacul ce pierea de alte vreri uşor…!
Copac vânjos, veghezi stăpân pe tunet, fulgere şi ploi
cu inima-ncâlcită-n legi ce le dezlegi xilinice-n trăiri,
ți-arunci poverile în mâna cerului şi-n schimbul lor,
de freamăt eşti cuprins şi duh, din duhul de lumini,
absorbi avid, tot ce nu este supt de alte rădăcini…!
Plăcerea cerului, o boltă ţi-i coroana chip în chip
şi uşă casei tale, iubirilor adânci când o deschizi,
stâlp templului în care îngeri cântă sfinte melodii
şi aripi crise îşi desfac în zborul prin nemărginiri…
copac ceresc, cânţi sevei calea, ca un serafim…!
Nu eşti copacul acela care atunci pierea pe hat …!
să te întorci din rătăciri, din frunze galbene-n păcat,
duh te pogori la-altarul rădăcinii, întru rai lăsat
şi-i cauţi harul în misterul tău, să luminezi, s-auzi
cum creşti vânjos, înalt din mare şi rodeşti curat…
Copac, tu creşti din tine liber, bolţii, păstorind
cu slava Lunii, arcă de iubire-n valuri şi în rugă,
copac, creşti liberul din tine, bolţii, păstorind
dorinţa stelelor ce-au coborât să-ţi cânte în irugă
cu păsările pe-al tău ram, cu glas de vânt prin frunze…
-- Nu eşti copacul, Unul, fără Unul, în nelinişti slugă….
în noile rodiri însângerate-n chin, plăcerile îţi umblă…
copac prin fire-ţi înfrunzit bogat, în alt păcat te vrei
preaplin de sevă, liber, înflorit şi ne-ntomnat de vremi,
când nu te clatini şi-ncovoi, oricum, ci îţi înalţi pe stei

Vânjosul trup de stea, al inimii cuprins, să îţi ajungă…
îţi creşte trunchiul drept, cu-vântul de rugini din ieri
născut din sarea ţarinei cu primăverile-n dureri,
când de-al lor simţ, o mare-ţi biciuieşte gândul.…
nu eşti copacul acela, altul, care se pierdea în umbră !…

CÂNTECUL LUI CRISTOFOR - MARIAJ ÎN LEVANT; autor: Gheorghe Apetroae dlB

 CÂNTECUL LUI CRISTOFOR

MARIAJ ÎN LEVANT
Gheorghe Apetroae, Sibiu

La revărsarea Lunei pline
în turnul falnic de cristal,
nuntirea grabnic începuse …
dorinţele -şi uneau rebele,
selenice-n prelung sărut…
El, Cristofor, prinț, ea , Felippa,
de-mbrăţişări, în ei, aprinşi
roze-și muşcau din roze buze…!
Sărutul lor: un cer în fulger
ritmat de corul andaluz ...!

… pe creştet, prinţul i-aşternea
Felippei, marea diademă
de amintiri, șirag stelar -
văl de bocard: adâncul bolţii-
filonu-i sfânt: valul seraf..,
… zei palatini cântau pe clape
pianic valsul crin al apei
şi clopote ritmau în larg
cu glasul mării, nemurirea -
semnul păgânei răzvrătiri…!

El, de cântari sfinte - aprins
trăia-n iubirea cu Felippa…,
… din mare-i înfloreau smaraldic
sâni alunii- un cer albastru
şi coapse-țărmul abisal…!
… pe braţe- o trece în săruturi
sub arcele de bolţi, spre rai
rob, ei, și-ntr-un ceresc alai,
irişi în flăcări ard azurul
cu-al duhului mir princiar...!

Din raze, dar de nuntă-n scrin:
surâsul ei și al lui zâmbet,
pagane vreri îi ispitesc
cuvintele luminii : șoapte,
el, ei, ea, lui, dar și le-oferă..!
în dezmierdări, ea îl apucă
uşor, saturnian de mijloc…
fiorii ritmului din cântec,
în print înviorează- apusul,
spre-a răsări stele pe larg ..!

Iar în vulcanicii ei munţi,
pe dansul sânilor zglobii,
de vii simţiri și-nfiorări
din marile plăceri, în val,
nuntea cu ei… marea-n Levant !…
Din volumul ” Fulgerând tăcerea”, ciclul ” Cântecul lui Cristofor