ESEISTICA: Despre scriitorul și traducătorul român Mircea Ivănescu; Exegeză critică de Gheorghe Apetroae dlB

 

 

ESEU DESPRE SCRIITORUL ȘI TRADUCĂTORUL ROMÂN MIRCEA IVĂNESCU (26 MARTIE 1931- 21 IULIE 2011).

        EXEGEZĂ CRITICĂ realizată de Gheorghe Apetroae dlB, dr. în șt., dr. h. causa, eseist și poet.

         Scriitorul Mircea Ivănescu s-a născut la 26 martie 1931, în București și a decedat la 21 iulie 2011, în mun. Sibiu, la vârsta de 80 de ani, în acest an, la 26 martie, împlinindu-se 94 de ani de la nașterea sa.

         M. Iv. a urmat studiile universitare în cadrul Facultății de Filologie, secția franceză, la Universitatea din București. A fost redactor la „Agerpres”, la revista „Lumea”, la Editura pentru Literatură Universală („Univers”) și, începând cu anul 1980 îl vom găsi redactor la revista literară „Transilvania” din Sibiu. Este considerat simbolist tardiv (Eugen. Simion), un precursor al neoexpresionismului disimulativ și protagonist al postmodernismului în spațiul literar al Europei Centrale și de Est, al acestor mișcări intelectuale, care căpătau o amploare deosebită și în cercurile literare de la Sibiu, în jurul anulor 1984-2000. A frecventat, o perioadă îndelungată, cenaclurile literare sibiene, precum cenaclul revistei literare ”Transilvania”, cenaclul revistei literare „EUPHORION”, cenaclul literar „Lumina” și cenaclul literar „Vladimir Munteanu”, alături de literații: Ion Mircea, Dumitru Chioaru, Ion Radu Văcărescu, Iustin Panța, Eugen Jitariuc, Vladimir Munteanu, Gabriela Stuparu, Ioan Mariș, Mihai Posada, Ion DUR ș.a., fiind perceput un poet, eseist si traducator de roman, adânc implicat în literatura sfârșitului de secol 20 și începutului de secol 21.

           Se identifică, dar, M. Iv. cu unul dintre poeții care au contribuit din plin la recuperarea narativitații în poezia din a doua jumatate a anilor ’60 si din anii ’70, în subsumarea lirismului la narativ, în poezia românească neopostmodernă.

         A tradus romanul „Ulysses” al lui James Joyce și din opera scriitorilor universali: William Faulkner, Robert Musil, Jostein Gaarder și F. Scott Fitzgerald. A tradus serii de scrieri narative, jurnale și corespondența expresionistă a lui Franz Kafka.

         Administrația orașului sibian Cisnădie, reprezentată de primarul Gheorghe HUJA, are meritul incontestabil de a aprecia marea personalitate a scriitorului Mircea Ivănescu, prin includerea bustului său între cele ale personalităților culturale marcante sibiene și naționale, printre care: Octavian Goga, Constantin Noica, Gheorghe Ucenescu, Emil Cioran și a le expune la un loc de înaltă cinstire, în parcul- explanadă a Casei de Cultură a orașului Cisnădie.

Pentru că l-am cunoscut pe Mircea Ivănescu, în jurul anului 1984 și am beneficiat de mentoratul său în reluarea activității mele literare, la Sibiu, considerându-l, astfel, magistru pe linia asimilării principiilor curentului postmodernist în literatura română cu valențe simbolist- neoexpresioniste, începând cu Charlles Baudelaire în Europa și cu Edgar Allan Poe în literatura americană, am beneficiat, astfel, de școala de literatură ivănesciană dela Sibiu, precum beneficiase, înaintea mea, mulți critici și poeți naționali și sibieni, precum prietenul- regretatul Iustin Panța.

           În același timp, prin participarea mea la activitatea  cenaclurilor literare sibiene, am avut ocazia să realizez mai multe cronici și comentarii și să le expun în presa sibiană a anilor 1991-2000, despre activitatea din cenacluri și bineînțeles despre prezența și influențele-intervențiilor lui Mircea Ivănescu în cadrul ședințelor cenaclurilor sibiene.

        Am selectat pentru acest cadru, eseul pe care l-am intitulat „POSTMODERNISMUL LUI MIRCEA IVĂNESCU”, pe care îl relev mai jos:

        Poezia curentelor postmoderniste - acest edificiu liric livresc inedit a fost construit în peisajul literaturii contemporane românești de poetul și traducătorul Mircea Ivănescu din elemente structurale de firească sensibilitate, de imaginație și inventivitate, într-un sublimat de interioritate monologică, relativ incifrate și, în același timp, din seria unor incantații estompate în multiple configurații suprastilistice de simbol, lemetice sau, pur și simplu, anecdotice. Asistăm la Mircea Ivănescu, la seria construcțiilor poetice în afara convențiilor estetice clasice, cu liant de metaforă specifică genului său livresc anecdotic, în conjugarea ficțiunii cu concretul existențial, în crome stranii și în vibrații asonante...!

          Se descoperă în registrul liric al armoniilor fonice și în cromatica versului lui Mircea Ivănescu, frecvente sublimări narative, partituri ale dizarmoniilor cosmice, care dezvoltă trăiri, voliţii schopenhaueriene şi atitudini propensive limaxise, acele stări noetice ce reverberează dramatic în relieful pozitiv-celest al copilăriei sale și în integralitatea daimonică a existențialismului uman, cu o rezistență comprehensivă nebăuită, în ecuații estetice sistemice, introspecții implicite în spațiul unui lirism estompat de semitonuri narrative, în paremiile din („Versuri”... vorbe, vorbe, vorbe și din „Alte poezii”... poezia e altceva...). Acest gen de versificație, analogică prozei scurte, uneori incomodă liric-structural, până la ambiguă (William Empson, Tipologia ambiguității), generează un climat hardyean, introspectiv și în solitudine, mai puțin prielnic socialului, o atmosferă rarefiată într-un topos literar, în care condițiile armonice se soluționează sistemic numai prin substituirea indicilor termenilor lirici și ritmici clasici cu algoritmările canonic-estetice ale grotescului ideomatic, ale mitului, chiar și ale satanicului, ale răului și ale tragismului uman, ale sinistrului și ale denudării, prin expierea existențial- livrescă, sub riziunile absconse de măștile lăuntricului pirandelic... Totul, spre a crea în structurile poetice jocuri și interfeţe-măști cu reflexii de natură dual-antinomică: telurică și apollinică, în polarizări vibrante și consistent-rezonante, sau în crome palid-absconse, secvențial estompate sentimental, de o înaltă factură sugestiv-neoexpresionistă, totul opus prețiozității estetizante... Se vor pune în evidență toate aceste ipostaze, valori ale creaţiei sale, prin tropismul metaforei, prin corespondențe și analogii de termeni identificatori, prin simple intenții, fie ele și absconse: frumosul, concretul uman și normalitatea ontologică, în structuri cu formulări sistemice ermetice- încifrate sau în termeni liberi narativi-depoetizanți, identificabili doar prin soluții eliminatorii hilbertiene, precum cele din algoritmările Gauss. Dar, rolul poetului este de a umaniza naturalul și socialul, prin utilizarea elementelor artistice postmoderniste cu principii simbolistice dominate lingvistic de imagismul metaforic–al esențelor lirice, care ne apropie de modernitate, expresia insolită a unor sensibilități reconstruite prin eludarea creațiilor versificate clasice, de motivul măștilor, prin subsumarea facilă în lirism a iluziei, a exoticului și chiar a absconsului și perathosului, a disimulării tragicului și relevării modestiei accentuate în actul creației, până la poetizarea însingurării (Emil Cioran) și la poetizarea cotidianului banal.

         Prezentând în sumar sctivitatea literară atât de prodigioasă a scriitorului Mircea Ivănescu, trebuie să reținem: debutul său, cu poezie, în anul 1958 și cel cu eseuri, în anul 1960, la aceeași revistă literară „Steaua”. În plină efervescență creatoare M. Iv. își publică în anul 1968 volumul, intitulat „Versuri”, apoi un număr de cinci volume de versuri, într-o perioadă scurtă, 1970-1972. În anul 1973, M. Ivănescu publică un volum de amintiri, în colaborare cu Leonid Dimov ș.a., iar în anul 1976 își mai publică la Cluj-Napoca un volum, intitulat „Alte poezii”. În anul 1980 părăsește definitiv redacția cotidianului „Scânteia” și se mută la Sibiu, unde activează în subredacția revistei „Lumea” și la redacția revistei „Transilvania”. Tot la Cluj-Napoca publică, în anul 1982, volumul de versuri „Poeme nouă”. La Sibiu, reușește să scrie și să publice, în anul 1986, volumul de versuri „Comentarius perpetuus”, împreună cu criticul literar sibian Rodica Braga. Instalat definitiv în Sibiu, va publica, până la sfârșitul activității sale literare, volumule de versuri: „Alte poeme nouă”, București,1986; „Vesuri vechi, nouă”, București, 1988; „Poeme vechi, nouă”, București, 1989, cu o postfață de Ioan Bogdan Lefter, București, 1996; „Poezii”, București, 1997; „Poezii vechi și nouă”, prefațat de Eugen Negrici, București,1999;  paremiile „Versuri, poeme, poesii – altele, aceleași, vechi, nouă”, cu o prefață analitică de Matei Călinescu, cu apariție la editura Polirom, Iași, 2003; A urmat ediția postumă pentru volumul „Cele mai frumoase poezii”, București, la editura Humanitas, București, 2012 și un ultim volum, cu apariție postumă, intitulat „ Măștile lui Mircea Ivănescu, Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu”, București, la Editura Humanitas, 2012.

          Mircea Ivănescu se remarcă, în aceeași măsură, pe lângă creațiile sale literare, prin traducerile unor opere însemnate ale unor autori importanți, în special din literatura engleză, americană și germană, și din cea franceză. Putem aminti traducerile: „The Great Gatsby”, un roman scris de autorul american Francis Scott Fitzgerald, București, 1967; „Blandetea noptii” de Francis Scott Fitzgerald, trad. M. Ivănescu, ed. Eminescu, 1974, Craiova, 1991; „Absalom! Absalom!”, roman considerat capodopera lui William Faulkner, traducere M. Ivănescu, București, 1974; „Alte glasuri, alte încăperi”, roman-capodoperă stilistică, aparținând scriitorului englez Truman Capote, București, 1977; romanul „Ultima licorna”, un roman de Peter Beagle, trad. M. Ivănescu, București, 1977; „Sartoris”, roman semnat de scriitorul american William Faulkner, trad. M.Iv., București, 1980; textul monografic „Cum să înţelegem muzica: concerte pentru tineret”, text scris și tipărit de Leonard Bernstein, trad. M. Ivănescu, București, 1982; romanul „Ulise”, un roman antropo-psihologic, scris monumental de prozatorul și poetul irlandez James Augustine Aloysius Joyce, trad. M. Ivănescu, București, 1984; „Pagini de jurnal și corespondență”, memorii, de Franz Kafka, trad. M. Ivănescu, București, 1984; „Poezie americană modernă și contemporană-antologie”, selecție, traducere, cu note și comentarii de Mircea Ivănescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986; Trei poeti englezi contemporani: Fleur Adcock, Alan Brownjohn, Jon Silkin, traducere Mircea Ivănescu, în colaborare cu Liliana Ursu și Denisa Comănescu, editura „Univers”, București,1989; volumul „Pogoară-te Moise”, de William Faulkner, București,1991; „Răzbunare și moarte la Veneția”, de Paul Heyse, Andrea Delphin, traducere M. Ivănescu, Craiova, editura Realitatea, 1991; „Nasterea filosofiei in epoca tragediei grecesti”, de Friedrich Nietzsche, trad. M. Ivănescu, editura Dacia. Colecție, Atheneum, 1992; „Magadan”, de Michael Solomon, trad. Mircea Ivănescu, București, 1993; „Struțocămila”, de Vladimir Volkoff, trad. M. Ivănescu, editură Anastasia,1993, București; „Povestiri despre Bunul Dumnezeu”, de autorul austriac de limba germană Rainer Maria Rilke, trad. Mircea Ivănescu, Cluj-Napoca, 1993; ”Originile totalitarismului”, de Hannah Arendt, trad. de Ion Dur, M. Iv. ș.a., București, 1994; ideografia „Partea diavolului”, de elvețianul Denis de Rougemont (1906–1985), întemeietorul curentului personalist în filozofia europeană, trad. M. Ivănescu, București, 1994; „Ecce Homo: cum devii ceea ce eşti”, de Friedrich Nietzsche, trad. M. Ivănescu, Cluj-Napoca, 1994 și la editura Humanitas, București, 2012; „Recviem pentru o calugarita", roman- piesă de teatru scris de William Faulkner, trad.  M. Ivănescu, București, 1995; romanul în două volume „Omul fără însușiri”, de scriitorul austriac Robert Musil, trad. M. Iv., București, 1995 și romanul „Sunetul (zgomotul) și furia”, scris de autorul american William Faulkner, trad. M. Ivănescu, București, 1971, cu apariție la editura  ART, 2016.

        Asupra întregii opere a scriitorului Mircea Ivănescu, s-au referit o serie de critici literari, în antologii de studii hermeneutice privind operele unor scriitori români contemporani, inclusiv asupra operei m-ivănesciene, în simple treceri și în tomuri, în studiile: „Interpretari critice”, Valeriu Cristea, editura: Cartea Romaneasca, 1970; „Teritoriu lyric”, Gheorghe Grigurcu, editura Eminescu, 1972; „Intre Scylla si Charybda”, Marin Nițescu, editura Cartea Romaneasca,1972; „Relief contemporan”, Alexandru Andreiescu, Scriitori si carti, editura Junimea, 1974; „ Un an de poezie”, Dan Cristea, editura Cartea Romaneasca, 1974; Critică literară în vol. „Rondul de noapte”, Mircea Iorgulescu, Scriitori tineri, editura Cartea Românească, 1974 și 1976; „Traectorii lirice”, Mihail Petroveanu, editura Cartea Romanească, 1974; Istorie literară și poezie, M. Tomuș, 1974; „Domeniul criticii”,Valeriu Cristea, 1975; „Poezie și generație” Marin Mincu,1975; „ Poezia romaneasca contemporana 1950-1975 (2volume), Alexandru Piru, editura: Eminescu,1975; „Ideografii lirice contemporane” Lucian Alexiu, editura Facla, 1974; „Preludiu”, Alexandru Stefanescu, editura Cartea Romanească, 1977; „Practica scrisului și experiența lecturii„ Lucian Raicu, editura Cartea Românească, 1978; „Poeți români de azi”, Gheorghe Grigurcu, editura Cartea Românească, 1979; „Critica de atelier”, Marian Papahagi, editura Cartea Romaneasca, 1983; „Despre poezie”- Nicolae Manolescu. Editura, Aula, Cartea Romaneasca, 1987, 2002; „ Poezie şi livresc”, Alexandru Cistelecan, editura Cartea Românească, 1987; Roxana Sorescu, Luceafărul, nr. 15, 1996; Gh. Grigurcu, în România literară, nr. 31, 1996; „Dicționar esențial al scriitorilor români”, Mircea Zaciu, Mihai Papahagi, A. Sasu (coord), București, editura Albatros, 2000.

      Mircea Ivănescu, așa cum l-am cunoscut şi cum l-am putut urmări direct în abordările critice ale creațiilor prezentate de diferiții autori sibieni, sau din afară, în cadrul sedințelor de lucru ale cenaclurilor și revistelor literare sibiene, a fost un spirit analitic forjat, cum am mai arătat, sub influența unor mari autori, în principal englezi și germani, ale căror opere le-a tradus și din care și-a inspirat ideatic și formativ poemele sale, și-a intenționat și sublimat rafinatele sale emoții în versuri.

        Îl rețin ca pe unul dintre puținii poeți care în destinul și voința-i livrești putea realiza facil, de multe ori chiar cu o tentă ironică sau alegorică, comparații-corespondențe între principiile autorilor clasici și textele expuse în cenacluri, rostind frecvente citate bine articulate, în contextul acelor ședințe de o înaltă ținută academică, din scrierile lirice, unele suprarealiste, ale lui Baudelaire, Paul Valery, St. Johan Perse, E.A. Poe, W. Williams, S. T. Eliot sau Dylan Thomas, sau evidenția și legitima prin negare anarhismul spiritual al dadaismului… M. Iv. cocheta foarte relaxat și realiza judecăți de valoare, textualizând într-un limbaj doctrinar eclectic și estetizant, narat și mai puțin suprarealist, cu Paul Eluard, Pierre Jean Jouve, Guillaume Apollinaire și, într-un cadru ofelian, cu Jean Arthur Rimbaud. Nega, cu accente sociologice radicale, valorile civilizației tradiționale, până a le ignora sau le spiritualiza și extrapola în mediul social și politic contemporan, împreună cu Roland Barthes, André Breton-Tinchebray (Orne), Paul Claudel, Pierre Reverdy, Tristan Tzara, Umberto Saba și cu Giusepe Ungaretti…De multe ori, particulariza în expresii, cu o spontaneitate genuină, rezonanțele meditative ale sensibilității și neliniștilor cotidiene, preparând pe loc imagini și soluții politice, pe care le releva cu accent anecdotic, ca pe o iubire aridă, dezalienantă, pe care o asocia cu melancolia și singurătatea în fața neantului, cochetând, de această data cu Vittorio Sereni, Garcia Lorca, Allen Ginsberg, Hermann Hesse, Robert Musil, Raymond Queneau și cu J.R. Jimenez, sau, de multe ori lua figura profetului, tălmăcind mesajele transmise de textele auctoriale ale participanților cu creații în ședințele de cenaclu sibiene, aducându-le în luminare poetică, prin descifrarea facilă a misterelor existențiale și prin explorarea de filoane filigran din textele cu valoare axiologică lavelliană, expuse de creatorii cenaclului.

       Lucra cu o sumă de culturi și învățături, cu multiple experiențe bine sedimentate în conștientul și lăuntricul său, pe care le releva spontan, dialogând cu noi și împreună cu Saint-John Perse, Marcel Proust, Paul Claudel, Franz Kafka, David Herbert Richards Lawrence, Bernard George Shaw, Craig Marianne Moore, E. W. L. Pound sau cu William Carlos Wiliams.

     Apăsând, apoi, pe pedala realismului în lucidele sale observații, îi semnifica pe Cesare Pavese și pe Salvatore Quasimodo, contând, de asemenea, pe ideatica lui Rabindranath Tagore și pe personalitatea singulară și expresivă a liricii lui Rainer Maria Rilke, pe unicitatea și valoarea ei intrinsecă...

       Mircea Ivănescu s-a configurat, astfel, într-un simbol creator, critic și formator al neoexpresionismului și postmodernismului literar! - De ce? Pentru că a reușit o sindinamică spațial sinchorologică a literaturii autentice, raportat la mediul intelectual, în principal la toposul literar sibian, o inducere a acestui curent postmodernist narativ formalizat prin estomparea sau chiar substituirea narativă, mai agresivă a lirismului în poezia românească contemporană… A reușit cu success acest lucru, așa cum o releva însăși Mircea Ivănescu în ”Poezia e altceva, vol. Versuri, 1968”, argumentând prin intervențiile sale edificatoare, prin structurarea accentuat anecdotică, expresionistă și ficționist transfigurativă, prin formele sensibile şi abisale în canoane literare impuse de el, de la satiric și până la descifrarea parmenidică, misterele ființării. Prin poezia sa inedită și prin critica doctă dezvoltată, în principal, în cercurile literare sibiene, Mircea Ivănescu a fermentat suprarealismul și a activat expresionismul în lirica națională, extrapolându-le cu mult succes în poezia românească din acei ani memorabili pentru literatură, devenită pentru noi, o bază valorică pentru elevația creației lirice stilizate, postmoderne, cu sedimentele impresiilor entive, lăuntrice, revelatoare... Reuşise, într-un scurt timp, Mircea Ivănescu, cu modestia de care era copleșit, fără a eluda pe alți făuritori de literatură românească din acea perioadă, inducerea masivă și critică a posmodernismului în spaţiile literare româneşti la sfârșit de secol 20 și început de mileniu, la cotele pe care le reușise alţi titani ai literaturii în alte spații literare, cu un timp în urmă, amintindu-ne, desigur, de critica marii literaturi, prin Mircea Ivănescu, de Allan Edgar Poe, W. C. Wiliams, Henry Louis Mencken, Edmund Wilson și de John Crowe Ransom, în critica literară și și în eseistica americană, de Andre Gide, Jules-François-Élie Lemaître, Andre Maurois, Andre Thibaudet, Charles Mauron, Jean-Pierre Richard, Jean-Paul Sartre și de Lawrence L. Goldman, în critica literară și eseistica franceză (v. Pierre Boisdeffre), de Friedrich Gundolf, Karl Kraus și Werner Krauss în critica literară germană, de Eugenio Montale și de Antonio Gramsci în critica literară italiană, de William Edmund Gosse, Edward Herbert Read, Middleton John Murry și Arthur Symons, în critica literară și în eseistica engleză, de Gomez de la Serna și Miguel de Unamuno, în literatura spaniolă și nu numai...

       Prin erudiția și talentul său scriitoricesc, cât și grație activității de traducător, prin numeroasele traduceri din limba engleză și germană, să nu uităm traducerile din Wiliam Faulkner (Povestiri...), Francis Scott Fitzgerald (Marele Gatsby), Soren Aabye Kierkegaard (Şcoala creştinismului), Friederich Nietzsche (Naşterea filosofiei în epoca tragediei greceşti), de culminarea cu traducerea - capodoperă a romanului Ulysses, al prozatorului irlandez James Augustine Joyce, scriitorul Mircea Ivănescu a devenit reper literar de cel mai înalt rang în literatura română și, de ce nu, în literatura universală a sfârșitului de secol 20 și cea a începutului de secol 21...

       De multe ori, în prezența marelui scriitor poet eseist și traducător- poliglot Mircea Ivănescu, cel propus în anul 1999 pentru „Premiul Nobel” pentru literatură, de catre Asociația Scriitorilor Profesioniști din Romania, la solicitarea Comitetului Nobel al Academiei Suedeze, găsindu-mă, modestia sa nedeterminată, conjugată cu înalta sa cultură, cu bucuria inocentă, ingenuă, pe care i-am sesizat-o chiar și în momentul în care i-am oferit un exemplar din primul meu volum de poeme și esseuri intitulat „Despre neînceput”, editura Hermann,1992, oficializându-mi cu multă bucurie și nedeterminare, exclamativ, sosirea în literatură.

          Cine nu-şi doreşte fiinţarea în Mircea Ivănescu, in acel templu al verbelor şi al căutării de lumină prometeică, în aletheie, la adâncimea înaltei cunoaşteri iniţiatice, dincolo de comprehensibilul comun şi rugozităţile sediment ale pseudoconştiinţelor claustrate de apocaliptic? Cine nu l-ar urma pentru a transgresa cotidianul insolit al propriului Ego, uneori agresiv, alteori într-o nebănuită recluziune, atunci când ei încearcă neputiincioși descifrarea finalităţii metafizice printre tautologii şi locuri comune?! El s-a înalţat „într-o lumină care nu mai e a soarelui, ci a muzicii vorbelor în Edenul poetic al sfârşitului de secol, cu siguranţa perenităţii,

având şansa unică de a pătrunde cu ea în panteonul marilor literaţi români imediat după Lucian Blaga şi Ion Barbu, odată cu Nichita Stănescu, desigur, în faţa lui Leonid Dimov, Grigore Hagiu ori Cezar Baltag şi mult înaintea poeţilor Petre Stoica, Anatod Baconsky, Matei Călinescu, Modest Moraru și Alexandru George, învăluind, astfel, cu rostirea-i simbolistică, oceanul de linişte al furtunilor homerice pentru o primenire a versului într-o retorică arhetipală şi în reveriile uraniene ale lirismului orfic.

        Dialogul livresc cu domnia sa, din care nu pot să exclud acceptul primirii tezei mele de psihologie „Despre învățarea umană”, calificată cu „magna cum laude” de prof univ. dr. Alexandru Hudițean, conducătorul Școlii doctorale de filosofie, o lucrare cu referiri analitice la pozitivarea comteiană a cunoașterii prin inducția bergsoniană de informații, la efectul memo-structural al biosintezei chimice catalitice neuronale în epifiză-glanda pineală pe suportul matriceal genetic intelectiv humeian uman, la fenomenologismul sartreian și existențialismul tipic jaspersian, să deduc înțelegerea, de către domnia sa a identitarilor cunoașterii psiho-afective jeanpiagetiane ca determinanți majori ai evoluției spanceriene ș.m.a.. Toate acestea au constituit un permanent antren la inedit şi la transcenderi metafizice biunivoce. Prezența în jurul marelui poet M. Ivănescu, de fiecare dată mă fascina și mă fericea…! De aceea, îi voi păstra în memorie, cât voi trăi, imaginea vie...!

 

Literatura> Al.Brad, „acasă”; autor: Gheorge Apetroae dlB

 

Literatura eseistică: Alexandru Brad, "acasă".

Comentariu de Gheorghe Apetroae, Sibiu

Dacă scriitorii Grigore Vieru şi Leonida Lari aveau să treacă în Edenul cerului lazur, lăsându-şi rămăşiţele în țărâna sfântă a Basarabiei româneşti, mereu cu gândul la reîntregirea României cu Câmpiile Elizee ale Basarabiei și codrii celești ai Bucovinei, atunci vă spun că nu am găsit un scriitor român contemporan mai român decât poate Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Ioan Alexandru sau Radu Selejan, care să apară în literatura noastră după 1959, anul în care am început să scriu şi să mă intereseze domeniul literaturii române, un poet și un gazetar care să tânjească atât de mult după locul natal şi să iubească cu atâta înflăcărare satul românesc, să-l proslăvească cu responsabilitate şi mult simţ etico-civilizator, aşa cum este poetul Alexandru Brad. Dar cine e Alexandru Brad? S-a născut la 27 octombrie 1938, al cincilea din cei nouă copii ai Corneliei (n.Barna) şi ai lui Traian Brad din Pănade, satul lui Timotei Cipariu din judeţul Alba, nu altul decât fratele poetului şi omului politic, Ion Brad.

De ce vorbesc, de Alexandru Brad şi ce m-a îndeamnat să-l abordez ca poet și mare patriot? Pentru că era prin anul 1983. Activam atunci ca inginer şef la una dintre cele mai mari entry- price agricole din judeţul Sibiu, la Ocna Sibiului. Era o vreme când activitatea cotidiană, diversitatea lucrărilor şi acţiunile într-

un asemanea domeniu îţi solicitau, desigur, la maxim, toată puterea fizică și intelectuală, toată voinţa ta, îţi ocupau tot timpul şi nu ştiai decât să vorbeşti cu pământul acela şi să-l îngrijeşti ca pe propriul copil…! Dar, s-a întâmplat ceva...! Era la o oră de dimineaţă însorită de primăvară, spre vară, când spre mine se îndrepta dezinvoltă, parcă rupând rândurile spre o revendicare, pe care o credeam profesională, inginera B.G., fluturând în mână o revistă, ca pe un stindard după o cucerire războinică… - Te rog, citeşte G.A., această revistă…! Era revista „Flacăra” redactată de A. Păunescu! Preocupările şi tensiunile producţiei mă făceau să uit cu totul de literatură, de preocupările mele de creator literar din anii de liceu de la Fălticeni, nelăsându-mi acum un răgaz... Văzându-mă atât de încurcat, cu frica de a o refuza și de a nu-i aborda revista, mi-a deschis-o ea la o pagină în care am putut observa, de la distanţă, un titlu scris cu majuscule: „RECVIEM, pentru bunicii mei”. M-a cucerit această sintagmă. Revista cu pricina nu mi-ar fi trezit un interes şi putea să-mi rămână necitită, dacă doamna inginer n-ar fi fost insistentă. B.G., subalternă în exercițiul tehnic al producției, înregistra acum o primă victorie asupra mea, de data aceasta cu poemul lui Alexandru Brad, publicat de Adrian Păunescu în acel număr din Flacăra. Titlul era reflexiv, provocator şi mă interesa acum…! I-am luat nerăbdător revista din mână şi am început lectura poemului cu glas din ce în ce mai tare, cu tot mai multă înflăcărare, din care parafrazez: ” E în Ardeal un sat cu pomi bătrâni,/ în care-s trezi ai mei, ca o pădure,/ rărită an de an în legea ei,/ de aprigă nemernica secure,// La el mă întorc, atât cât îmi stă-n putere / cu aceeaşi caldă bucurie,/ ca la un ţărm în care bate unda/ de sânge bătrânesc şi apă vie./.../”. Citeam un poem care, în plin regim comunist, era revendicativ, bine articulat și încărcat cu metafore, fascinant..! B.G. realizase o a doua victorie asupra condiţiei mele de atunci...! Reflectam îndelung, pe măsură ce citeam poemul, la curajul acestui gazetar de la Scânteia, care nu era altul decât Alexandru Brad. Făceam pauze de respiro, după tumultul unor versuri, cum ar fi: „ Frâng pâinea. Nu e acea pe care-o ştiu,/ deşi era mai rară ca acuma/ Şi nu e albă, nici crescută nu-i,/ cum o creştea cuptorul ars de muma,/”..., sau exclamam la versurile în care se arătau inechităţile socialului rural de atunci: „ Noi, dragul nostru facem ce putem/ pe aici pe lângă casă, ca bătrânii,/ noroc cu voi, că după cei de- aici / ne-ar da ca mâine se ne mânce câinii/.”, sau cântam dizarmonic la versurile: „Şi stiu că-s drepte rosturile ţării,/ că-n fruntea ei avem un om de soi,/ tot din ţărani crescut, că- aşa-s ţăranii,/ au lemnul sănătos pentru altoi./”, apoi mă legănam de pe un picior pe altul cu un ritus de revoltă, la versurile: „ Dar iar mă-ntreb şi zic/de ce dreptatea-i pusă la mijloc,/ de ce la noi mai sunt boieri/ care trăiesc după săraci,/ de ce anapoda se dă pământul,/ pe braţ de muncă, tânăr sau bătrân,/ unii cosesc pe deal, alţii pe luncă,/ unii adună spini şi alţii fân”, apoi îmi accentuam revolta, la versurile: „ Hotarul nostru pacă e bătut de gheaţă,/din an în an, tot mai blestem,/ se ară cu tractoarele pe fugă, mai rău de cât aram cu plug de lemn”, sau îmi schimbam paloarea feţii, spre un regret patern şi de compasiune, la versurile: „ Iar la grădină suntem noi bătrânii,/ că tot avem mijlocu-n covoiat/”....Toate aceste schimbări de nimică cu accente şi reacţii psihologice ca de paroxism, de înverşunare, îmi erau observate de cei care erau la acea oră în preajma mea şi care, de la acea dată, şi-au dat seama că au de a face, nu cu un om rece, aşa cum păream de ani de zile de activitate în fața lor, ci cu o persoană sentimentală, simțitoare la principii umane…! Un moment memorabil, pentru un poem la fel de memorabil..! Am apreciat public curajul înflăcăratului Adrian Păunescu, de a publica în revistă un asemenea poem. Pentru că în acea perioadă cine avea curajul să pună în evidenţă racilele sociale, nu puţine, atunci, pentru că orice mijloc de exprimare ar fi folosit, nu avea decât un sfârşit dramatic… I-am considerat, aşadar, şi lui Păunescu gestul sacrificial, deşi nu-i prea suportam acestuia versul prea clasic și "urletele" mobilizatoare de înflăcărare, amplificate de microfoane în spectacolele Flacărei, decibelii care mă deranjau şi îmi oboseau auzul, cu toate că îi apreciam mult lirismul poetic şi pe el, ca poet… L-am apreciat, dar, pe Alexandru Brad, poetul care îmi devenise prieten în ani, pentru curajul nemaiîntâlnit la alți poeți, dar şi pentru că acesta reuşea să sublimeze într-un singur poem toată condiţia satului românesc de la acea vreme, decelându-i şi radiografiindu-i structura elementelor etico - morale şi politice- sociale pe componente, pentru a evidenţia faptele reprobabile şi grava diluare a principiilor morale, a valorilor intrinseci ale toposului rural românesc, liantul naţiunii române de veacuri...! Erau versurile unui scriitor pe care, să mă ierte acum pentru preceptul meu de atunci, îl consideram minor, eu fiind un emfatic la gândul că la vremea când eram licean şi în primii ani de facultate scriam în vogă poezie, cu mult succes, iar acum domeniile literare, pe care le abandonasem, nu însă fără regret, mi se păreau chiar desuete şi mult prea neimportante.

Era, atunci, cu puţin timp înainte de a lua contactul cu marele poet contemporan și traducător român, scriitorul Mircea Ivănescu, cel care venit la Sibiu de la București, avea să mă determine să reiau activitatea literară, prin obligarea mea de a scrie excesiv de mult şi de a-i prezenta săptămânal scrierile... S-ar putea ca momentul Alexandru Brad să-mi fi declanşat acea stare anamnezică, care să-mi reamintească şi de un alt fel de a fi al omului, de un trecut al meu şi să mă determine să reiau activitatea literară și filosofică, în care mă consideram la acel timp, un templier redutabil, cu toate că o abandonasem de mai mulţi ani şi pe care nu ştiam decât să o banalizez, acum, fără a mă exterioriza într-un mod accentuat... Dar, Alexandru Brad prin poemul său mă mobilizase și, mai târziu, când am avut ocazia să-l cunosc personal în Bucureşti la Societatea Inginerilor Agronomi, cât şi în urma publicării articolelor mele de cercetare tehnică și ştiinţifică şi comentarii politice, cu zecile, în revista „Agricultura României”, o revistă profesională pe care a condus-o domnia sa mai mulţi ani, devenisem unul dintre prietenii săi. Aşa, stând lucrurile, m-am mobilizat pentru această intervenţie a mea și trebuie să ştie de acest lucru Alexandru Brad, iar aceasta o socot ca pe o datorie de conştiinţă şi de gratitudine, o încercare de recuperare a unei literaturi flamante din noianul umbrelor culturnice..!

Tot ce pot azi să spun, este că tot de atunci, îi port neîncetat în memorie poemul „Recviem...”. Aproape zilnic îmi vin în memorie versurile sale ce exprimau adevăruri, acum istorice. Un poem şi social şi moralizator, dar şi patriotic, destul de estetizat... Un poem scris atunci când nu puteai vorbi nici de realitatea ţăranului îmbătrânit şi de condiţia, uneori precară, a agriculturii... Dar el nu a pregetat a le exprima cu atât aplomb în versuri, precum: „ .../ajuns în faţa casei buimăcit / cuvintele n - au braţe- a ne cuprinde/ şi moşul scoate un rachiu bătrân/ şi buna împle masa cu merinde./... După cum ştii, nu-ţi spun o veste nouă/ Sunt lucrurile tot mai rele-n sat/ Căci s-a ajuns ca-n ale brazdei/ Să fie rară mâna de bărbat/ Mai sunt, ce-i drept, câţiva, puţini la număr,/ Care, se zice, ne conduc pe toţi,/ Aceştia, să ne fie cu iertare, / Ne vâră mâna-n straiţă! Parcă-s hoţi!/" (am reprodus poemul din memorie, pentru că nu mai dispun de textul scris).

Pentru că totul trebuia să fie numai perfect, când acest lucru nu putea fi... Consider acest poem, al lui Alexandru Brad, un poem referenţial în reflectarea unei nestrămutate legături a românilor din Ardeal cu glia, cu toposul natal. Am simţit aici legăturile strânse ale poetului Alexandru Brad cu toposul locului natal şi preocupările nebănuite faţă de condiţia satului românesc. Mai târziu, din răsfoirea volumului său de versuri, intitulat „Carusel”, apărut la editura Eminescu, în anul 1979, am reţinut aceleaşi elemente topologice rurale româneşti, ce-i aureolează creaţia, din poemul său expresiv, intitulat „Fântână”, în versurile: ” Vă simt suflarea rece şi doar sunt / Oglindă de-aşteptări ascunsă-n apă,/ Şi setea vă răstoarnă-n cerul meu,/ Şi cerul se dilată să vă-ncapă... ”, sau din poemul „Acasă”, în versurile: „ Acasă - apă vie, cald cuvânt, / Acasă - locul sfânt/ În care simt că sânt chiar când nu sânt/, iar din poemul „Inscripţie pe o potcoavă”, închinat lui Fănuş Neagu, versurile: „ Mi-e dor de cai, de cai adevăraţi/ Hrăniţi în vis cu foc, înaripaţi,/ Mi-e dor de-o sanie şi de un ham/ .../ Mi-e dor de cai, ca de copilărie /.../”. I-am simţit atunci legătura monolitică şi perenă, inexpugnabilă cu spaţiul existenţial românesc transilvan... Acest lucru explicitează magnetismul anastomozelor funciare puternice ale românilor transilvăneni de locurile lor genezice, de legăturile cu ele, de jertfele lor pentru glie, ce sunt genomice, ancestrale şi care nu pot fi nici azi și nici când rupte. Alexandru Brad e un legat redutabil de ele și se constituie în exponentul grijii pentru menţinerea acestor legături cu conotații simbolice, ancestrale. Se va exprima poetul în acest sens, în poemul: ” Numele meu în tăcere”, în versurile: „ ...câte spice de grâu copt în mirişte/ şi câtă nesfârşire în cărare/ câtă alergare în această odihnă/..../ atâta sudoare, înclinându-ne frunţile/ atâta risipire de tinereţe”, cât şi în versurile poemului „ Roşu de inimă”: ”... e veghe starea ta primară/ Ca primăvara să dea-n vară,/ Părinţii stinşi să ardă- n fii/ Cât mai albastru, cât mai vii././....”. Foarte frumoase şi din mult adânc, al său, spuse !

Am trăit cu Alexandru Brad acea nerăbdare a copilului plecat în oriunde, de a se întoarce mereu pentru a călca în locurile de joacă cu copiii satului şi pe locurile muncite alături de părinţii şi de fraţii săi, pe propriul ogor, în trecut, mijlocul unic de subzistenţă al majorităţii românilor. Se trudea în „loc” cu râvnă, cu sudoare şi cu bucuria de a avea prin munca ţarinei cele trebuitoare. Născut, nu departe de Blaj, am simţit în aceste versuri influenţa pe care a avut-o asupra sa spiritul naţional cultural- latin al Blajului. Am reţinut grija de a transmite continuitatea neamului şi a spiritului locului din toposul ardelean rural-agrar al Pănade-lui, urmaşilor poetului, în poemul „Rânduri pentru fiul meu”, în versurile: „ Ulciorul să nu-ţi sece niciodată- // Chiar marea de s-ar stinge vinovată,/ Să simţi pe limbă cum foşneşte grâul/ Ca în năvodul lunii ramul, râul,/ Să-ntorci în bine răul, cât de bine,/ Cinstit mai mult, de poţi, să fii ca mine,/ Să legeni şi să arzi în vorbă dulce, / Să dai şi nume, să ciopleşti şi cruce,/.../...În toate risipit să te înduri./...”. Se observă o grijă permanentă pentru perenitatea antropologică a ruralului!.. La acele locuri bătrâneşti, din Pănadele natal, se întorcea de la Bucuresti de mai multe ori pe an Alexandru Brad cu bucuria, cu nerăbdarea şi cu memoria bunicilor şi părinţilor. Se va confesa poetul în poemul „ Stea polară”, în versurile: „....Numai aici îmi pot uita vârsta,/ Zidit în trupul tău veşnic,/ Tânăr şi roditor/ Pământ al nemuririi neamului meu (…).” şi în acelaşi poem, „Acasă”, în versurile: ”Acasă - cât mai e câte-un părinte,/ Acasă - şi de sunt numai morminte / Ne dau puteri aducerile-aminte;/ Aici, acasă-i şi balsam şi rug,/ Un neam străvechi încovoiat pe plug/ Din care nici în moarte n-o să fug…”. E acea contopire genetică - panteistică și sacră a teluricului a pământului cu spiritul oricărei entităţi umane, iar câmpul existenţial al poetului îl gravitează mereu spre referenţiale genezice.

E îngrijorător pentru poet că la aceleaşi locuri se întoarce şi astăzi, acasă, tot mai în vârstă, fiind, Alexandru Brad, la pietrele de hotar ale neamului. Şi astăzi se întoarce poetul, gârbovit de ani şi de frumoasele amintiri ale locului natal, şi tot atât de nemulţumit, ca şi atunci când îşi scria poemul ” Recviem pentru bunicii mei” şi, ca și la acea vreme, prea necăjit şi prea tulburat de sălbăticiile locurilor de atunci, ca şi de acum,” locuri” rămase nelucrate, ţelini grase și sfinte, dar neroditoare...??

Îl ştiu pe Alexandru Brad cât suferă, ca un Sisif de lucrurile nefăcute bine... I-am simţit durerile şi i le ştiu din bucuria cu care îmi publica articolele mele cu un conținut nu mai puţin caustic şi mai adevărat, privind condiţia agriculturii şi a satului românesc de după revoluţie, în interesanta revistă „Agricultura României, pe care o conduce de mai mulţi ani, ca director.

Nu-l bucură nici condiţia satului românesc de astăzi şi de aceea îşi dă poetul militant tot obolul vieţii rămase, pentru îndreptarea racilelor şi pentru reînflorirea satului românesc, ca o datorie sfântă şi pe viaţă ce o are la părinţii, bunicii şi strămoşii săi, cu gândul la o întoarcere lăuntrică, „Acasă”… Pentru că se exprima poetul în poemul său ”S-ar putea”, în versurile: „ ...trupul meu peste clipă să-ţi rămână de veghe / s-ar putea să mă chemi când e ceasul mai drept/ când la vremea poruncii nu mai fivom pereche/ când din ora aceea ar mai fi de trecut/ ca o apă stătută doar un pas, o părere/ s-ar putea ca bezmetic, muribundul minut/ să m-abată la ţărmul înnecat de durere...!”. O radiografie a socialului şi soluţia îndreptării, le expune poetul Alexandru Brad în poemul său ” Lemnul de umilinţă”, în versurile: „Niciodată / Furtunile / Nu-şi asmut dulăii / La umbrele tufelor,/ La poalele codrului./ Ele cu munţii, se-ncaeră,/ Cu fruntea pădurii - / Să calce, / Să îngenuncheze./ Securea caută / Copacii rămaşi./....”.

L-am considerat şi îl găsesc şi acum pe Alexandru Brad, un neobosit activist al presei vremii şi al culturii române, aşa cum îl observase şi-l preţuise public atunci, Adrian Păunescu, și chiar şi cu puţin timp înainte de plecarea sa în eternitate, referindu-se la acel strălucit poet de suflet al neamului și al său, care i-a fost, nu altul decât Alexandru Brad... Il va preţui pe poetul „ Recviemului pentru bunici” şi Ion Gheorghe, care în postfaţa la volumul „Carusel” exclamă: „ - Iată-l pe Alexandru Brad, cel până peste cap implantat în solul bătăliilor realităţii, scuturându-se, atât cât trebuie, de toate ţărânile. El vine în poezie dintre ziariştii de linia întâia ai presei... fierbinţi..., din zmulgerea lui din teren şi faptul diurn a rezultat bărbăţia filosofică a cântecului din cartea (sa) de poeme ce a păstrat numai Fiorul celor la care a fost martor pe viaţă. Adică Esenţa... ceva de totdeauna pentru totdeauna. Adică Poezia...”. Am citit, nu de mult timp, articolul lui Alexandru Dumitru în periodicul PORT@LEU, pentru ca să aflu de pledoaria culturală a lui Alexandru Brad pentru întoarcerea prin literaturaă la unitatea naţională, să aflu că <<“Presa culturală românească se îmbogăţise, încă din anul 2009, cu un nou titlu, foarte preţios. Este vorba despre … serioasa publicaţie ” Acasă”, (acest titlu va spune mult) periodic …editat de Fundaţia Naţională “ Satul românesc”, condusă de cine altul decât de poetul Alexandru Brad… „O publicaţie aparte, solemnă, înfăptuită cu devotament şi dăruire de un colegiu editorial… de elită, care îi reuneşte pe Eugen Simion, Viorel Mărginean, Horea Bădescu, Ion Brad, Lucia Mureşan, Ştefan Dincă, George Filiti, Răzvan Voncu, Petru Poantă, Ioan Sălcudean, Mircea Popa, Petru Sechel…Mircea Tomuş…>>. O publicaţie globală a spiritualităţii naţionale, reunind în paginile sale acea intelectualitate contemporană livrescă și verticală, durabilă, fidelă unui românism echilibrat, dar esenţial şi … unui consevatorism la fel de echilibrat şi esenţial… Se spune, în continuare în acest articol, de faptul că în numerele publicaţiei “Acasă” au fost și sunt implicaţi cu scrieri literare de factură spiritual naţională: Cristina Crăciun, Ioan Opriş, Petre Pandrea, Ioan Buzaşi, Nichita Stănescu, Dan Hăulică, Ion Brad, Răzvan Teodoresco, Dumitru Popescu, Maria Corduneanu, Răzvan Voncu, Fănuş Neagu... De asemenea, sunt omagiaţi la aniversar, “în semn de apreciere şi deosebit respect … reperele verosimile (naţionale): Ioanichie Olteanu, Ion Lăncrăjan, Ion Rahoveanu, Toma George Maiorescu, Miron Scorobete, Augustin Buzura, Nicolae Dragoş… De ce “Acasă”?. Pentru că Alexandru Brad, în toată viaţa lui, indiferent unde a umblat, a fost în totul, în spaţiu şi în timp, în tumultul efervescenţei sale spirituale, numai şi numai acasă…!

Pentru că se exprima poetul în poemul ” Numele meu în tăcere”, în versurile: „câtă linişte în această nelinişte/ câtă neîmpăcare în această împăcare/ câte spice de grâu copt în mirişte/ şi câtă nesfârşire în cărare/ câtă alergare în această odihnă/ câtă supunere în această tristeţe-/ atâta sudoare, înclinându-ne frunţile/ atâta risipire de tinereţe/ câtă nelinişte în această neodihnă / câtă sfiaslă în această durere…!”.

Premoniţia unor timpuri de bine, într-o nelinistită aşteptare şi de încredere într-un anotimp nou, al seninului primăverii pământului o relevă acest futurist, Alexandru Brad, atât în poemul comentat, intitulat ” Recviem pentru bunicii mei”, în versurile finale: „Mă-ncred în anotimpul nou în care / Pământul va miroase-sărbătoare”, cât şi în poemul său apollinic „ Semnul care rămâne, în versurile: „ (...) Să aşezăm în pământul poemelor noastre/ Sămânţa curată, iertată de lacrimi,/ De nedreptatea făcută părinţilor noştri,/ Să rămânem cu fruntea sus / În febra mistuitoare a revoluţiei/ Până la ultimul, inegalabilul/ Şi adâncul răsuflet/ Al trecerii noastre în lumina/ Care macină la rădăcina nopţii./”, sau în poemul „Inscripţie pe o coloană, în versurile „.../ În tot ce valul veşnic spală / În tot ce timpul creşte-n noi / Nu-s numai fructe de-ndoială / Ci şi nădejdea-n calde ploi...”

Îl felicit pentru trecutul său literar curajos și-mi manifest gratitudine pentru prietenul meu-înflăcăratul poet patriot Alexandru Brad, pentru tenacitatea abordării socialului românesc prin mijloace culturale, mult necesare şi la această vreme, pentru acţiunile sale sinergice naționale, prin fundaţii şi publicaţii, ca un prim autor de inducere a preceptelor etico-politice morale în ruralul românesc, în perspectiva reconstrucţii sale aletheice şi sincategorematice durabile. 15.09. 2009, Gheorghe APETROAE, Sibiu.

Această postare nu va apărea în secţiunea Flux a altor persoane decât dacă o distribui

Literatura: SUB ZODIA LUI IULIE; autor:Gheorghe Apetroae dlB

 

SUB ZODIA LUI IULIE

Autor:Gheorghe Apetroae dlB

*

- Ți-ai trimis gândul pe calea umedului amurg,

aproape de sufletul tău rămas nevindecat,

pătruns de golul crescut al pământului

în limpeziri cristale, pe liticul rece adânc...!

Un recif este el, ultim știut și luminat pe cale,

plecat sincer, cu astrele, în adâncă uitare…!

*

Știi să-l alinţi și să-i furi ecstatică aura,

cum privirea rece, în risipire, a Lunei…!

Acelei care te-ncântă cu neantul, când tresare,

dezvelită pe jumătate de braţele cerului gârbov:

căruntul, pipăind sânii de gemă ai stâncii,

conici și încrescuți, în milerice flăcări...!

*

E timpul opririi gândului-columbă la marginea sinelui,

în nevăzutul plâns, în marea cursă a viselor

celor care odihnesc în iubirea ta de înalţimi:

aripi solare deschise Lunei, pe auriile larguri

și ochii înscânteind azurul în iureș;

gândulți-e vulturul ce sfâșie cerul din tine-n nefrică...!

*

Își înfinge clonțul în inima ta de înger părăsit,

sfârtecând-o ca pe o zare ceruită de fulgere...!

Bucăţile ei stibinice sângerează zării, lumină…!

În sărutul Berenicei, ideile ți le înfierbânți,

ascunzându-i cosița ei sub călcâiele zodiei tale,

nisip din marea-ți cuprinsă de plăcerea neliniştii...!

*

Ți-ai plumbuit gândul-chip chris în ale tale oase-

gând descărnat de nefirescul carnal al luminei…!

Miezul lui e în măduva- cuprins al zodiei tale:-

idol al sufletului-gând, înfrigurat și bolnav...!

Să îți crească pustii, în lupta pierdută, umbrele

din facere, osemintele-ți drepte-n cuvinte!

*

Plâng în rune cioplite, lancede zac pe irugă,

verdurile înflorite și închise în ele, clipele...!

Văzutul îl împarţi la cei reveniți din nevăzut…

De orice taină, vindecat prin cuget, iubirea

în care ai crezut atunci, ca și acum, e gând,

neînceputul ascuns într-un nou fals surâs …!?

*

Ți-alunecă din tidvă gândul, zuruie în pământ

și-ți susură izvoarele cu clocotul de irişi ai bolții:

obscurul îți rostește-n adâncul semnelor morții-

canonul tău etern: gândul- păcat mărturisit în cuvânt!

 

Literatura: Omagii; Autor: Gheorghe Apetroae dlB

 

 

De  ” 8 Martie”, pentru grațiile feminine.

***************************

GRATITUDINE

în amintirea mamei mele, Ilinca-Elena, de 8 Martie.

Autor: Gheorghe Apetroae dlB.

*

Răsărit din zăpezile tale

am crescut cel dintâi

ghiocelul;

ţi-am surâs

printre primele flori;

am înflorit şi m-ai cules,

împreună cu zambilele,

într-un buchet de cer:

gratitudine …

*

În cântecul sirenelor,

cu gândul brizelor,

să învăţ zborul

de la tine,

m-ai aruncat în marea viselor;

muncit de ea şi de Lună

eu, floarea albă de rouă,

ating încă uşor,

cu stropii lor,

braţele tale de-mbrăţişări

până la ofilire …

*

În gratitudine,

m- aplec în fire-ţi,

la sânii crisi şi puri,

în mine-nrouraţi,

să sorb culorile amintirilor !

Volumul de poezii şi eseuri „Despre neînceput”, Editura Hermann, 1992

 

*******************************

ELOGIU, MATERNITĂȚII

-Poemul soției mele, Ana, un omagiu, de 8 Martie,

pentru darul și creșterea celor patru fii -

Autor: Gheorghe Apetroae d.l.B.

*

Din tot ce-n inimă ai strâns,

din al ei jar să dai

cununa ta de laur, lor,

spre bucuria ta, n-o ceri

cât semeni calde primăveri

cu mâinle-zăpezi

pe cheiul tău înalt,

de valuri încercat și-n nerăgaz,

pe cele patru stele, ale tale,

ți le păstorești...!

*

Cu chipul vesel, îngeresc,

curat, cu zâmbet ireal,

ce mi-a sporit în suflet dimineți,

vraja luminii,

izvor de grație maternă ești,

un suflet darnic, cellular,

purtat în trupul anilor

cu miez de-nmugurire

din duhul tău stelar,

reînflorit cu razele iubirii...!

*

Prin ani, robind astrelor tale,

cu sârg ți le hrănești,

și le slujești mereu cu zâmbete

de dimineți senine…

Zeiță, toate-s zestrea ta,

de toate să te bucuri,

din sevă-ți odrăslite, drepte,

cu firea-ți înfrățite,

pe brațele de ramuri re-nverzite

-drept stele, ți le porți…!

*

Ești arbore cu trunchi străbun,

cu seva lui le crești

cu zorii, sporindu-le lumina,

lor, zarea le-o înrâurezi,

iar orice vânt, iscat, li-l potolești

în ramul tău stelar

de românesc Ardeal, tulpină, tu,

în patru despicată…!

O primăvară-n grație maternă,

sfințită și înobilată!!!!

********************

Pagina literară, Tribuna Sibiului, nr. 9517 din 10. 03.1989,

Redactor literar, Octavian SUCIU, cu recurența textului.