TRIMITE_MI VEȘNICIA
APUSULUI DE SOARE, de Maria Munteanu
Analiză exegetică, de Gheorghe Apetroae dlB, Sibiu
*
Trimite-mi veșnicia apusului de soare
Să-mi bată-n gânduri limpezi ce s-au pierdut prin lume
Trimite-mi zbuciumatul și-albastrul val de mare,
Care sărută malul înconjurat de spume.
Trimite-mi bucuria să-mi fie iar maramă
Și caută-mi prin suflet, poate găsești o floare
Și strânge-mă în brațe duioase, ca o mamă
Și plânge-mi iar tristețea pierzând mărgăritare.
În ochii tăi zâmbesc toți fluturii din lume
Și ai pe buze flori de-un roșu înfocat
Prin părul tău găsesc povești fără de nume
Cu făt frumos bălai pe calul însetat.
De ce-ai pleca o vreme de prin poieni frumoase
Cu fluturi și cu flori amirosind a viață
Și cui mă lași amară cu ofuri dureroase
Fără de câmp bogat și fără de verdeață?
Te mai implor o dată să-mi lași măcar o floare
Să-mi îndulcească timpul trecut între vecernii
Și după toamna mea care se vede-n zare,
Să-mi încălzească ochii de frigul crud al iernii.
Te-mbrățișez sfioasă și te privesc buimacă
Iar tu zâmbind șăgalnic te-ndepărtezi de mine
Când alte anotimpuri se-ngrămădesc să tacă
Tu, vara mea fierbinte vorbești trezind destine.
Când toamna va ploua peste grămezi de visuri
Pe unde să te caut să-mi încălzești destinul?
Prin care lumi nebune pășind peste abisuri
Vei sta fără de veacuri sorbind alene vinul?
16.08.2026 Maria Munteanu
Abordarea textului „Trimite-mi
veșnicia apusului de soare” de Maria Munteanu necesită o deconstrucție a
straturilor sale de semnificație, pentru a-i stabili riguros coordonatele
exacte în spațiul literaturii.
Eeste un poem care se integrează
perfect în filonul lirismului elegiac, tradiționalist-neoromantic românesc
(linia Pillat - Goga - Isanos). Sublimarea concretului („maramă”, „făt frumos”)
în abstract („abisuri”, „veacuri”) denotă o maturitate a reflecției ființiale. Tensiunea Abstract-Concret este
motorul poetic al textului. Concepte abstracte precum „veșnicia”, „bucuria”,
„tristețea”, „timpul” sunt ancorate în materialități tangibile: „apusul de
soare”, „maramă”, „mărgăritare” (lacrimi), „vecernii”.
Poemul se remarcă prin sinceritate emoțională
vibrantă și cadență clasică bine
stăpânită. Sublimarea durerii personale în simboluri universale (toamna, iarna,
marea, abisul) îi conferă greutate ontologică. Deși folosește un instrumentar
metaforic tradiționalist, de extracție neoromantică (mărgăritare, făt-frumos),
reușește să creeze o tensiune autentică între spaima de neant și foamea de
iubire.
Ontologia ființială a poemului se
bazează pe dualitatea Prezență / Absență. Subiectul cere imperativ
(„Trimite-mi”, „Caută-mi”, „Strânge-mă”) recuperarea substanței ființiale
pierdute. Destinul („trezind destine”, „să-mi încălzești destinul”) nu este un
dat imuabil, ci un construct ce poate fi modificat prin intervenția celuilalt.
Vocabularul pendulează lexical-lingvistic
între registrul teluric, tradițional românesc („maramă”, „vecernii”, „făt
frumos bălai”) și cel cosmic-existențial („abisuri”, „veacuri”).
Din
punctul de vedere al imagisticii și muzicalității, ritmul poemului este
unul amplu (versuri de 13-14 silabe, cu rimă încrucișată), amintind de
incantațiile doinelor sau de romanțele interbelice. Imagistica este
preponderent vizuală și tactilă, dominată de culori tari (albastru, roșu
înfocat) în prima parte, care se estompează treptat în nuanțele cenușii ale
toamnei și abisului.
Poemul propune
o gnoseologie a afectului. Cunoașterea se realizează printr-o fuziune senzorială cu elementele
naturii (marea, apusul, toamna). Eul liric încearcă să cuprindă inefabilul
(„veșnicia”) printr-un proces de decantare a memoriei și a percepției („Să-mi
bată-n gânduri limpezi ce s-au pierdut prin lume”) și trăiește o angoasă
ontologică generată de „frigul crud al iernii” – metaforă absolută pentru
neființă, moarte sau alienare totală.
Cosmologia
poemului este una melancolică: un univers care se restrânge treptat dinspre
poienile luminoase către „lumi nebune” și „abisuri”.
Din punct de vedere hermeneutic,
textul se deschide ca o rugăciune profană, o invocație a unui alter-ego sau a
unei divinități personificate în ipostaza „verii fierbinți”. Trecerea, un amplu
proces de interpretare a declinului uman. Semnele lumii („fluturii din lume”,
„roșu înfocat”, „făt frumos”) sunt hermeneutizate ca fragmente de vitalitate
care trebuie salvate din fața timpului devorator.Felicitări!
