GLASUL ŢI-L DREGEA CERUL...
Autor: Gheorghe Apetroae (dlB, Sibiu).
***
Te cucereau zăpezile de hiacint, în crisal
şi re-trezeai serilor albe, dorul de colind,
când mama îţi murmura imnul cel regal,
spânzurând de candele fumurii cetine verzi
și de icoanele sfinţilor, văl realgar de brocart...
***
Îi cântai cerului cu cu-vintele din eter
prelinse, ca o rouă, pe obrajii lui de topal
șI livizi de blestem, cum ai unui mirean,
lăcrimând în fața stelei, de visul ne-visat
şi de muzica mării depărtate, în ultimu-i val...
***
Totul, îngrămădeai în irişii iernii, în ei îrouraţi,
cu frăgezimea feciorelnică de mag rătăcitor…
Glasul tău, al stelei, ţi-l dregea ne-fiinţa din cer ,
iat tu semănai roze pe obraji, îngeri de ger,
ne-limitei, ofranda crină- începutul rebel....
***
Arcul razelor pure din tremole lumini ivit
i-l întindeai zilei, ca pe un veşmânt albastru
sub priviri rătăcite, împrospătându-ți glasul
cu rugăciunea stelei…; erai patriarhul sihastru,
și în notele corului Iernani, de Verdi, magul....
***
Purtai prin munţi de troiene năluca zăpezii,
"steua de mucava " și vestirile marianice-,
de sfințenia iernii spânzurai cristice, vrerile…
Cu glasul ce ţi-l dregea cu neştirea-i, cerul,
cântai rugăciunea stelei, înflăcărând sărbătorile iernii…!
