GHEORGHE APETROAE dlB., CONSIDERAȚII LITERARE CRTICE ASUPRA POEMULUI „PERORÂND DESPRE VID ŞI NESUPUNERE”,
de autor: DANIEL CORBU
Textul poemului:
„Altădată liniile din palmă încropeau un destin
Dar eu de-atâta timp nu mai aştept pe nimeni
din pustiu
niciun prooroc care să facă ceva cu
groapa asta îngustă din mine.
Doamne, numai tu poţi veni
dinspre stele înspre alge
dinspre ceruri spre noroi
să iei aminte la robul tău cel înveşmântat
în carcasa de pământ dospit
cu acelaşi gust al lepădării de sine în gură
rătăcitor prin sălile de aşteptare ale istoriei
printre matroane seminarişti cu gulere scrobite
poeţi nesinucişi la timp perorând despre vid
şi nesupunere
călugări budişti mirosind a pizza hut
şi-a creveţi prăjiţi în ulei de măslin
târfuliţe râvnind sexul elicoidal al argonauţilor
chiar acum o sfântă fără nume cade din
Sfânta Scriptură direct în acest poem
despre mine
în care întunericul vine la oră fixă
dar Apocalipsa mai întârzie cu o mie de ani.
*
* *
Dacă sunt cel ce încă nu sunt
pot să ating virginalele aurore
cu un fir de tămâie în mâna dreaptă
şi să întreb pe unde-mi umblă arpentorul
destinului,deşi Don Alvaro îmi arată Sfântul Cvartet din învechitele cărţi:
ÎNŢELEPCIUNEA, IUBIREA, SPERANŢA ŞI CREDINŢA
iară eu:pulvis et umbra sumus cinis et umbra...nihil homini certum est! ”.
Considerații asupra substanței literare a poemului :
Poemul „Perorând despre vid și nesupunere”, de Daniel Corbu este o creație reprezentativă pentru textura lirică a douămiiismului și neo-avantgardismului românesc târziu, dominat de fracturism, mizerabilism existențial, neoorfism și ironie soteriologică. Textul integrează o tensiune ontologică majoră între profanitatea degradată a cotidianului post-istoric și aspirația metafizică spre fenomenologia transcendenței.Se insist pe arhitectura unei căutări de sine eșuate într-o lume desacralizată, abordând teme fundamentale, precum:Alienarea post-istorică și solitudinea ontologică: „sălile de așteptare ale istoriei”, „groapa asta îngustă din mine”; Desacralizarea și kitch-ul spiritual: călugări budiști asociați cu mirosul de Pizza Hut, sfinte care cad direct în textul profane; Escatologia amânată: Apocalipsa devenită un eveniment birocratic ce „întârzie cu o mie de ani” și Nihilismul clasicized (Scepticismul existențial): recursul la maximele latine (pulvis et umbra sumus, nihil homini certum est).
Poetul refuză cunoașterea prin divinație tradițională („liniile din palmă” nu mai au valoare previzională). Cunoașterea nu mai provine din exterior (de la „prooroci”), ci din conștientizarea prăpastiei interioare, asfel că epistemologic se produce o prăbușire a sistemelor de certitudini. Sistemul de valori teologice (Sfântul Cvartet: Înțelepciunea, Iubirea, Speranța, Credința) este contracarat de o epistemologie a zădărniciei bazată pe fragilitate și incertitudine ontologică (cinis et umbra).
Analizând textul hermeneutic și fenomenologic-transcendental și ființial,este un palimpsest postmodernist, în care Scriptura, mitul argo-nautic, filosofia stoico-epicureică și pop-cultura urbană coexistă. Caderea sfintei „direct în acest poem despre mine” autoreflectează gestul scriiturii ca ultim spațiu de manifestare al sacrului. Conștiința eului liric trăiește experiența vidului primordial. Eu-l își suspendedă intenționalitatea către lume („nu mai aștept pe nimeni”) și rămâne în starea de receptacol al transcendentului vertical („Doamne, numai tu poți veni / dinspre stele înspre alge”). Intenționalitatea se izbește de „carcasa de pământ dospit”.
Structura ființei (Dasein-ul în sens heideggerian) este definită prin formula stării de ne-ființă provizorie: „Dacă sunt cel ce încă nu sunt”. Ființa se află aruncată în lume (Geworfenheit), captivă într-o devenire blocată, unde moartea nu mai este un act de transcendere, ci o degradare lentă, o ne-sinucidere la timp.
Lirico-structural și stylistic-imagistic, se observă o tensiune a Abstractui / Concretului: o oscilație permanentă între cosmogonic/metafizic („stele”, „orizont”, „virginalele aurore”) și fiziologic/terestru („noroi”, „alge”, „creveți prăjiți”, „sexul elicoidal”), iar simbolistic- Lexical-Lingvistică- Daniel Corbu utilizează un vocabular eterogen – termeni sacri (prooroc, tămâie, Apocalipsă, Sfânta Scriptură) alăturați jargonului cotidian și comercial (Pizza Hut, matroane, arpentor). Imagistică este șocantă, cu tăieturi cinematografice de cadre. Muzicalitatea nu rezidă în ritmul clasic, ci într-un cadențat interior al disperării, o litanie modernă ce culminează solemn în incantația latină „ Pulvis et umbra sumus Cinis et umbra... Nihil homini certum est! = Suntem pulbere și umbră –Suntem cenuşă şi umbră (Horațiu, „Ode”, IV, 7), Nimic nu este sigur pentru om! (Ovidiu, în ,,Tristele” (V, 5)”.
Poemul e de o forță expresivă remarcabilă, ce reușește să sintetizeze tensiunea dintre metafizica orfică și mizerabilismul postmodern. Excelează prin coerența structurării antitezei sacru/profan, integrarea organică a elementelor de bizarerie cotidiană și finalul solemn în limba latină ce validează tragismul existential.Textul reuşeşte o articulare matură a angoasei postmoderniste, dovedind că este mai mult decât un exercițiu de stil neo-avangardist: este un manifest ontologic autentic al omului captiv într-o Apocalipsă amânată.Felicitări, cu admirație, Daniel Corbu. Gheorghe Apetroae dlB., Sibiu, 2026.
