CUVÂNTUL IERNII, STÂNCA DIN SUFLET
Autor: Gheorghe Apetroae dlB.
*
Ești magul prăvălit pe trupul unei nopți bacante,
cu străluciri selene, cu drept între Pleiade…!
Iar sufletul ți-e re-nviat cu resorbiriri de har
din sânii stelei „Sica”, din ”Fecioara”, în Hiade,
cu abundența de lumină în luciul ei crisal…!
Te porți cu ea-n petreceri în iernile din sud,
înzăpezit, între troiene, de Venus fascinat, sedus…!
*
În lut, viscerele-ți trecute ți gândul ți-l ascund
de fulguirea iernii lungi, ți-l scutură, ales nisip
clepsidric argilit divin, în zbor cu albe reci vedenii;
ți-l poată duh și-n oasele cu descărnări de ger...!
Dar, Eul, tău etern rămâne, zid trainic de palat
și lutul stâncii tale pat, prielnic, iubitor Cuvânt
cu suflet adormit în „moaște” cu blesteme…!
*
Cu fruntea, fața, albe, cu fluorine buze, în rugă-i duhul tău;
fecioarele prințese-l înconjură, ți-l trece-n vămuiri
prin poarta inimii alese. Coralic, el iese triumfal,
în oase chipeșe, cu chipul areniu de stâncă...!
E-mbrățișat, plăcut și e iubit, în sine-i e trecut
prin iarna nesfârșită..! Și, serafimi, în cor, îi cântă
într-un festin etern, pe locu-n Totul ne-nceput…!
