STUDII ANTROPO-TOPOLOGICE: SATUL ȘI COLIBELE-SĂLAȘE DIN MĂRGINIMEA SIBIULUI
Studiul științific socio-economic
realizat în spațiul geografic al Mărginimii Sibiului de dr. ing. Gheorghe
Apetroae (dlB, Sibiu).
Introducere:
Dezvoltarea economiei
agrare şi pastorale, a meşteşugurilor şi comerţului constituie caracteristica
principală a organizării istorice a vieţii în aşezările din zonele
pericarpatice ale Munţilor Cibin. Aceste aşezări au avut o lungă perioadă de
timp ca centru de gravitaţie Cetatea Dacică de la Tilişca. Aşezările de bază,
deservite social-economic şi cultural de acestă cetate, sunt dispuse, cu
excepţia satului Săcel, cu apariție mai recentă, pe linia de contact dintre zona
orografică colinară şi şesul depresionar format de afluenţii râului Cibin, iar
satele Sibiel, Tilişca şi Fântânele şi-au creat vetrele chiar pe aceşti
afluenţi. Aceste aşezări sunt situate la distanţe mici între ele, de 0,2-1 km
şi se ţin în lanţ. Este cazul grupului format din satele Fântânele, Sibiel,
Vale, Sălişte, Galeş şi Tilişca. Celelalte sunt situate la distanţe care nu
depăşesc 3,5 km (Săcel şi Orlat).
Istoricul
aşezărilor: Datorită amplasării aşezărilor lor la poalele Munţilor Cibin şi
dispunând de suprafeţe mari de pajişti naturale, în contextul arheologic
al zonei și în evoluția habitatului, locuitorii satelor Tilişca, Galeş,
Sălişte, Vale, Sibiel, Fântânele, Orlat şi într-o oarecare măsură și cei ai
Săcelului s-au numit tradiţional “mărgineni sau sibieni”. Dincolo de aspectul
că în această zonă au existat condiţii fizico-geografice favorabile
păstoritului, cauzele principale care au determinat amploarea acestui păstorit
în “Mărginimea Sibiului” fiind, după prof. dr. Paul Burcea, „de natură fizico-geografică
şi social-economică”.
·
Păstoritul
este, ca ocupaţie, în “Mărginimea Sibiului”, ancestrală, o îndeletnicire care
îşi are începutul în evul primitiv şi, mai exact de la începutul Holocenului.
Unele descoperiri efectuate în spaţiile apropiate (Ricoteciu şi Triguri, Ocna
Sibiului) pot semnala prezenţa de populaţii şi îndeletnicirile acestora în
întregul areal pericarpatic, legată de perioadele glaciare ale pleistocenului.
Glaciaţiile de tipul Riss (Saale)/Würm (Vistula), care sunt bine reprezentate
în acest areal, atestă în în spațiul pericarpatic al Mărginimii Sibiului existenţa
în toată această perioadă antropologică a „culturii de aşchiere " ca fiind
prezente în areal. Dar, deși prezența omului paleolitic este posibilă, dovezile
de locuire permanentă în zonele înalte ale Munților Cibin în timpul maximului
glaciar sunt extrem de rare, din cauza climatului prohibitiv.
·
Migrația după ren (13.000 î.H.):
Deși retragerea ghețarilor a determinat migrația faunei reci, populațiile din
spațiul carpatic nu au dispărut "urmând renul spre nord", ci s-au
adaptat local (Epipaleolitic/Mezolitic), trecând de la vânătoarea de talie mare
la cea de talie mică și la cules specializat.
·
Către sfârşitul interglaciaţiunii Riss (Saale)/Würm
(Vistula) apare cultura mosteriană, care combină culturile anterioare şi se
caracterizează prin varietatea uneltelor. Cultura mosteriană creată de Homo
neardertalensis, cu variaţii în areal, este rezultatul unor ample migraţii de
populaţii. La sfârşitul acestei culturi, care corespunde primei părţi a
würmianului (ultima glaciaţie) adică în perioada în care climatul s-a înăsprit
mai mult şi omul era locuitor al peşterilor şi vânător de animale mari. Dar
cultura mosteriană dispare aici în interstadiul Würm1/Wüm2, când apare Homo
sapiens (omul de Cro-Magnon), cu un nou tip de industrie = industria
lamelară de piatră şi unelte de os (cultura magdaleniană). Aici,când Homo
sapiens (omul de Cro-Magnon) devine locuitorull peşterilor şi vânător, apar
şi îndeletnicirile artistice de gravare pe pereţii peşterilor şi pe os, de
modelare a argilei şi de sculptare în os silueta animalelor contemporane lui:
mamuţi, cai, cerbi, bizoni, urşi.
·
Retragerea
gheţarilor (13.000 -14.000 ani î.H.) a determinat migrația faunei reci, dar
studiilor mai recente, populațiile umane din spațiul carpatic nu au dispărut, ci
s-au adaptat local (Epipaleolitic/Mezolitic), trecând de la vânătoarea de talie
mare la cea de talie mică și la cules specializat.
·
Timpul de la migrația faunei reci spre
nord şi până la venirea ariană, dinspre Orient, în acest areal, s-a configurat
tipologia de om, care a reprezentat mezoliticul (10.000 ani î.H.). Cultura
mezoliticului se va caracteriza aici prin unelte de piatră mici (microlite),
uneori gravate sau pictate şi va dura mai mult de 6.000 de ani, până la neolitizarea
Europei care s-a realizat prin migrații ale populațiilor de agricultori din
Anatolia, iar acea invazie topologică indică o perioadă care va aduce o cultură
orientală sedentară, neolitică, într-un proces de neolitizare complex
(difuziune culturală și demografică), indo-europenizarea având loc în Epoca
Bronzului (~3500-2500 î.H.).
·
.
Apariţia
tipului de hominian migrat din Asia, va marca şi în acest areal începutul
neoliticului 6600 – 3800 î.H. și aparține unor culturi pre-indo-europene
(ex: Starčevo-Criș), care coincide aproximativ cu instalarea climatului
actual. În acest areal, în modul de viaţă şi cultura omului, recent venit aici,
au loc schimbări importante: omul devine sedentary, ca “Habitat hallstattian”
şi cultivă plantele, domesticeşte animale, părăseşte peşterile şi construieşte
primele adăposturi. Îşi confecţionează unelte de piatră şlefuite şi descoperă
ceramica. Arta, însă, nu mai constituie o preocupare, ca la Homo sapiens
(omul de Cro-Magnon). Aceasta va reapărea mult mai târziu, în neolitic, când
tipul de om neolitic se va îndestula economic.
Cultura neolitică va fi înlocuită
după un timp, de cca 1500 de ani, prin cultura metalelor (2000-2600 î.H.),iar
cultura de tip „habitat hallstattian” se referă la Prima Epocă a
Fierului (cca. 1200 – 450 î.Hr.), o cultură care se poate considera că se
prelungeşte şi în present, prin păstoritul ca ocupație important, care are
continuitate în spațiul geographic al Mărginimii Sibiului.
·
Dacii apar ca entitate
etno-culturală distinctă mai târziu, în Epoca Fierului (Hallstatt/La Tène)
și nu se poate vorbi de "dacii" în Neolitic sau la începutul
Epocii Bronzului, "cultura Hallstatt" fiind într-o perioadă
arheologică specifică (prima epocă a fierului).
Neoliticul – mai correct epoca fierului constată
prezenţa numeroaselor triburi “dacice”, dintre care unul cu centrul la Tilişca,
așa cum le relevă vestigiile dacice explorate la Cetatea Tilișca.
Dacii şi geţii, ramura marelui
popor indo-european al tracilor, era unul şi acelaşi popor şi vorbeau aceeaşi
limbă (Strabon VII, capitolul III,13) şi acesta cuprinsese toate zonele
prielnice din această zonă a Europei, inclusiv zona noastră în studio,
construind aici alese civilizaţii tribale. Iar, dacă în teritoriul actual al
Transilvaniei, începând cu anul 200 î.H. au migrat celţii, aceştia au fost
asimilaţi de populaţiile locale daco-gete, care reuşesc în secolul următor
(secolul I al erei noastre) să constituie primul stat puternic daco-get, cu
centrul în zona Munţilor Orăştie şi cu organizare tribală şi în zona Mărginimii
(Cetatea de la Tilişca).
Cea mai
mare importanţă istorică cu privire activitatea economică şi socială a
antichităţii dacice în această zonă o prezintă descoperirile arheologice de pe
“Dealul Cătănaş”, teritoriu aparţinător înainte Galeşului, în prezent comunei
Tilişca. Dealul Cătănaş, pe care se află cetatea dacică, este situat în partea
nordică a localităţii Tilişca şi în N-V localităţii Galeş, sat aparţinător
comunei Sălişte. El constituie un ultim deal pericarpatic care delimitează spre
sud bazinul superior al râului Secaş iar spre nord delimitează bazinul
Cibinului.
Cronologic
locuirile de pe Cătănaş încep în jurul anilor 1100-1050 î.H. şi ca “Habitat
hallstattian” aveau să dureze până la sfârşitul perioadei mijlocii a primei
vârste a fierului, adică până la anii 650 î.H. Este vorba deci de o perioadă de
cca. 500 de ani, începând de la anul 1050 î.H., legată de convulsiile marii
imigraţii egeice posibilă în acest spațiu, grație extinderii uscatului
panonian, prin scurgerea apelor din fundul panonian în cel egean creat
cataclysmic,prin dispariția lacului Panonic, care s-a finalizat cu mult înainte
de Hallstatt.
Spre
sfârşitul Hallstattului se va extinde sinteza culturală de tip Basarabi. Spre
anul 650 î.H, aceasta este tulburată şi de migrarea sciţilor din ţinuturile
pontice, care se vor aşeza în centrul Transilvaniei, iar cel care oferă
detalii despre stratigrafie (inclusiv nivelurile preistorice) este cercetătorul
arheolog Nicolae Lupu. Se constată “în situ” că locuirea hallstatiană a
Cătănaşului nu a fost într-o vatră densă ci pe mai multe porţiuni ale
terenului, accesibile şi cu climatul mai agreabil. Şi în prezent se observă cum
terenul era amenajat pe locații de suprafețe mici, numai în aşezarea bordeielor
şi semibordeielor, în timp ce porţiunile de teren din jur se menţineau în forma
naturală.
Îndeletnicirea
de bază a locuitorilor acestei aşezări în hallstattian era păstoritul.
Păstoritul era impulsionat şi din partea purtătorilor de cultură “nouă”, care
reprezenta cultura dominantă a epocii (D. Berciu, în istoria României, 1,
1960,p.143), de “Habitat hallstattian”.
Păstoritul
este subliniat în această cultură şi de descoperirea în această zonă a
figurinelor de bovidee şi berbeci, figurine care pun în lumină viaţa spirituală
a celor ce le-au creat. Practica agriculturii este atestată prin descoperirea
boabelor de mazăre şi de grâu, alături de vase de ceramică din prima vârstă a
fierului, specifică Hallstattului timpuriu.
Îndeletnicirile
casnice sunt atestate prin prezenţa greutăţilor de ţesut şi prin fusaiole, iar
meşteşugul olăritului se evidenţiază prin materialul ceramic. Influenţele
celtice sunt prezente prin vasele ceramice tipice, prin piesele de harnaşament
şi prin brăţările de sticlă plan convexe care datează, în general, din cursul
secolului al doilea î.H.
Prezenţa
materialelor ceramice,materialului monetar şi pieselor de import, atestă o
viaţă prosperă a aşezării, bazată pe dezvoltarea economiei agrare şi pastorale,
cât şi a meşteşugurilor şi comerţului. Această constatare trebuie raportată la
scara întregii populaţii mărginene, dependentă economic şi politic de această
cetate, ca centrul tribal.
În
faza următoare, Cetatea Dacică de la Tilişca îşi reface liniile de fortificaţie
prin dublarea întăririlor şi amenajarea acceselor dinspre vest. Construcţiile,
cu pereţi din piatră, mai ales de râu dar şi de stâncă legată cu pământ, erau
destinate unor ateliere de prelucrare a fierului, la fel acoperişul din ţigle
(plăci ceramice) rezistent la focul intens în prelucrarea fierului brut.
Descoperirea unor nicovale mici şi a unui ciocan orfevier atestă existenţa
atelierului de prelucrare a podoabelor, iar uneltele cuţite, dălţi, tesle,
securi, sfredel, pânză de fierăstrău atestă existenţa atelierului de prelucrare
a lemnului. Cuţitele de tăbăcar folosite la întinsul şi rasul pieilor, precum
şi cuţitul propriu confecţionării încălţămintei sunt probe pentru industria de
prelucrare a pieilor. Practicarea torsului şi a ţesutului este confirmată de
descoperirea greutăţilor de ţesut şi a fusaiolelor. Armele sunt reprezentate
prin vârfuri de lance, vârf de suliţă şi umbouri de scut.
Descoperirea
pietrei de râşniţă din tuf vulcanic, a chiupurilor, a săpăligilor şi a
secerelor de fier, urmele de păioase din masa cărămizilor, atestă din plin
practicarea agriculturii pe o scară mare. Creşterea vitelor, la rândul ei, este
confirmată prin numeroasele oase provenind de la vitele mari şi mici. În
acelaşi timp, prin legături de schimb, se procura prin schimb piatra de carieră
pentru zidurile fasonate, râşniţele din tuf vulcanic, fierul brut, piesele de
bronz şi argintul folosit în executarea monedelor şi obiectelor de podoabă şi
chiar a unor obiecte de artă. Se pare că acestea erau în parte de origine
romană şi greacă, obținute pe baza relaţiilor pe care comunitatea le avea cu
cei care comercializau bunurile de import, de la mari depărtări, prin care erau
procurate piese ceramice, opaiţe, oglinzi, vase de sticlă, obiecte de bronz.
Producţia atelierelor meşteşugăreşti nu era rezervată numai locuitorilor
cetăţii, aceasta acoperea şi cerinţele locuitorilor în aşezările din
împrejurimi (din bazinul Cibinului și bazinul Secașului- Sebeșului).
Cetatea
de la Tilișca este remarcată în special pentru fortificațiile
sale dacice (Epoca Fierului). Ridicarea sistemului de
fortificaţii a cetății Tilișca, cu cele două centuri şi terasarea spaţiilor
dintre cele două linii de apărare, spre ale face proprii amplasării diferitelor
construcţii sunt duse la îndeplinire în timpul lui Burebista, cu ajutor din
alte părţi «piatra cochiliferă folosită la structura zidurilor celor două
turnuri de pătrundere în cetate şi cu specialişti greci (V. Pârvan, Getica)».
Cu
siguranţă că populaţia din jur, din satele Galeş, Sălişte, Fântânele, Sibiel,
Tilişca şi Rod beneficiau de dezvoltarea cetăţii la începutul secolului I al
erei noastre. S-ar părea că şi populaţia unor sate din bazinul Secaşului
(Apoldu, Miercurea etc.), (care probabil aveau acces pe partea de vest a
cetăţii), gravita economic, politic dar şi religios la această aşezare.
Aşezările
de bază, deservite social-economic şi cultural de cetate, s-au dispus, cu
excepţia satului Săcel, pe linia de contact dintre zona de dealuri şi şesul
depresionar format de afluenţii râului Cibin sunt satele Sibiel, Tilişca şi
Fântânele,care şi-au creat vetrele chiar pe aceşti afluenţi.
În
dezvoltarea istorică a zonei printr-o reţea de comunicaţie, pe trasee uşor
accesibile s-a ajuns ca toate aceste aşezări să graviteze spre Sibiu, oraşul
care defineşte întreaga zonă = Mărginimea Sibiului- şi cu care formează un
habitat organic, a cărui populaţie munceşte şi creează în coordonatele unui
spaţiu spiritual, cum am arătat mai sus, format pe parcursul unei îndelungate
istorii iar zona Mărginimii Sibiului a oferit urme de locuire din aproape toate
epocile, datorită poziției strategice și resurselor pentru păstorit.
Abordând
aspectele economice ale aşezărilor din areal, ale unor tradiţii în îndeletnicirile
agrar-pastorale, pe lângă vatra satului, fiecărei aşezări îi corespunde, în
zona fâneţelor, o a doua parte de ansambluri construite şi care, în graiul
locurilor, se numesc șălase, “la colibi” sau “la pădure”. Dispuse în zonele de
fâneţe ale fiecărei aşezări-matcă, în grupuri mai compacte sau mai risipite, pe
feţele însorite ale colinelor, până hăt în inima munților, la altitudini de
până la 1.300 m, aceste aşezări fac parte din aşezarea-matcă şi reprezintă
partea economico-culturală a acesteia. Aşezarea matcă şi “colibele” formează un
corp social şi cultural inseparabil, colibele, reprezentând o prelungire
importantă a gospodăriei din aşezarea matcă.
Se pune
problema, unde erau situate aceste aşezări în etapa istorică de cetate din
această zonă. Pe actuala lor vatră, cu prelungirile din munţi, răsfirate în
munţi sau munţii erau complet împăduriţi şi atunci aşezările se restrângeau la
actuala lor vatră. Şi totuşi, populaţia lor, predominant de păstori, rătăcea pe
culmi în căutare de păşuni.
·
Studii
asupra aşezărilor marginale şi structurii lor tipologice ne arată că din
istorie populaţia acestor sate pendula între sat şi colibe, aşezările matcă şi
colibele de la pădure, fiind fenomene interdependente, născute concomitent şi
nu succesiv. Ocupaţia agricolă efectuată în “dricurile” arătoare de la câmp
este la fel de veche în zonă, ca şi îndeletnicirea pastorală. În această zonă,
cu economie pastorală,construcţiile gospodăreşti (şura şi grajdurile) erau
aşezate înspre uliţe, iar casa în fundul curţii, în aceeaşi linie cu şura sau
de-a curmezişul curţii. Acest ansamblu gospodăresc funcţional a suferit
modificări pe măsura diminuării economiei pastorale şi înlocuirii ocupaţiei
dominante:păstoritul, cu practicarea masivă a altor îndeletniciri: agricultura,
pomicultura, meşteşugurile şi industriile ţărăneşti, lucrul la pădure,
cărăuşia, comerţul etc. Aceasta nu va schimba însă nici astăzi structura de
ansamblu a aşezărilor cu cele două părţi legate organic: satul şi colibele.
Aşezările de colibe, care acoperă hotarul de fâneţe şi păşuni al întregii zone
de munte este expresia condiţiilor de mediu şi cerinţelor ocupaţiilor pentru
aceste comunităţi de-a lungul veacurilor, la intersecția arheologiei de
teren cu etnoarheologia transilvăneană (Rusu, Mariana; Apetroae, Gheorghe;
Burcea, Paul), în condițiile în care arheologia modernă confirmă că așezările
dacice aveau, după cum au și în present un caracter sezonier pentru păstorit, iar termenul
de "colibă" (ca structură de bârne specifică Mărginimii) este produsul
unei evoluții istorice a arhitecturii populare medievale și modern în acest
spațiu transilvan.
.
BIBLIOGRAFIE:
1. Lucrări fundamentale privind habitatul de
tip paleolitic și mezolitic în zonele montane/submontane ale Mărginimii
Sibiului, în contextul Neoliticului și Mezoliticului în Transilvania:
Paunescu, Alexandru, Paleoliticul și
Mezoliticul din spațiul intracarpatic, Editura Academiei Române, București,
1970.
Luca, Sabin Adrian, Așezări neolitice pe valea
Mureșului, Editura Bibliotheca Septemcastrensis, Sibiu, 2001.
Lazarovici, Gheorghe, Neoliticul Banatului,
Editura Muzeului de Istorie al Transilvaniei, Cluj-Napoca, 1979. (Conține
paralele importante pentru migrația comunităților neolitice timpurii spre
zonele înalte).
2. Lucrări despre Cetatea Tilișca și Mărginimea
Sibiului
Lupu, Nicolae, Tilișca: Așezările dacice de pe
Căpâlna, Editura Academiei R.S.R., București, 1989.
Gheorghiu, Dragoș, Mărginimea Sibiului: un
model de locuire tradițională, Editura de Artă, București, 1985.
Luca, Sabin Adrian, Repertoriul arheologic al
județului Sibiu (Situri, descoperiri arheologice și mobile), Editura Economică,
București, 2003.
· Apetroae,
Gheorghe; Studiul geobotanic și economic în arealul geografic cuprins
între Valea Orlatului, Crestele Munților Scorușețu- Crinț, Valea
Tilișcuței-Dealul Cățănaș- Dealul Furcilor și Valea Cernavodă-Amnaș; teză de
doctorat, anul 2000.
3. Habitatul Hallstattian și Economia Pastorală
Vulpe, Alexandru, Die Hallstattkultur in
Rumänien, în „Die Hallstattkultur”, Linz, 1980.
Gummerbaur, Ioan, Contribuții la cunoașterea
Hallstattului în sudul Transilvaniei, în revista Sargetia, Deva, diverse
ediții (anii '70-'80).
Ursulescu, Nicolae, Începuturile istoriei pe
teritoriul României, Editura Junimea, Iași, 1998.
4. Sinteze Arheologice Regionale (Muzeul Brukenthal)
Muzeul Național Brukenthal din Sibiu a coordonat
majoritatea săpăturilor în zonă.
· Colectiv
Muzeul Brukenthal, Studii și Comunicări – Arheologie-Istorie, Sibiu
(Volumele apărute între 1970 și 1990 conțin rapoarte detaliate despre
șantierele de la Tilișca și împrejurimi, Muzeul Național Brukenthal din Sibiu
fiind coordonatorul majorității săpăturilor în zona Mărginimii Sibiului)
Dumitrescu, Vladimir; Bolomey, Alexandra; Mogoșanu,
Florea, Esquisse d'une préhistoire de la Roumanie, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1983.
· Nicolae
Lupu; fenomenul de transhumanță (păstorit) ca legătură între
Neolitic și Hallstatt, cultura neolitică Starčevo-Criș și Turdaș
regăsită sub straturile hallstattiene de la Tilișca, și prezentată în
periodicul Materiale și Cercetări Arheologice 1957- 1990.
