CE DACĂ LA FINIT RENUNȚI ȘI NU ÎMBRĂȚIȘEZI NEANTUL
Autor:Gheorghe Apetroae (dlB, Sibiu)
***
Ce dacă timpu-ți curge liber în cu- vântul luminii arămii
cu ploi reci, vânturi iuți și aspre, pe carâmbul vieții,
copacii, de frunzele demonice-n foșniri bacante,
Cu dans stellar pe caldarâm, cu-n aer ud și greu, în el dedus,
covorul gros de frunze, melancholii în clipă să-ți trezească…!
***
Ce dacă te cuprind zăpezile polare, se-aștern pe clipa ta
în fuga de finit, spre a-ți grăbi tăcerea în cursa altei clipe…?
Să nu-ți mai țină-n casa-n rost, grădina, iar firea să-ți croiască
drumul vieții din necuprinsul- cuprins de triste nostalgii,
un efemer, cu cerul să-ți petreci, noi clipe de- asfințire…!
***
Ce dacă-n miezul vieții tale-ți ostoiești, mereu cântând
durerile-ți din lespezi efemere și din lut, de veșnicii crezut;
destinul tău i-al stelei..., de- a fi în firea ei, pentru a nu fi
decât un fost-căzut al clipei ne-ncepute, pradă desmărginirii…
Din putreziri să te renaști sfințit, la cer, stâlp de destin…!
***
Ce dacă-n fuga de finit ferestre spre lumină îți deschizi,
zorind în asfințit mereu a răsări o stea cu nemurire,
a nu mai fi ce-ai fost, decât un rest aprins de-o fire-n despărțire,
replămădind din lutul argiliu, alt eu, privit cu-n ochi însuflețit,
statuie vie în neant, cu grai și simț, cu duh sfințit zidit…!
***
Ce dacă, din finit ți-ai construit, din bezna lui, o sinceră lumină…!
Când trinitar, în Ne-nceput te spulberi meteor și te configurezi ușor,
să te dezlimitezi în absolutul tău să te înveșnicești cu duh
și să renunți, într-o lăuntrică-nsumare, la tot ce vezi și simți…!
De lumea ta, când te desparți, nu-mbrățișezi Neantul…!
