STUDIUL EPISTEMOLOGIC
CU PRIVIRE LA CORESPONDENŢELE IDEOLOGICE ÎNTRE ŞCOALA FRANCEZĂ
DE SOCIOLOGIE, SCOALA
SOCIOLOGICĂ - MONOGRAFICĂ DE LA
BUCUREŞTI ŞI ŞCOALA SOCIOLOGICĂ - NOUA
STÂNGĂ DE LA FRANKFURT,
ÎN ACŢIUNE. SOCIOLOGIA CUNOAŞTERII, ŞTIINŢA COMPLEXĂ
A RELAŢIILOR INTERUMANE.
Dr. ing. prof. GHEORGHE APETROAE, SIBIU,
scriitor
Comunicare prezentată în
cadrul lucrărilor celui de al 4-lea colocviu cultural - sociologic de la Sibiu,
2004
Analiza
unor fenomene sociologice din Europa secolelor 19 şi 20 ne obligă să încercăm o raportare a sistemelor sociologice la existenţialismul social promovat în cadrul
scolilor de sociologie europeană şi, în contextul relevat, să ne referim la
activitatea în această materie a curentelor
socio-ontologice generate de Şcoala de sociologie franceză şi de şcolile de la
Frankfurt şi Bucureşti. Dar pentru aceasta va trebui să relevăm, chiar şi într-un cadru succinct,
evoluţia istorică a sociolgiei, modul de
abordare a relaţiei dintre subiectul cunoscător şi obiectele cunoaşterii în
spaţiile sociale europene .
Aici ne vom referi la sferele social -umane care au condiţionat şi
au caracterizat diferitele etape de
dezvoltare istorică materială şi spirituală a societăţilor naţionale. În consecinţă vom aborda câteva etape de reflexii
logico-socio-filosofice, cu un rol determinant în evoluţia socială , în configurarea socială a treptelor de cunoaştere logică,
raţională şi de alte naturi filosofice, având drept scop cercetarea şi
descoperirea adevărului ontologic, etapele cunoaşterii atestate istoric de
umanitate... Vom începe cu presocraticii şi
luăm ca o primă etapă sociologică , sofismul.. Potrivit acestui curent, de fapt este vorba
de acea “ Scoala Eleată” şi de afirmaţiile sofistului Protagoras din Abdera în
contextul social al Greciei şi al Atenei lui Pericle. Potrivit
afirmaţiei sale, “fiecare om are
adevărul lui.”, manifestat, desigur în cadrul familiei sale şi în agora
cetăţii, precum şi “ omul este măsura tuturor lucrurilor”, în relaţia sa ,ca
subiect cunoscător şi cu lucrurile , ca obiecte exterioare... Orice judecată,
extrapolată la subiectul social, este adevărată”. Gorgias, în contrast cu Protagoras, va
susţine, cu referire la interrelaţiile sociale, faptul că “ Nici o judecată nu
este adevărată”. Aceste afirmaţii de
negare au epistemologic efectul de silogism al subiectivităţii şi falsului, ne
conduc , în final, la meristemele dialectice ale sofismului, la faptul că toate
aceste aserţiuni au calitatea de functori propoziţionali, aparent
contradictorii, dar în realitate
exprimă echivalenţă ambelor incertitudini cu semnificaţii
absolute, iar de aici , pozitivând în logica unei realităţi a adevărului, genomic imprimată, se evadează din scepticismul acestuia, dus până la nihilism şi se poate estima, astfel, prin aserţiune, negarea
negaţiei şi pozitivarea dialectică a conştiinţei istorice a societăţilor..
Desigur, doctrina sofiştilor a fost
combătută cu tărie de Socrate... Acesta,
arătând că ştiinţa are ca obiect
generalul şi ca instrument - de
pricepere şi măsurare a generalului, conceptul. Tocmai prin instrumentul maiutic de
“concept” se realizează acordul omului
cu el însuşi şi, desigur, cu alţii, în reprezentare, adică cu socialul....
Iată cum am ajuns , prin sofiism şi maieutică, la evidenţa unor interrelaţii logice, axiomatice, de natură socială...
Revenind
la epistemologia obiectului identificat prin concept, tot Socrate va
arăta că prin concept se emană certitudinea
adevărului (aletheion), o categorie
filosofică de principiu gnozic, dezvoltată
şi postulată sincategorematic de logicianul Anton Dumitriu, în sensul său istoric. Acesta este subiectiv şi colectiv, adică
social, deci adevărul nu va avea decât o
semnificaţie relativă, uneori chiar insolubilă, paradoxală, dar poate fi scos
“moşit” prin meditaţie socratică (
maieutică) din conştiinţa omului. Avem acum adevărul reprezentat în conştiinţa
sociusului uman, reflectat, în aceeaşi măsură, în alt mediu ontologic, adică în
mediul social.
Abordând
entivul şi socialul, deopotrivă, şi Platon încearcă să
dea certitudinii adevărului ( aletheia) o semnificaţie obiectivă ( în
raportul dintre subiect şi socialul
necorporal şi neobiectiv, ca şi concept, exterior subiectului), afirmând
existenţa conceptelor socratice neobiective dar în afara sinelui subiect, deci
nesubiective şi transcendente!... Deja,
ajungem să depăşim perathosul
certitudinii adevărului receptat de sofiştii şi de socratici şi să asistăm acum la la o exprimare epistemologică
“realistă” greacă izvorâtă din reflexiile lui Platon asupra matematicii , ca
fiind ideatice , de natură exterioară subiectului şi ale lui Aristotel, asupra
logicii, prin ştiinţele logice, argumentativ neexperimentale şi metateorice
active în sferele metafizice ale ontologicului transcendental, iar de la acea
dată, vom reuşi să ajungem la adevăr
numai prin pozitivări intuiţioniste.
Aşa se deduce că Platon va situa matematica sa într-o lume a ideaticii,
exterioară subiectului, deci transcendentală, iar teoria ideilor sale
(matematice) va deveini, prin extrapolarea socială, şi o teorie a existenţei ,
fie a subiectului individual, fie a
celui social, realitatea devenind, astfel, direct dependentă de gradele de inteligibilitate.
Va ajunge, dar Platon , să afirme, demostrat de acesta, că ceea ce nu este inteligibil, nu există
pentru el!?.
Mai puţin tranşant în exteriorizarea ideatică
absolută a existenţei, va fi
Aristotel. El atribuie ideilor, în logica sa, sau formelor,
în geometria lor, şi un cadru cu perspectivă socială, tocmai din observaţiile
sale, potrivit cărora “ o existenţă şi un rol independent de subiect şi al
cărui rol ( cel al ideilor şi al formelor) este însăşi ( subiectul). Acesta
(subiectul) este subordonat, dar nu va respecta locul, toposul ideilor şi
formelor, precum la Platon, ci le va abandona într/o existenţialitate relative[
, fie interioar[, fie exterioar[
subiectului, deci şi în toposuri şi cadre
cu posibile interferenţieri ale
subiectului cu socialul necorporal şi cu obiectele sale... De
la Aristotel, avea să treacă aproape 20 de secole de incertitudini asupra
cunoaşterii în general şi, mai mult, asupra cunoaşterii sociologice, 20 de
secole de alternanţe ideologice, între obscurantism şi semiiluminare,
culminând, desigur, cu perioada acelui dogmatism scolastic -inchiziţional , al
neconştientizării condiţiilor social-umane ale subiectului uman la zeci de
generaţii de antropologi, filosofi religioşi şi mistici ori eretici, până la apariţia epistemologiei
“metaştiinţifice” inaugurată de raţionalistul Descartes, la 1650. Acesta, pe
baza programelor matematicii raţionale,
geometriei analitice referenţiale
şi ştiinţelor experimentale
deducţioniste (fiziologie, patologie, chirurgie anatomică, ...) descoperă, în
sfârşit, existenţa subiectului
cunoscător (în sine), constient de existenţa sa şi de relaţia lui cu lumea
exterioară prin percepţia sensibilă a exteriorului şi inducerea acestuia prin
intermediul sensorial-fiziologic în sine, în parallel cu actul spiritualizării
în sine . Descartes avea să descopere subiectul cunoscător , implicat - ipsum -
kantian, sursă de construcţie logică, care să şi inventeze, pe baze raţionale,
în raport cu concretul natural şi social şi nu un subiect contemplativ, pitagoreic - limitat, mistic, adică pasiv şi
prosternat, supus în faţa fenomenenelor naturale şi sociale.
După Descartes,
omul în procesul interacţiunii practice,
materiale cu mediul exterior natural şi social, se crează pe sine ca subiect
cunoscător, nu pasiv. Descartes are principala contribuţie în sesizarea
rolului activ al subiectului prin descoperirea lui “cogito” în raport cu sinele
şi cu mediul exterior şi prin aceasta să
realizeze depăşirea din start a realismului epistemologiei ontice,
adică raţionalităţile lui Lebniz şi Kant,
bazate tot pe “cogito”- ul cartezian.
G.W.Leibniz , acceptând teza de bază a empirismului lui Locke (1704) -
postulatul acestuia : “ nimic nu este în
intellect care să nu fi trecut prin simţuri” , va adăuga “cogito”-ului cartezian o dimensiune nouă,
adăugând magistral enunţului lui Locke , enunţuul: ” în afară de intelectul,
însuşi” , enunţ postulat şi cuprins în disertaţia-studiu, intitulată “Noi eseuri
asupra intelectului uman”. Acest studiu va vi extins şi aprofundat în
altele două studii leibniziene, intitulate “Teodiceea”(1710) şi “Monadologia”
(1714)... , concluzionând că există, totuşi ,ceva care nu poate fi trecut prin simţuri, deci
există un subiect care percepe în el, în sine, in ipsum, independent de lumea
senzaţiilor, o lume exterioară acestuia, fie monadică, deci şi într- un cadru cu valenţe
predominant sociale. Ne situăm, déjà, în lumea armoniilor prestabilite,
a simetriilor şi diferenţialelor divine,
aspecte sesizate şi de acad. Alexandru Surdu în studiile sale despre Leibniz,
faptul că există un univers al sferelor ontologice - noetice naturale şi
sociale. Transcresând secolul 18, în esenţa sa newtonian şi leibnizian, ne apropiem
şi mai mult de începuturile sociologiei ca ştiinţă.... Pentru că procesul cunoaşterii legăturilor subiectului
cu natura fizică şi cu viaţa social-politică a sfârşitului de secol 18 avea să fie marcat pozitiv, ca perspectivă
socio-logică, de
“ Empirismul sociologic”,
decurs din empirismul filosofic al “Scolii ideologilor francezi” din perioada
revoluţiei franceze, acesta fiind reprezentat de un grup credincios
empirismului lui Condillac (1780), continuat în principii de Condorcet (1794) şi de Destutt de Tracy (1800), de o grupare a
cărei ideologie sociologică avea să contribuie evident la izbucnirea şi
desfăşurarea Revoluţiei franceze. Este
vorba de o şcoală care a construit epistemologic- o teorie sociologică a
ideilor, empirismul lor devenind un empirism
sociologic , iar filosofia lor, o amplă epistenologie pro-sociologică,
bazată pe reflexii cu preponderentă socială, orientată în direcţia noului în
social, ca interpretare pro-pozitivistă şi organizare utilă, cu valoare axiologică
socială (Louis Lavelle).
“Perfectibilitatea
infinită”, spunea Condorcet, “este una
din calităţile distinctive ale speciei umane” . Pe planul activităţii practice,
sociale, această perfectibilitate, cu o rezonanţă de propozitivism, de system ontologico-social
cu valenţe axiomatice, aşa cum o va interpreta şi Anton Dumitriu în studiile
sale asupra axiomaticii, este proiectată
în viitor, ca mijloc de refacere şi transformare pozitivă- dialectică social-istorică
.
Analizând sociologia promovată ca studio în
“Şcoala ideologilor francezi”, se observă că
acest current identifică, induce
şi păstrează în ecuaţia sistemului social postulatul
fundamental al empirismului dezvoltat de J. Locke de orientare
sensualist-experimentală în teoria cunoaşterii intelective metafizice. În acest
sens, subiectul este pasiv contemplativ şi doar receptiv în raport cu obiectul
din sferele naturale şi sociale. Este acest concept un derivat din teoricul aristotelic de deductibilitate , ca entităţi în termeni formali, sistemice, aparţinători, evident,
în proiecţie socială, aşa cum a fost rezumat
de E. W. Beth şi interpretat şi
dezvoltat de Anton Dumitriu, în următoarele 6 postulate : 1. Orice propoziţie care aparţine sistemului (S) armonios , al logicii ( J. H. Alstedius) trebuie să se refere la un domeniu specific (
fie acesta şi într-un domeniu- cadru
social) de entităţi reale; 2.
Dacă o propoziţie oarecare aparţine lui S, ea este adevărată; 3. Dacă o propozi
ţie oarecare aparţine lui S, orice
consecinţă logică a acestei propoziţii trebuie
să aparţină lui S; 4. Există în S un
număr (finit) de termeni, astfel că: 4a)
semnificaţia acestor termini este prea evidentă pentru a mai fi necesare
explicaţii suplimentare; 4b. orice
termen din S este definisabil cu
ajutorul acestor termeni; 5. Există în S
un număr (finit) de propoziţii, astfel că: a) adevărul acestor propoziţii este
prea evident ca ele să mai aibă nevoie de o altă dovadă şi b)
adevărul oricărei alte propoziţii care aparţine lui S poate fi stabilit
prin inferenţă logică, plecând de la aceste propoziţii.
Epistemolgic
trebuie considerat , în abordarea theorică a socialului, ideea
apartenenţei persoanei - subiect în raport cu obiectul din sferele naturale şi
sociale, precizia axiomatică a
postulatultui 4-b.
Tot această şcoală - curent metafizic de orientare empiric - socială va releva faptul că nu dispunem de nici-o
posibilitate de a proba fidelitatea copierii obiectului de către subiect şi va insista pe influenţa mediului social ,
cu sinergismu-i sinfactorial care îl
caracterizează asupra cunoştinţelor umane în sine şi asupra ideelor umane din afara sinelui,
asupra cunoaşterii şi acţiunii politice
şi morale, luând viaţa socială ca obiect de studiu şi de interpretare
experimentală, de unde se pare că îşi au
geneza ideologică sistemele
politice-sociale.
Kant
este, însă, adevăratul descoperitor al caracterului necontemplativ al
subiectului în cunoaştere cu apartenenţă
la social, între limitele sale gnozic - pitagoreice , fixate de el însuşi ca un
lucru în sine şi al lumii transcendentale , din afara subiectului, cel care a
receptat posibilităţile creatoare ale intelectului şi raţionaslităţii
subiecţilor sociali , desigur într-un cadru natural pathologic, dat limitele ,
capabilităţile limitate în cunoastere ale subiecţilor.
Într-o aceeaşi interpretare epistemologică
metaştiinţifică, J. Piaget va sublinia
că prin revoluţia copernicană, de a pune subiectul , de această dată într-o
poziţie privilegiată şi nu lumea exterioară lui - subiectului, Kant “ .... a inventat o nouă manieră de a
pune problemele epistemologice, într-un cadru al construcţiei genetice
specifice , dând subiectului cunoscător
( ipse intelectus al lui Leibniz) , o extrapolare la subiectul social integrator
, o greutate şi dimensiuni necunoscute până la el”.
Dincolo de raţionalismul kantian apriori,
empirismul va acorda rol primordial
obiectului în cunoaştere, aposteriori, deci o cunoaştere nesinergică de această
dată, între sisteme, deci unilaterală.
Încercarea lui Hegel (1831) de a reinstaura
unitatea dintre subiect şi obiect în cunoastere prin îmbinarea idealismului
obiectiv cu dialectica se pare a fi un nou început în sociologie. Hegel sparge,
astfel, acele limite impăuse de Kant activităţii creatoare a intelectului şi
raţiunii, dând ideii absolute, exterioară subiectului şi obiectului,
posibilitatea de a construi întreaga realitate, având în vedere nu cunoaşterea constituită, ci constituirea istorică a cunoaşterii.
Subiectul cunoscător, conceput în mod idealist- obiectiv de Hegel, desfăşoară o activitate creatoare,
încadrată într-o dezvoltare istorică,
dialectică bazată pe valorile cunoasterii ştiinţifice şi asupra fenomenelor
sociale, indicatori subiectivi şi sociali determinaţi într-un cadru
metodologic, prin ipoteze, experimente, analize şi sinteze . Dar şi Hegel
unilateralizează , acordând primatul ideii spiritului, sinelui,
exagerând relaţia cognitivă a subiectului cunoscător care în calitatea sa de
spirit absolut a absorbit întreaga realitate, fiindu-i apoi uşor a se identifica pe sine.
Să relevăm şi faptul că sub impulsul gnosiologiei
hegeliene, din însumarea istoric - dialectică subiect - obiect şi prin evidenţa aspectelor de legătură
dintre cunoaştere şi societate a fost întemeiată sociologia, prima dată ca
o disciplină ştiinţifică autonomă şi
formală de filozoful francez Auguste Comte, creatorul termenului de
“sociologie”, întemeietor al
pozitivismului ca stadiu de dezvoltare
progresiv-ştiinţifică a gândirii umane, cu influenţe positive în
reformele politice şi sociale, de stabilire raţională, pe bazele cercetării şi
interpretării ştiinţifice epistemologice a fenomenelor sociale, a ordinii ierarhice armonizate în relaţiile
interumane şi instituţiile din ansamblul
societăţilor umane. Să reţinem , dar, că
Auguste Compte (1857), sub influenţa ideilor pozitiviste ale lui Saint Simone
(1825) şi Turgot, a formulat legea stadiilor progresiste ale gândirii
umane pe principiul pozitivismului
teologic metafizic, ultimul stadiu legiferat fiind cel”pozitiv” sau “ştiinţific”, considerând că acest ultim stadiu , astfel
definit, reprezintă maturitatea gândirii, depăşind, asfel, iluziile religiei şi
ale filosofiei speculative, promovând o
orientare mecanicistă şi biologistă, în care avea să-şi încadreze mai târziu sistemul şi conceptele sale
categoriale, filosoful roman Lucian Blaga... Auguste Compte avea să devină, ca positivist şi un precursor al organicismului, al altui current
sociologic pozitivist care avea să fie promovat de Herbert Spencer , filosof, psiholog şi sociolog englez, creator al termenului de
“evoluţionism”(1854) ..
Herbert Spencer
(1820-1903), în perioada 1890-1900 a fundamentat sistemul de filosofie
sintetică şi a creat termenul - concept
de “evoluţionism”(1854), cu aplicarea acestuia în biologie, psihologie
şi sociologie. A întemeiat “organicismul social”, ca o copie a structurilor
biologice- organice, stabilind o lege a evoluţiei sociale, de la simplu la
complex, sociologia, având ca obiect analiza raportului dintre cadrele sociale
ce determină activitatea umană şi cunoastere, o teorie proprie, sub denumirea
de teoria cadrelor sociale, practice o epistemologie sociologică îmbrăţişată cu
interes de şi sociologul român Dimitrie Gusti, în fundamentarea sistemului său sociologic de factură
eclectică şi a metodei de cercetare
sociologică”monografică” în cadrul Scolii de sociologie de la Bucureşti.
Dar “organicismul”
lui H. Spencer avea să fie combătut de sociologul Emile Durkheim (1917),
întemeietorul şi şeful Şcolii franceze de sociologie. Emile Durkheim, la fel ca toţi membrii
acestei şcoli-curent sociologic, considera fenomenele sociale ca fiind “fapte” şi “lucruri” care au drept
caracteristici principale exterioritatea, în raport cu individual - subiectul
şi în raport cu capacitatea exteriorităţii naturale sau sociale de a exercita o
acţiune coercitivă asupra acestuia (individului-subiectului), subliniind
specificitatea socialului şi opunându-se
interpretărilor biologizante şi psihologic- subiectiviste ale socialului
( Diviziunea muncii sociale, 1893). La Emile Durkheim , sursa şi esenţa
societăţii constă în fenomenele de interacţiune socială, conceptele oamenilor
nefiind decât reprezentări mintale colective ale fenomenelor sociale anormale,
antagonice, în generarea lor dialectică, promovând constant, în principiu, un obiectivism sociologic.
Sociologul francez Gabriel Tarde (1843-1904)
avea să combată obiectivismul sociologic al lui Durkheim care considera faptele sociale, în viziune
praxologică “ adevărate lucruri” şi să creeze
un nou curent pozitivist, psihologismul sociologic, concept
potrivit căruia “socialul nu ar fi decât un fenomen de interrelaţii psihice ale
oamenilor, interrelaţii supuse legilor imitaţiei (repetiţiei), opoziţiei şi
adaptării în cadrul unui sistem de echilibru dinamic, în continuă transformare.
De pe aceste poziţii Tarde reduce raporturile sociale la un fenomen
interindividual: imitaţia pe care o deduce din legea universală a repetiţiei,
comună lumii fizice şi lumii psihice. Dar lumii
psihice, Tarde îi adaugă invenţia, o categorie gnozică
pe care o consideră un fapt pur individual, propagat datorită imitaţiei
, imitaţie care socializează individual (legile imitaţiei, 1890). Procesul cunoaşterii, deşi nu este
independent de subiect, el este independent de cadrul social în care acesta îşi
desfăşoară activitatea...
Să judecăm că
obiectivitatea cunoştinţelor noastre nu poate fi privită ca o simplă adecvare
la obiect, ci trebuie înţeleasă în dependenţă de subiect şi de activitatea
subiectului, cea cognitivă, raţional gânditoare, avându-şi garanţia în
structura sa apriorică şi general umană, aşa cum vor constata şi neokantianienii
raţionalişti: Ferdinand Gonseth, Jean Piaget, Gaston Bachelard, Karl Popper,
Thomas Kuhn...
Filosoful
şi sociologul german Karl Meinnheim (1893-1947), professor de sociologie la Frankfurt şi la
Londra, fost student al lui Max Weber, a fost cel care a studiat şi a tratat sistematic factorii care determină “gândirea
reală” a grupurilor sociale şi a
întemeiat “ sociologia cunoaşterii” (1931),
considerând-o “ Ştiinţa empirică a faptelor”. Acesta tratează cunoaşterea nu ca pe un
fapt al gândirii pure, ci ca un rezultat al conveţuirii subiecţilor în
societate, subiectul având doar sarcina de a evidenţia trăsăturile şi
factorii constitutivi ai cadrelor sociale, în vederea înlăturării acestora,
dacă este cazul, din calea cunoaşterii
ştiinţifice. Noi o vom defini ca ştiinţa complexă a relaţiilor interumane,
emanaţie a filosofiei moderne, a filosofiei raţionalist-apriorice. Pentru că
modifică şi perspectiva gnoseologiei empiriste. Filosofia raţionalistă cere ca
activitatea de cunoaştere să fie analizată în mod izolat , în formele ei pure,
independente de alte activităţi umane.
Rolul activ al subiectului cunoscător rezultă din caracterul apriori al
structurilor sale, al formelor logice genetice şi al relaţiilor matematice,
ireductibile la datele experienţei şi cunoaşterii senzoriale, precum şi din faptul că nu există cunoaştere nemijlocită,
subiectivitatea căpătând, pe lângă formele de manifestare cognitivă, trăsături
legate de afectivitate, opţiune, voinţă, interes, valorizare. Avem, deci, de a face cu o subiectivitate specifică vieţii sociale,
sociologia cunoaşterii, întemeiată de Karl Meinnheim, având doar funcţia de
depistare şi de inventariere a
factorilor sociali care pot influenţa în mod negativ cunoaşterea, şi nu ne rămâne decât să
acceptăm rolul activ al subiectului în cunoaştere, specific raţionalismului
apriori deprimat.
Deosebindu-se de
raţionalismul apriori , neoraţionalismul sau raţionalismul contemporan nu neglijează
aportul domeniului experimental, procesul interacţiunii raţionalului şi experimentului în cunoaşterea
contemporană. Ne situăm , astfel, în faţa unei raţiuni creatoare printr-o
raportare la real, la obiect, experienţa fiind decisivă în explicarea
cunoaşterii, depăşind empirismul (la întâmplare) şi senzualismul.
Raţionalismul contemporan a fost promovat de matematicianul
şi filosoful elveţian Ferdinand Gonseth(
1890-1975, întemeietor al
“idoneismului”, de filosoful francez Gaston Bachelard (1884-1962) , cel
care a definit fenomenologia imaginii şi de psihologul şi sociologul elveţian Jean
Piaget (1896-1980), întemeietor al epistemologiei genetice , toţi strânşi în
jurul revistei internaţionale de filosofia ştiinţei “Dialectica”, în opoziţie cu filosofia
speculativă a pozitivismului logic dar şi
cu iraţionalismul unor gânditori sceptici, critici ai principiilor cunoaşterii
clasice, printre care matematicianii germani Hermann Klaus Hugo Weil
(1885-1955), David Hilbert (1862-1943) şi Ernst Freidrich Ferdinand Zermelo, matematicianul olandez Luitzen Egbertus Jan Brauwer , dar şi filosoful logician şi sociolog englez
Bertrand Arthur William Russell,
întemeietorul fenomenologiei ontice.
Analizând dialectic procesul de
conceptualizare, foprmalizare şi
axiomatizare în ştiinţa modernă, Ferdinand
Gonseth , împreună cu colaboratorii, va dezvălui unitatea dintre creativitate
şi obiectivitate, unitatea dintre abstract şi concret, unitatea dintre sintetic
şi analitic, unitatea dintre relativitate, continuitate şi obiectivitate în
cunoaştere, capacitatea ştiinţei de a elabora noi adevăruri prin contactul cu
experienţa. Toată întinderea cunoaşterii
trebuie să fie deschisă la o eventuală revizuire, întrucât lumea sensibilă
înconjurătoare nu este un dat în veci imuabil, ci un produs al industriei
instrucţiei şi stării societăţii şi, anume, un produs istoric, rezultat al unui
şir întreg de generaţii care au modificat, de la o generaţie la alta,
orânduirea socială , în conformitate cu nevoile de schimbare, înserând
subiectul în relaţia cognitivă ca element practic activ, ca socius din
perspectiva practicii sociale.
Acest
nou raţionalism, în principiu neopozitivist, avea să analizeaze modalităţile de constituire şi
dezvoltare -creştere a cunoştinţelor, adecvarea ştiinţei la obiect - lumea
natura şi viaţa socială-, să analizeze
raportul dintre momentul raţional - dialectic şi cel empiric, rolul acţiunii în
cunoaştere, geneza şi procesualitatea
acţiunii, să analizeaze momentul raţional, caracterul activ creator al
gândirii, adaosul subiectului în cunoaştere, nu rupt de obiect - viaţa naturală
, viaţa socială-, legând-acceptând distincţiile dintre explicativ şi normativ,
dintre natural şi spiritual-cultural, dintre repetiţie şi succesiune, de distincţia kantiană dintre raţiunea pură şi raţiunea practică,
iar acesta este modul în care Kant concepe subiectul cunoscător şi rolul lui în
raport cu obiectul - viaţa socială, de la care Gaston Bachelard va defini
acţiunea, dificultăţile gândirii, ca obstacole în “Legea bipolarităţii
erorilor”.
În demersul său sociologic, să-l considerăm
şi pe gânditorul francez Hippolyte Taine(1828-1893), ca filosof- promotor al
pozitivismului scientist şi precursor al
neopozitivismului scientist promovat de
grupul neopozitivist “Şcoala de la Viena”.
Acest raţionalism contemporan (neoraţionalism) a produs mutaţii în filosofia contemporană, începând
cu desprinderea unor oameni de ştiinţă, printre care Einştein, Bohr, Louis de
Broglie, de la idealismul
convenţionalist al filosofiei neopozitiviste, şi culminând cu neopozitivismul scientist promovat de membrii grupului neopozitivist
“Şcoala de la Viena”, dintre care au făcut
parte savanţii Otto Neurath (1882-1945), Rudolf Carnap ( 1891-1970),
Philipp Frank (1884-1966) ş.a. .
Mergând pe scara evoluţiei sociologice se
poate releva contribuţia sociologică deosebită a gânditorilor din cadru Şcolii sociologice de
la Frankfurt. Merită, prezentarea , în
primul rând, a activităţii sociologice a filosofului şi sociologului german Theodor Ludwig
Wiesengrund Adorno (1903-1969),
iniţiatorul acestei şcoli, a filosofului
şi sociologului german Max Horkheimer,
cel care a condus Şcoala de la Frankfurt
împreună cu Theodor Adorno şi a scris , împreună cu acesta carta
ideologică a acestei şcoli : “Dialectica luminilor”, a filosofului şi sociologului german Jurgen Habermas, activitatea laborioasă a filosofului
şi sociologului german Herbert Marcuse cât şi a psihanalistului
psiholog şi filosof umanist Erich Fromm( 1900-1980).
În studii şi
interpretări psiho-sociale reprezentanţii Scolii de la Frankfurt au realizat
interrelaţii între subiectul-socius şi obiectul abordat - viaţa socială.
Ei constată că scopul filosofiei nu este construirea universalului, ci
dezvăluirea specificului individual, al
singularului şi al particularului în cadre sociale.
La
configurarea sistemului critic generat
de Şcoala de la Frankfurt, filosoful şi
sociologul german Theodor Ludwig Wiesengrund Adorno porneşte în studiul cadrelor sociale de la principiul dialectic al
negativităţii, dar nu ca un moment spre o sinteză superioară, ci ca o negare a
realităţii existente, golind dialectica de orice conţinut afirmativ. Această
poziţie îşi găseşte expresia în critica societăţii industriale contemporane şi
a culturii acestei societăţi, caracterizată prin generalizarea fenomenului de
reificare, omul devenind din agent conştient al proceselor sociale, un simplu
obiect de lucru, un instrument în
procesele sociale, societatea fiind caracterizată şi prin generalizarea
fenomenului de alienare, ambele fenomene însoţite de manifestări
social-antropologice cu caracter degenerativ
asupra sociusului uman prin dispariţia reflexiei cognitive şi înlocuirea
acesteia prin reacţii stereotype şi clişee mentale, robotizare, ,
internetizare,etc...
Teodor Adorno va respinge revoluţiile sociale, arătând că în speţă
socialismul nu a eliminat privarea individului de libertatea lui morală-spirituală, refuzând să accepte
practica revoluţionară, ca mijloc de realizare a eliberării omului...
Filosoful şi
sociologul german Max Horkheimer (1895,
Zuffenhausen- d.1973, Nurnberg), aflat în conducerea ideologică a Stângii de la
Frankfurt,reuşeste să realizeze lucrarea fundamentală a întregului curent
filosofic manifestat în cadrul Şcolii de la Frankfurt, împreună cu T. Adorno ,
intitulată “Dialectica luminilor”.
Aceasta se constituie un tratat
ideologic în care se analizează procesul logic şi istoric din “Luminile”, o mişcare culturală şi
ştiinţifică care îşi pretinde începutul cu epoca eposului homeric , cu continuitate,
până la epoca industriei culturale europene, în condiţiile în care progresul din toate laturile sociale prezintă şi un aspect distructiv, iar autodistrugerea
raţiunii şi regresul duc spre mitologie şi favorizează, pe de altă parte,
instaurarea în societate a despotismelor...
Teoria critica a luminilor este intransigentă şi demontează atât
aserţiunile conformiste , fetişismul, iluziile de învingere a mitului de către
raţiune, întrucât, redând un citat de Andrei Corbea, “ încearcă să prevină
individual asupra tuturor căilor prin care, brutal sau insinuant, dominaţia îi
anihilează autonomia şi îl transformă
într-o simplă << funcţie >>
a lumii << administrate >>
şi reificate - o << lume a
ororii >>, disipând, în acelaş
timp, şi mitul - utopia gândirii
individuale, la Marx, întrucât punerea acesteia în relaţie cu problematica socială şi acţiunea politică ,
aceasta va rămâne în oricare împrejurare, oricât ar fi de determinată social, tot o gândire subiectivă.
Filosoful şi sociologul german Jurgen Habermas (n.1929, în Dusseldorf, în
viaţă) este un alt exponent de frunte al filosofiei sociale promovate de Şcoala de la Frankfurt,
cel care a conceput teoria activităţii comunicative (Theorie der
kommunikativen Handlung). Acesta va promova stabilizarea
economică şi asigurarea loialităţii politice a maselor şi va explica revolta
studenţească din deceniile 1960-1970 , ca urmare a condiţiilor particulare de
socializare, se pare un preludiu al revoluţiei decembriste din România anului
1989....., în “ subculturile” eliberate de constrângerea economică imediată,
unde moştenirea moralei burgheze şi a
variantelor sale mic burgheze şi-a pierdut funcţia , în aşa fel, încât formarea
în vederea unei activităţi raţionalizate , în funcţie de scop, nu mai implică
fetişizarea acelei activităţi, contradicţia dintre clasele sociale fiind
anacronică, adică ar reprezenta ideea
rupturii sociale generate de inegalitatea socială, considerând în spirit
fetişist societatea capitalistă drept
singura “posibilă” şi “raţională”, negând orice mişcare istorică ce tinde să o
depăşească. În cite-ul 329 - despre Habermas - Postmodernismul ar
constitui o provocare şi o dreaptă compensaţie pentru criza morală concepută ca o stare a lumii actuale
caracterizate prin ideologia grupului dominant, ficţiunile istorice şi aportul religiei, toate acestea fiind
“...puse sub semnul întrebării ca totalizări esenţializatoare care crează
relaţii de putere -329”
Filosoful şi sociologul
german Herbert Marcuse ( 1898, Berlin- , d. 1979), evreu la origine, membru al
partidului social-democrat german, alt reprezentant şi exponent de frunte al
şcolii neomarxiste de la Frankfurt, reprezintă
freudo-marxismul german al anilor 30. Este obigat să fugă, în anul 1933 la Geneva împreună cu
Institutul de Cercetare Socială şi de aici , în anul 1934, prin venirea la putere a nazismului, în
incompatibilitate cu doctrina naţional-socialistă-nazistă, emigrează cu
institutul în America. Aici va elabora teoria socială - conceptul de
raţionalitate tehnologică şi va realiza punţi catenare cu valenţe psiho-
sociale între marxism şi freudism, revizuind
principiile filosofiei. În perioada anilor 1965-1979 activează în Europa
ca professor universitar la Yale, cercetător
şi director de studii sociale la Paris şi în America, ca professor de
filosofie la Universitatea San Diego . În
anul 1968, la Paris, în timpul
manifestaţiilor studenţeşti Marcuse avea să afle că devienise cu “Omul
unidimensional”, al cărei titlu era scris
pe pancartele purtate de aceştea în demonstraţie, idolul studenţimii
occidentale, cu impact asupra generaţiilor de tineri ai anilor 1960, 1970.
H. Marcuse, autorul
tratatului psihosocial “Omul unidimensional” şi a unor studii despre ideologia
societăţii industriale avansate (1964) îşi expunea negarea societăţii
capitaliste şi încerca să identifice forţele social-politice capabile de
transformări revoluţionare. Diascipol al
lui Heidegger (la Freiburg), dar pe care îl va părăsi ideologic, motivul fiind
cel al aderării lui M. Heidegger la doctrina naţional-socialistă şi inspirit de
Hegel în fundamentarea teoriei sale sociale prin importanţa care o acordă
negaţiei ca “moment” dialectic al devenirii, rostul raţiunii fiind justificat
prin veşnica negare de către noi a lumii reale.
H. Marcuse se
alătură lui Adorno şi M. Horkheimer, ca
unul din membrii fondatori ai “Şcolii de la Frankfurt”. Atitudinea sa raţională
faţă de lume presupune permanent , negarea ordinii constituite, forţarea
devenirii, dar anticipând ceea ce încă nu există, ceea ce încă nu poate fi
conceput, ca un drept social - politic real. Principiile sociologice expuse în
prelegerile sale ţinute în anul 1956 la Frankfurt şi la Heidelberg, aparent
utopice, amintind principiul represiunii, oprimarea şi sacrificarea individului
şi a fericirii sale relevate în cadrul spiritual a unui umanism de tip Marxist-
renascentist...Dar realul nu poate fi acceptat în totalitate ca raţional real.
Aici este domeniul despre aletheion,
categorematic şi sincategorematic cu fundamentări sistemice, care a fost axiomatizat
şi promovat şi de logicianul roman Anton Dumitriu.. Orice aspect al realului determină, după Marcuse, opoziţia
raţiunii, determină negaţia lui de către
raţiune...
Apropiat ideologic de Theodor Adorno şi de
ceilalţi reprezentanţi ai Şcolii de la Frankfurt , în acelaş spirit, adornian,
este şi filosoful, sociologul şi poliglotul evreu francez Raymond Claude
Ferdinand Aron ( 1905, Paris-d.1983,
Paris), cel care studiază filosofia la Ecole Normale Superieure din Paris,
coleg fiind cu Jean-Paul Sartre . Acesta se va manifesta politic ca un conservator
prudent şi un analist critic al societăţii liberale . Teoria sa despre “
Societatea industrială” promovează
procesul de constituire a unui nou tip de civilizaţie în care
dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii , sistemele de management şi gestiune lasă în
umbră raporturile de clasă şi estompează
deosebirile realmente ireductibile dintre diferitele sisteme sociale ,
promovând în viziunea tehnocratică doctrina convergenţelor celor două sisteme sociale opuse - cazul
Chinei comuniste-. Raimond Aron pretinde
că rolul ideologiei se reduce pe măsură ce societatea “raţională” se
consolidează, preconizând ideeac “dezideologizării” sociale şi va respinge ,
astfel, marxismul ca ideologie..
Şi filosoful marxist şi critic literar evreu german Walter Benjamin (1892-1940) , cel care a
contribuit la formularea unei noi teorii
estetice şi a tradus în limba
germană textele lui Marcel Prust şi
Charles Baudelaire, a corespondat şi a
avut legături ideologice intense cu Theodor Adorno , primind fonduri pentru
cercetare de la Şcoala de la Frankfurt , o şcoală de studii sociale şi de cercetări ştiinţifice iniţiată şi condusă de
Theodor Adorno şi Max Horkheimer. Teza
lstudiului său sociologic “ numai datorită celor fără speranţă ne este dată
nouă speranţa” avea să fie citată în finalul tratatului lui H. Marcuse, “Omul
unidimensional”. Ca sociolog a combinat
ideile misticismului iudaic cu
materialismul dialectic într- o operă care era o nouă variantă a
filosofiei marxiste şi a contribuit în
critica culturală a secolului al XX-lea, aşa cum a contribuit şi filosoful
francez Gaston Bachelard (1884-1962), la
definirea fenomenologiei imaginii, iar ambii, la formularea unei noi teorii estetice...
Din Şcoala -Stânga
de la Frankfurt a mai făcut parte şi
sociologul şi psihanaliatul Erich Froom, cel care incompatibil cu ideologia
nazismului german este forţat să emigreze , în anul 1933, în S.U.A. Scrierile
sale de psihanaliză şi literatură sublimează şi normează principiile umane în
cadrele unor societăţi ideale. Parafrazându-l pe Erich Froom, autorul eseului
„Fuga de libertate” gândim că „ am
scăpat de spaima - magia forţelor
supranaturale şi am ajuns să ne înspăimântăm de propriile noastre
produse, instituţii şi legi.
Acest concept
adornian a fost îmbrăţişat şi de
ideologii Scolii de cercetare monografică de la Bucuureşti, creată şi condusă
de filosoful şi sociologul roman Dimitrie Gusti, printre sociologii acestei şcoli figurând Mircea
Vulcănescu, Gheorghe Vlădescu Răcoasa
ş.a. În portofoliul de capital sociologic românesc cu
evidente amprente şi filiaţii în scolile
de sociologie occidentale să semnalăm şi
să identificăm contribuţia adusă , dar, de
sociologul, filosoful şi eticianul
roman Dimitrie Gusti. Acesta este fondatorul Şcolii sociologice de la Bucureşti, în anul 1918. Dimitrie
Gusti concepea realitatea socială ca un tot de manifestări (
economice, spirituale, juridice şui politice) în interiorul unităţilor sociale concrete(
satul, oraşul, familia, etc). Atribuia voinţei sociale rolul determinant în
dezvoltarea socială. Manifestările sunt
condiţionate, după Gusti, de acţiunea sinergică a mai multor factori( cadrele:
“ cosmologic”,” biologic”, “psihologic” şi “istoric” ) şi guvernate de “legea paralelismului sociologic”,
ca lege principală a dezvoltării sociale, fundamentând, pe baza
sistemului său sociologic “ metoda monografică”. Această metodă comporta abordarea simultană multidisciplinară a subiectului izolat
şi social pe “cadre” şi “manifestări”,
folosind specialişti din domeniul
stiinţelor sociale, medici, ingineri, ingineri agronomi, profesori, învăţători
etc. Activitatea acestei scoli de
cercetare sociologică poate fi desprinsă
şi din “Dialectica iluminismului”, a lui Horkheimer şi Adorno, în sensul că “...
progresul iluminismului era de a elibera lumea de magie...” , iar cadrele
sociale româneşti, în principal, cele rurale ofereau o cantitate semnificativă
de obscurantism, incultură. misticism şi obedienţă .. Este de remarcat faptul
că în cunoaşterea sociologică studiile sociale ale clasicilor marxişti nu
uzitează termenul de sociologie a
cunoaşterii, iar eventualele contribuţii ale acestora la constituirea teoriei
sociologice asupra cunoaşterii au fost
implicite, subînţelese şi nu explicite, fapt ce demonstrează vagus-ul
ideologic al curentului ideologic
marxist, în esenţă materialist obiectiv.
Voi afirma că
Şcoala sociologică a lui D. Gusti
nu s-a dezvoltat de la sine. Aceasta s-a deschis, format şi activat în competiţie cu activitatea, în această materie, a curentelor socio-ontologice generate de
Şcoala de Sociologie franceză şi
Şcoala de sociologie - Stânga de
la Frankfurt. Analiza pertinentă a schimbărilor în societăţile europene industrializate , contemporane scolii
româneşti gustiene a fost obiectivul acestor sociologi, reamintindu-I doar pe
Theodor Adorno, Jurgen Habermas, Erich Froom şi , desigur, Herbert Marcuse... . Ei , în
urma studiilor sociologice concluzionau
generalizarea alienării şi depersonalizării în societăţile
industrializate şi devenite
unidimensionale.
Sociologii de la
Frankfurt, prezentaţi mai sus , odată cu relevarea genezei sociologiei ca
disciplină , până astăzi , vor aborda un alt
fel de sistem social decât sistemul social românesc, care era un sistem
cu valenţe prepoderent rurale. Transformarea
societăţii româneşti majoritar rurală a avut o caracteristică specifică, cea a
legăturilor spirituale puternice ale populaţiei rurale pe principiul de vecinătate, în sat şi în
câmp, mult mai dezvoltat sub aspectul religios-caritabil şi moral - tradiţional
decât societăţile occidentale, franceză şi germană, în care legăturile umanitare deveniseră tot mai slabe şi unde izolarea şi
neantul urbanului se accentua pe măsura
industrializării şi urbanizării, elementele fundamentale ale alienării.
... Or, academicianul D. Gusti a reuşit să legifereze pentru prima
dată în lume cercetarea sociologică, îmbinată cu acţiunea socială practică şi
cu pedagogia socială. A fondat şi a condus în perioada 1921-1939 şi
1944-1948 Institutul Social Român şi
Consiliul Naţional de Cercetări Ştiinţifice în perioada 1947-1948, Institutul
de Ştiinţe Sociale al României , în perioada 1939-1944 . Dintre membrii Scolii
Sociologice de la Bucureşti trebuie să
amintim pe sociologii H.H. Stahl,
Gheorghe Vlădescu Răcoasa, Traian Herseni, Octavian Neamţu, A.
golopenţia, C. Brăiloiu, M. Pop, H. Brauner, I. Conea, l. Ţopa, P. Caraion,
Mircea Vulcănescu ş.a. Între cele două
războaie mondiale, pe tărâmul sociologiei s-au mai afirmat în diferite spaţii
româneşti: Petre Andrei, V. Bărbat,
Vasile Goldiş, Al. Claudian, G. M. Marica, N. Petrescu, , E. Speranţia, Stanciu
Stoian, C. Sudeţeanu ş.a. După anul
1944 îi găsim activi în acest current
sociologic românesc pe Miron
Constantinescu, , H.H. Stahl, C. Nicuţă, i. Aluaş, O. Bădina, V. Caramelea, H.
Cazacu, M. Cernea, Gh. Chepeş, h. Culea,
I Drăgan, , Gall Erno, I. Iordăchel, M. Lupan, I. Matei, Achim Mihu...
Sociologia marxistă a fost reprezentată
prin socialiştii C. Dobrogeanu Gherea, S. Timov, Lucreţiu Pătrăşcanu
ş.a.
. În condiţiile mediilor actuale de informare , subiecţii
sociali sunt supuşi unui proces de standardizare... Totul devine subordonat
consumului. Se consumă în cantităţi impresionante tot mai multe clişee estetice, morale,
politice, publicitare, în cadrul aceleeaşi „mulţimi”, fără a ne putea integra,
totuşi, unul, altuia. Se manifestă un anticonformism de masă. Toţi ne revoltăm
împotriva nedreptăţilor, împotriva statutu-quo-ului, dar ne revoltăm după
aceleaşi clişee, după aceleaşi standardizări. Se observă că acest
anticonformism de masă a devenit un „manierism”. Manierismul este prin
excelenţă „ anticritic” , spiritul critic ţinând de disgraţie şi se reclamă ,
astfel, apariţia unei platitudini
sociale.
Toate aceste
trăsături pozitiviste ale ideologiilor sociologice identificate teoretic, dar fără a putea fi implementate în planul
societăţilor occidentale, aveau să conducă la apariţia NOII STÂNGI, cu
precădere izvorâtă din socialismul utopic francez spre a realimenta coloana de
principii sociale ale Şcolii de la Frankfurt. Noua Stângă se va reclama din
socialismul utopic francez, însuşindu-şi în totalitate teza fundamentală a lui
Charles Fourier, după care nimic nu poate justifica o civilizaţie, nici chiar reuşitele sale „culturale”, dacă
aceasta este întemeiată pe foamete şi opresiune, dacă bogăţia unora nu este posibilă decât prin nefericirea
celorlalţi”( J. M. Palmier, Herbert Marcuse et la Nouvelle Gauche - Noua
Stângă).
Noua stângă
ne apare actuală şi astăzi în primul plan , ca o mişcare intelectuală revoltată
de un sistem social în stare să raţionalizeze, până la paroxism, fiecare din
subsistemele sale, dar inapt să dovedească eficienţa şi utilitatea
raţionamentelor sale actuale, un sistem social care nu a reuşit să depăşească
sectarismul şi izolarea politică, să găsească o cale spre receptarea şi
soluţionarea favorabilă a nevoilor reale ale grupurilor sciale defavorizate,
terorizate de singurătate, de sentimentul insignifianţei şi de masochismul renunţării la eu în faţa unor
persoane pe care le consideră puternice, al scăpării de sine, în condiţiile în
care dictatura proletariatului , deşi un
program cu un puternic tonus teoretic-filosofic marxist dialectic
transformator, cu fundament ontologic consacrat
de Critica programului de la Gotha a eşuat acţional în intrasingenţele
proprii ..
Ideologia „
revoltei intelectuale” internaţionale contemporane ar putea fi condensată
într-un număr de teze fundamentale, relevante pentru scopul şi împlinirea
idealurilor mişcării. Se postulează astfel principiile de condiţionalitate ale Noii Stângi, în ipoteza revigorări i acesteia pe plan internaţional,
astfel:
- se postulează faptul că în metropole „masele ar fi manipulate şi socialmente
saturate , neinteresate în vreo schimbare fundamentală a sistemului”;
- se postulează faptul că partidele
muncitoreşti, inclusiv cele comuniste, s-ar fi integrat în sistem şi s-ar fi
stabilizat, de unde pasivitatea politică crescândă a clasei muncitoare din
ţările capitaliste dezvoltate..
- se
postulează instituţia unor societăţi
non-represive, ca demers istoric al societăţilor ideale, cel puţin ca o
posibilitate de perspectivă antropologică
pe bază de raţionalitate psihanalitică freudiană şi sfârşitul utopiei..
Însuşi Jurgen
Habermas, mult timp mentor al tineretului studenţesc contestatar vest-german,
aduce critici severe mişcărilor încadrate în Noua Stângă. Având „convingerea că şi astăzi contradicţia dintre clasele
socio-economice ar putea aprinde un conflict politic, aceste mişcări le
consideră ca fiind orientate spre ideologizare( Jurgen Habermas).
Astăzi,
această Nouă Stângă, apărută în universul teoretic al Şcolii de la Frankfurt,
care absolutiza o stare momentană de stagnare şi chiar de reflux revoluţionar,
dar care nu este caracteristică României
prezente, care a parcurs etapa revoluţonară, îndeamnă pe „directorii de
conştiinţe” ai Noii Stângi, şi pe cei din România...
Asistăm şi astăzi
la un transfer continu a speranţelor revoluţionare, către dezmoşteniţii
istoriei, către popoarele şi grupările sociale fundamental defavorizate, spre cei numiţi simbolic, de către Frantz
Fanon, „blestemaţii pământului”.
Nur um der
Hoffnungslosen willen ist uns die Hoffnung gegeben - doar datorită celor fără
de speranţă ne este dată speranţa - , sunt cuvintele amare ale lui Walter Benjamin, rememorate de
Herbert Marcuse în finalul monumentalului eseu
sociologic „Omul dimensional”... Să receptăm, dar caracterul preponderent
spontan al Noii Stângi , ostilitatea sa manifestă faţă de orice formă
verificată de organizare politică etichetată apriori drept o încorsetare
birocratică a libertăţilor de acţiune, drept o frână inutilă, impusă.
În faţa unei
politici represive , a unor tentative de a demonstra funcţia politică, socială
şi istorică a utopiei, apar experienţele de înoire a formelor comunitare
instituţionalizate, familie, învăţământ.., chiar şi prin actul social revoluţionar...
Am receptat actul revoluţionar român
decembrist. Receptăm şi astăzi determinaţii social-economice ale mişcărilor de tineret protestatoare în
oraşele Greciei , oraşele Spaniei, în suburbiile Parisului, dezvăluind crize ale sistemului politic în învăţământ,
în persistenţa şi accentuarea şomajului intelectual, criza instituţiei
familiei, concubinajul, prostituţia,
droguri şi crime, fenomene antisociale care tensionează societăţile
tributare acestora până la stările inerente de erupţii şi de înflăcărări
sociale revoluţionare... Aici putem admite teza lui Ernest Blok, un filosof
răsfăţat de Noua Stângă , cel care avea să redescopere trăsăturile specifuice
oricărei utopii şi cel care apreciază rolul critic al acestei mişcări faţă de
instituţiile ordinii stabilite, de înrădăcinare consecventă a utopiei în
imaginar, ca înţeles drept” ceea ce tinde să devină real”, dar nu poate fi -
Andre Breton- şi după care aceste mişcări , dincolo de obiectivele cunoscute,
se reataşează principiului legii naturale, cel al al oamenilor care refuză
invariabil şi imposibil de controlat, să se înjosească şi să accepte „
capriciile stăpânilor lor”(Ernst Blok).
În acelaş
timp, cadrul politic al societăţilor evoluate are cunoştinţă de faptul că
tragedia mişcărilor de stânga provine
tocmai dintr-un anumit voluntarism istoric, din supralicitarea rolului „voinţei
istorice” şi, respectiv, din nedorinţa sau neputinţa de a înţelege „necesitatea
de a ţine seama în mod strict obiectiv de forţele claselor sociale şi de
relaţiile dintre ele, înainte de a porni la orce acţiune politică...
Dar
Noua Stângă este impregnată ideologic cu
concepţii obiective coordonate şi nu haotice , iar ideologia sa a căpătat
inevitabil în praxisul social o coloratură pronunţat obiectivă şi nu utopică...
tendinţele unui astfel de tip de mişcări ideologice-politice sunt date de tendinţele proinstuţionale şi
neanarhiste,obiective, de echilibru ,
fără a accepta existenţa unor stări de spirit înclinate spre întreprinderi senzaţionasle, nejustificate
sau spre „trăiri periculoase” la unele elemente radicale influente în
profesiunile de credinţă invocate de Noua Stângă...
În contextul raţionalităţii sociale, forţele
care pot realiza o coeziune socială şi care se pot prezenta ca un catalizator
al acestei mişcări progresiste, singurile care pot fi autentificate ca principial
antiautoritare şi revoluionare sunt,
în primul rând, tineretul studenţesc, cu gândul la lipsa locurilor de muncă,
anumite pături intelectuale avide de cultură şi de guvernarea adevărului , alte
pături sociale capabile să discearnă că au fost frustate de libertatea absolută
de expresie, libertatea absolută a presei, de sistemul democratic-reprezentativ
şi de imixtiunea politicului în actul de
justiţiei, etc.. .
Aceste forţe
s-au identificat şi s-au dezvoltat , începând cu anii 1966 în Occident , în
condiţiile de atunci şi continuă
dezvoltarea, în condiţiile capitalismului de acum în tot spaţiul european ,
dezavuând terorismul şi violenţa produse de anumite grupări instigatoare
la violenţă şi teroriste, inclusiv unele mişcări etnice şi unele grupări
care susţin anumite acte sectare antisociale, în afara cadrelor
constituţionale. Acţiunea acestora urmăresc interesele unor grupări malefice, emană
mult subiectivism şi pot deveni
argumenteb propagandistice burgheze îndreptate
împotriva miscărilor de stânga care au un fundament ideologic şi o gândire negativă imanentă raţiunii
dialectice.. Să relevăm faptul că în identitatea categorial
filosofică subiect- obiect, negaţia ca negaţie este suprimată în reciprocitate
şi anulează, astfel , orice tendinţă de depăşire, orice acces al factorilor
exteriori.. de aceea, Herbert Marcuse punea problema ca gândirea negativă să fie introdusă în sistem din exterior, ca ideologie şi care , însumată cu potenţialul negativ
imanent al sistemului social, al
elementelor încă nesupuse „ logicii dominaţiei”, să deştepte categoriile
sociale defavorizate din somnul lor „oportunist”, înspre agregare şi coeziune
socială. Ineficienţa spontaneismului
este recunoscută chiar de exponentul filosofic „en titre” al Noii
Stângi, Herbert Marcuse, cel care
concluzionează transformarea spontaneităţii imediate în spontaneitate
organizată. Îndoctrinarea şi manipularea intensă a subiecţilor umani reclamă o contraeducaţie şi
o organizare în apărare..
Muncitorii,
ca parte siocială importantă, observă sociologul filosof Georg Lukacs ,
reprezintă încoronarea identităţii subiect - obiect în procesul transformărilor
istorice(Lukacs). Herbert Marcuse, ca
teoretician al Noii Stângi de la
Frankfurt
constata în anul
1973 că această clasă , a muncitorimii, este tot mai mult absorbită de
„Societatea de consum”şi prin această absorbire
se conduce la dispariţia negaţiei
lăuntrice a sistemului, totodată la năruirea
dimensiunii transcendente a
gândirii , din exteriorul subiecţilor, într-un cuvânt se conduce la unidimensionalizarea ştiinţei umane,
rămânerea izolată a acesteia în
universul represiv al capitalismului!??...
Dar
speranţele pot deveni şi certitudini. Şi nu întâmplător în anul 1975, la vârsta
senectuţii sale, Herbert Marcuse vorbea despre Noua Stângă ca despre un proiect
viabil, cu perspective sociologice revoluţionare , un cadru socio-politic de schimbare
şi transformare a lumii, drumul către
atingerea unui stadiu calitativ nou de civilizaţie... Iinstrumentalizarea
individului prin avansul tehnologic-industrial şi încălcarea libertăţii
individuale de către regimurile totalitare, naşterea capitalismului şi mirajul
bogăţiei , inegalitatea claselor sociale
, toate acestea se constituie termeni în ecuaţia marcusiană acuzată de reificare
şi neadecvare metodologică, dar pe care nu o văd deloc umanist-utopică, ci de
salvare a principiilor marxist - societare- raţiunea în acţiune, organizarea
raţională şi armonioasă a societăţilor, credinţa în sfârşitul conflictelor care
au denatuurat perspectivele sociale şi actologia umanităţii, înclusiv cele de
natură religioasă, morală, demersul în educarea înaltă morală şi spre o cunoaştere
fenomenologică şi metafizică aprofundată a tineretului, asigurarea
civilizaţiei, rostul existenţei subiective, al muncii sociale libere,
posiobilitatea eliberării sociusului entiv
de sub constrângerile sociale internalizate şi masochistizate în supra-eu,
adevărata demnitate şi fericire a omului
pe pământ. Este ecuaţia noii ordini sociale
în care pierderea prin înstrăinarea omului se va transforma, inclusiv pe
calea revoluţionară a celor care controlează progresul tehnologic, intelectuali
şi studenţi, alte categorii şi subcategorii sociale capabile de pozitivarea
raţională a termenilor societari, în grupări sociale progresiste, armonios
structurate, entuziaste, cu valenţe umane marcusiane ideale, incontestabile. Un exemplu elocvent al viabilităţii ideologiei
marcusiene şi a întregii Noii Stângi a
fost dat de tineretul revoluţionar român în anul de graţie 1989... La Revoluţia
Română din decembrie 1989 , pe lângă specificitatea cauzal- obiectivă a
evenimentului am asistat şi la un izomorfism ideologic , prin pasiunea
distrugerilor şi prin lichidarea opresorilor, cu cel al Revoluţiei paşoptiste ,
de la ruşi.. „Am constatat că pasiunea distrugerii este creatoare” exclama anarhistul rus M. Bacunin iar liderul stângist american Abbie Hoffman
spunea : „Revoluţia cu orice preţ, numai ca să putem vedea”.
Întărirea
neostângismului în România de astăzi ar
estetiza doar acţiunile revoluţionare şi ar transforma abuziv revoluţia din
Decembrie 1989 într-un scop în sine, outonomizând mijlocul faţă de scop, un fel
de neconformism mic burghez , formă recuperabilă şi utilizabilă de către
sistemul represiv capitalist în tentativa sa de neutralizare a autenticităţii
pozitivismului dialectic al negaţiei revoluţionare. Mai precis, avem aici de a face cu o
tranziţie bruscă, de la un sistem valoric social-comunist către un alt sistem,
abia în curs de structurare edificat pe aleatorisme, subiectivism social şi pe
valori nedemocratice conformiste- oportuniste. În aceste condiţii oricare ruptură posibilă cu determinaţii
subiective nu poate fi nicidecum rodul
unei decizii obiective, iar pesimismul freudian în materie, ar substitui
definitiv umanismul marcuseian , ar
deveni clinic social şi ar primi statutul de realitate socială remanentă.
În
concluzie, pentru denudarea de metaforă
a utopiei marcuseiene, de sorginte nou-stângistă, în planul social şi politic
general, trebuie militat în orice condiţii societare, cronologii şi spaţii topologice social-umane, prin toate
pârghiile politice şi sociale pentru
asigurarea funcţionalităţii permanente a mecanismelor din ansamblul social,
oricare ar fi acest ansamblu, pentru ca demnitatea individului, ca socius uman
şi implicat social să fie asigurată constituţional, pentru ca să guverneze
libertatea absolută de expresie, libertatea absolută a presei, sistemul
democratic-reprezentativ şi parlamentarismul, separaţia puterilor în stat şi
legiferarea sancţionării exemplare a oricărei încercări de implicare şi de
influenţă a politicului în actul de justiţiei .
Sunt acestea principiile sacre ale liberalismului născute în mod utopic
şi în flăcările utopismului uman al Noii
Stângi, principii care se impun a se
constitui democratic- legislativ, aplica
neabătut şi statua în sacralitatea lor,
spre domnia binelui social civilizator în oricare din cadrele sociale ale
oricărei naţiuni constituţionale. G.A.S.
BIBLIOGRAFIE:
¤ Apostol, Pv., Banu, I.,
ş.a. , Dicţionar de filosofie, editura politică, 1978
¤ Aristotel, “Categorii”,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
¤ Aron, R. Les etapes de la pensee sociologique, Paris,
Gallimard, 1967
¤ Andrei, Petre
Sociologia generală, Editura Scisul românesc, 1936
¤ Bachelard , G., Preocupări raţionaliste în
fizica contemporană, Presses Universitaires, Paris, 1951
¤
Bacon, Fr. Noul organon, Editura Academiei, Bucureşti, 1957
¤ Benjamen, W.,
Wikipedia, enciclopedia liberă,
2014
¤ Boboc,
Alexandru, “Filosofia contemporană, Orientări şi tendinţe în filosofia marxistă
din secolul XX”,
Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1982
¤ Boboc, Alexandru, Şcoala de la Frankfurt şi problematica
umanismului, revista “Forum”, nr. 2/1974
¤ Bor, N.,
Asupra noţiunilor de cauzalitate şi complementaritate în Epistemologie,
ed. Politică, Bucureşti, 1974
¤ Carnap, R.,
Semnificaţie şi necessitate, cap.:empirism, semantică şi ontologie,
Editura Dacia, 1973
¤ Compte,
A. Discours sur l-esprit positif, Paris, S.P.I., 1908
¤ Dancy, J., Dicţionar de Filosofia
cunoaşterii, Editura Trei, cuv. În. Mircea Flonta, 1999
¤ Durkheim , E., Fouconnet, Ch. Sociologie et
sciences sociales, în l-Anne sociologique, 1902
¤ Filosofia greacă până la Platon, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980
¤ Freud, S., Prelegeri de psihanaliză, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980
¤ Froom, E., Espoir et revolution, Ed. Stoks,
Paris, 1970
¤ Georgescu , St., Epistemologie, ed.
Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978
¤ Ghiţă, Izabela, Freudo-marxism utopic, o
critică a teoriei critice, Univ. Bucureşti,2014
¤ Gonseth, F., Idoneismul, filosofie a
deschiderii, Editura Politică, Bucure;ti, 1972
¤ Gonseth, F , Remarqze sur i-idee de complementarite , în “Dialectica”,
7/8, 1948
¤ Gramsci, A., Opere alese, editura politică,
Bucureşti, 1969
¤ Habermas,
J., Teoria analitică a ştuiinţei
şi dialectica, în Cunoaştere şi comunicare, Ed. Politică, Bucureşti, 1983
¤ Hegel, G.,W.,F., Fenomenologia spiritului,
Editura Academiei, Bucureşti, 1965
¤ Hegel, G.,W.,F., Prelegeri de filosofie a istoriei, Editura
Academiei, Bucureşti, 1968
¤ Grumberg, L., Opţiuni filosofice
contemporane, Ed. Politicp, 1981
¤ ISAC, Ionuţ, File din “Itinerariul stiinţific
şi filosofic al lui Ferdinaand Gonseth,i vol.IX, 2010
¤ Kant, Immanuel “Critica raţiunii practice”, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 12982
¤ Lukacs , G., Ontologia existenţei sociale,
ed. Politică, Bucureşti, 1957
¤ Mannheim , K. Ideologie et utopie, Paris,
1956
¤ Marcuse, H.,
Contre-revolution et revolte, ed. Du seuil, Paris, 1973
¤ Marcuse, H., L-homme unidimensionnel, Ed. De Minuit,Paris,
1968
¤ Marcuse, H.,
Scrieri filosofice, Ed. Politică, Bucuresti, 1977
¤
Mauss, M. Sociologie et
anthropologie, Paris,P.U.F., 1966
¤ Piaget,
Jean, Wikipedia.org, Enciclopedia
liberă, 2014
¤ Piaget, Jean, Înţelepciunea şi iluziile
filosofiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
¤ Piaget, Jean, Logique et connaissance
scientifique, Gallimard, Paris, 1967
¤ Platon, “Sofistul”, Opere, vol.Vi, Editura
ştiinţifică şi enciclopedicp, Bucureşti, 1986
¤ Platon, Menon, Opere II, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976
¤ Popper, K., Orientări contemporane, Epistemologia fără subiect cunoscător,
Editura Politică, Bucureşti, 1974
¤ Tismăneanu, Vl., Noua Stângă între utopie şi
desperare, Revista de filosofie, nr 4/1974
¤ Tonoiu, V., Determinism şi
cunoaştere, Ed. Politică , Bucureşti,
1967
¤ Uscătescu,
G., Kierkegaard et Unamuno, ou l-interiorite secrete, Obliques, serie luxe, Paris,
1981
