ARCA ALBASTRĂ,
Cât râde-n Ea lumina,
iar El de ne-nceput
şi-un univers albastru
îi stă slujbaş supus,
de-l satură statornice
curate vânjoase rădăcini,
rămâne El, tot crinul,
ninsori de flori pe buze
să i le-aştearnă în culori,
să-i lunece prin simţuri!
Cât luna solitară, uşor
şi fluture aprins rămâne,
tot colorat de raze-i,
în ciuda celor puşi și prinși
să-i spargă crisalida,
a-l arunca în visuri,
clepsidra lui e-n cerul
cu încă mult nisip
şi-i curge..., adâncindu-l!
Privind adânc în cer,
să-i contureze chipul-
însângerând cu-vântul...
pluteşte-albastru-n Ea,
să-şi înţeleagă rostul,
Din trunchiul în inele,
bătrână, arca-n valuri
într-un alt cerc căzută,
n-ar vrea s-o ştie doar
o- ngălbenită frunză
pe-o apă, în derivă,
sfârşind în putrezimi,
ci-n grija Providenţei,
stăpână-n albăstrimi.
Şi nici n-ar vrea să-i vadă
vii resturile sfinte
din formele divine,
nisip pe alte valuri
și-n alte simetrii…
Ar vrea, în schimb,
cu ceru-n armonii
şi-n frângeri adamite,
din braţe-nmugurindu-i
zborul în albe piruiete,
un chip de pasăre columbă,
Lelith, în nebunii!…
Adam e El şi nu e Noe
și-n valpurgia vieţii
păşind prin slova ei,
copac în re-nfloriri-
buchete vii în razele de crini...
Şi, sigur, nu i-ar duce
în purgatoriu nudul-
tot trupul ei albastru,
să-i curăţe lui duhul
de grele amăgiri...
nu-s grele în simţiri...
nu-i loc de amurgiri...!
Dar, de cât o Lună - Arca,
ca o lebădă de gheaţă,
mai bine blândul Luceafăr,
ce îl mângâie de-o viaţă!