GHEORGHE APETROAE – „FULGERÂND TĂCEREA”
ÎN LOCUL NEŞTIUT
Din locul înfundat de neştiut săpat,
îţi năbuiesc savori cu drag de nevăzut,
de flăcări, revărsări, aprinse de amurg-
lumina stelei tale : demonică nălucă
în vâlvătăi, vergină, lesne s- o seduci,
s-o laşi în gând cu rodul suferinţei...
Poţi tu să mori, cât stele te-nsoţesc
de unde vii de veci, tot ca să-ţi înfloreşti
întinsul şes al
umbrelor din simţ
şi dorul de părinţi, s- aluneci în abis
pe seara cea blajină ce-n cădere urcă
în necăderea ta, de loc nedespărţit!?
Mai poţi să uiţi că-ai fost un rob al firii,
purtat pe braţe
largi de-aprinse astre
în Dumnezeul
tău, din tine plămădit,
să nu apuci Luceafăr, noul răsărit,
spre-a nu-ţi dori prezenţa lor în tine,
a celor ce îţi poartă vălul de-asfinţit?!...
În contopiri adânci cu vidul lor barbar
ce tu nu-l simţi, în el când te afunzi
şi cât nu îi doreşti iubirii rost şi parte
albastre străluciri şi rătăciri bacante
pe lungi cărări de cer, de el, nedezlegate,
treci sclavul
orb în triste contemplaţii!
Iar când vibrezi într- un ecou de harfă-
al stelelor
cuprins în conul neputinţei,
te-ntorci în
cerc numai să numeri sfinţii
altarelor cuminţi din templul pocăinţei!
.... la rechemări în graţii, ielele acanthe
ţi-aduc dintr- un noian de clipe, fraţii!..
Descoperit de gândul altora, în moarte,
jelit de nevăzut şi
vrut doar de tăcere,
iubit de neştiut, de duhul său curtat-
un nor, un gând, un vis şi-o nouă vrere-
un loc în Ne-nceput pentru o altă vreme,
neliniştea-ţi ascunzi în fragezimea stelei !
