CATEGORIA FILOSOFICĂ A „ÎNCEPUTULUI”, ÎNTRE METAFIZICĂ, CRITICĂ ȘI ONTOLOGIE FUNDAMENTALĂ Autor: Gheorghe Apetroae (dlB), eseist și poet

 

CATEGORIA FILOSOFICĂ A „ÎNCEPUTULUI”, ÎNTRE METAFIZICĂ, CRITICĂ ȘI ONTOLOGIE FUNDAMENTALĂ

Autor: Gheorghe Apetroae (dlB), eseist și poet

Domeniu: Filosofie – Filosofie teoretică și fenomenologie

Categoria filosofică a începutului: de la ἀρχή la Urstiftung și Ereignis

Rezumat:

Studiul explorează categoria filosofică a „începutului” în evoluția sa istorică și conceptuală, pornind de la metafizica greacă (ἀρχή) și continuând prin Kant, Hegel, Husserl și Heidegger. Analiza demonstrează că începutul nu poate fi redus la un fundament ontologic absolut sau la un eveniment temporal inaugural, ci trebuie înțeles:Concept-limită al ontologiei (Kant); Moment dialectic generativ al devenirii (Hegel); Act fenomenologic originar de constituire a sensului – Urstiftung (Husserl) și Eveniment al ființei – Ereignis (Heidegger)

Studiul propune astfel o reinterpretare critică a începutului ca structură ideatică, reluabilă și istorică, capabilă să explice apariția sensului în conștiință, în tradiție și în cultura filosofică contemporană.

Contribuțiile originale constau în clarificarea statutului conceptual al începutului, integrarea fenomenologiei în istoria ideatică și propunerea unei ontologii a sensului.

Cuvinte-cheie: început, ἀρχή, Urstiftung, Ereignis, fenomenologie, Kant, Hegel, Heidegger, ontologie, sens, concept-limită

Versiunea engleză integrală

Title: The Philosophical Category of the “Beginning”: From ἀρχή to Urstiftung and Ereignis

Abstract:

This dissertation examines the philosophical category of the “beginning” across its historical and conceptual evolution, from Greek metaphysics (ἀρχή) through Kant, Hegel, Husserl, and Heidegger. It demonstrates that the beginning cannot be reduced to either an absolute ontological foundation or a temporal inaugural event. Rather, it must be understood: A limiting concept in ontology (Kant); A dialectical generative moment of conceptual becoming (Hegel); A phenomenological originary act of sense constitution – Urstiftung (Husserl) and An event of Being – Ereignis (Heidegger).

The dissertation proposes a critical reinterpretation of the beginning as an ideatic structure, repeatable and historical, capable of explaining the emergence of meaning in consciousness, tradition, and contemporary philosophical culture.

Original contributions include clarifying the conceptual status of the beginning, integrating phenomenology into the ideatic history, and proposing a weak ontology of meaning.

METAFIZICA CLASICĂ

Categoria filosofică a începutului (ἀρχή/Anfang) ocupă un loc fundamental în reflecția metafizică și ontologică, desemnează simultan ceea ce este prim în ordine ontologică (οθεν πρωτον ή εστιν ή γιγνεται ή γινωσκεται) și ceea ce este prim în ordinea cunoașterii¹. Funcționează ca o categorie critică fundamentală întrucât ea structurează modul în care gândirea umană înțelege existența, devenirea și sensul realității, posibilitatea de a gândi ființa, originea și fundamentul acesteia și marchează punctul de interferență dintre ontologie, epistemologie și hermeneutică- teoria sensului, în virtutea căruia altceva este.

În tradiția metafizicii clasice, categoria „începutului” se articulează în jurul conceptului grec de ἀρχή, care desemnează simultan originea, principiul conducător și temeiul explicativ al ființei. Această polisemie originară indică faptul că începutul e gândit în primă instanță ca principiu ontologic al ființării (πρότερον κατὰ φύσιν) și nu ca moment temporal (πρότερον κατὰ χρόνον).

„Începutul” ca ἀρχή a fost interpretat ca principiu (arché), ca act creator, ca eveniment fondator dar și ca structură logică a gândirii.

. A tematiza „începutul” înseamnă a interoga nu doar originea în spațiu, timp și materie a ființei, ci și condițiile de posibilitate ale gândirii ființei. Din această perspectivă, „începutul” nu poate fi redus la o simplă determinare temporală, la un eveniment inaugural, ci trebuie analizat ca principiu (ἀρχή), ca act de constituire ontologică și ca structură ființială ideatică a inteligibilității.

ÎNCEPUTUL CA PROBLEMĂ ONTOLOGICĂ ȘI IDEATICĂ:

Categoria filosofică a „începutului” ca perspectivă ontologică și ideatică ocupă un loc fundamental în reflecția metafizică și ontologică, întrucât ea structurează modul în care gândirea umană poate să înțelegă existența, devenirea și sensul realității. Problema „începutului” nu e doar una cronologică sau istorică, ci una profund ontologică și ideatică, legată de însăși posibilitatea de a identifica și a gândi ființa, originea și fundamentul acesteia.

De-a lungul istoriei filosofiei, „începutul” a fost definit ca principiu (arché), ca act creator, ca eveniment fondator sau ca structură logică a gândirii.

Începând cu presocraticii, „începutul” e gândit ca arché, principiul originar din care derivă toate lucrurile. Pentru Thales, acest principiu este apa; pentru Anaximandru, apeiron-ul; pentru Heraclit, focul și devenirea. În aceste concepții, „începutul” nu e un moment temporal inaugural, ci un substrat ontologic permanent, generator al spațialității temporale, care explică unitatea și diversitatea existenței în devenire, principial sensual-multiplă.

PRINCIPIUL CAUZAL ȘI ONTOLOGIC AL FIINȚĂRII:

La Aristotel, în metafizica aristotelică, ἀρχή desemnează principiul cauzal și ontologic al ființării și e definit drept „ceea din care ceva este sau devine ori este cunoscut pentru prima dată”¹. În Metafizica sa, Aristotel nuanțează această perspectivă, fie ea temporală, logică sau ontologică, definind începutul (principium) ca „ceea ce este primul într-o ordine determinată”, ca fiind un principiu referențial nemișcat, (πρότον κινοβν ακινητον), care funcționează ca început ultim al unei mișcării fără a fi el însuși mișcat, este ἀρχή-ul în pluralitatea sensurilor existențial- formal ontologice și ideatice.

Astfel, „începutul” devine un concept polisemantic, care poate desemna arché cauza, fundamentul- principiul ființei, în comentariile clasice asupra metafizicii (W.D. Ross, W. Jaeger, Shields) sau condiția posibilității ființei. În acest sens, „începutul” nu este neapărat un „punct zero” temporal, ci o realitate constitutivă a existenței temporale. Pluralitatea sensurilor cauzei (materială, formală, eficientă, finală) introduce o tensiune internă în conceptul de „început”: acesta nu mai e univoc, ci în ἐπιστήμη, este succesiv universal și stratificat. „Începutul” nu mai poate fi gândit ca o entitate singulară, ci ca o rețea de relații cauzale care fundamentează ontologic ființa.

„Începutul” apare la Aristotel principiu cauzal ἀρχή și structură a inteligibilității: nu există știință fără determinarea principiilor. Totuși, pluralitatea sensurilor cauzalității (αἰτίαι) introduce o fragmentare internă a conceptului de început. Nu există un unum principium simplu, ci o rețea de determinări care fundamentează ființa în mod diferențiat. Această pluralizare a „începutului” evidentă în cercetările recente (Burnyeat, Shields, Menn) prefigurează o aporie fundamentală a metafizicii: dacă „începutul” e principiu al ființei, el nu poate fi el însuși explicat printr-un alt principiu fără regres infinit. În acest sens, ”începutul” e deja concept- limită (Grenzbegriff), situat la marginea posibilității explicației ontologice.

Aristotel sistematizează această intuiție, definind „începutul” drept cauză primă, atât în sens ontologic, cât și logic. Dar, pluralitatea sensurilor cauzei (materială, formală, eficientă, finală) introduce o tensiune internă în conceptul de „început”: acesta nu mai este univoc, ci stratificat. „Începutul” nu mai poate fi gândit ca o entitate univocă singulară, ci ca o rețea de relații cauzale, o funcție explicativă care fundamentează ființa, metafizica fiind știința ființei- ca ființă- substanță (ούσια) și formă ειδος ca principiul substanței. Astfel, „începutul” ontologic este localizat aristotelian în sfera formei și a esenței (το τί ήν είναι), a intuiției intelectuale originare.

DIMENSIUNEA TEOLOGICĂ A ÎNCEPUTULUI ÎN METAFIZICA MEDIEVALĂ:

Metafizica medievală, în care „începutul” ca ἀρχή/Anfang capătă o dimensiune teologică, Creatio ex nihilo, exprimă ideea unui „început absolute” al lumii, dependent de voința divină. Această soluție, deși coerentă în cadrul său doctrinar, mută problema „începutului” din zona explicației filosofice în cea a revelației,opusă metafizicii presocratice și aristoteliene.

. ÎNCEPUTUL CERTITUDINII EPISTEMICE:

Dacă ontologic, ființa creată e radical contingentă, iar „începutul” ei este un act transcendent, exterior ordinii natural în condițiile în care se introduce o concepție care generează o ruptură fundamentală între eternitatea divină și temporalitatea lumii, în filosofia modernă, problema „începutului ontologic” e adesea reformulată epistemologic în termeni de fundamentare a cunoașterii și a subiectului din perspective hermeneutică a începutului ontologic sensual.

La Descartes, „începutul” e identificat cu certitudinea cogito-ului, care funcționează ca fundament/Grund al întregii construcții ontologice, substituind „începutul ființei” cu începutul certitudinii și mutând accentul de la ontologie la cunoașterea epistemologică.

2. KANT ȘI RUPTURA CRITICĂ. LIMITA STRUCTURALĂ A RAȚIUNII- ÎNCEPUTULUI ONTOLOGIC:

Prin limită structurală a rațiunii, la Kant, în filosofia sa critică, problema „începutului”- ἀρχή ca principiu ontologic și epistemic-transcendental al ființei se reformulează ca problemă a legitimității rațiunii speculative, dincolo de condițiile experienței posibile. Exegeza kantiană realizată de comentatori (H. Allison, Guyer, Strawson, Ameriks) tratează „începutul” lumii aproape exclusiv în contextul antinomiilor cosmologice kantiene. Deși aceste analize sunt esențiale pentru delimitarea limitelor rațiunii speculative kantiene, ele nu dezvoltă o teorie a „începutului” ca atare, ci mai degrabă evidențiază funcția negativă și regulativă a conceptului. Kant tematizează explicit „începutul” lumii în timp, în cadrul celei de-a doua antinomii cosmologice: teza sa afirmă un început absolut al lumii, dar antiteza susține eternitatea ei². Faptul că ambele teze pot fi demonstrate cu aceeași rigoare indică nu o indecizie ontologică, ci o limită structurală a rațiunii. Kant suspendă funcția metafizică a, „începutului” care nu mai poate funcționa ca determinare ontologică pozitivă, ci ca idee regulativă, atribuindu-i statut limitativ și regulativ, promovând condițiile în care rațiunea poate să gândească un „început”, atunci când Anfang devine o problemă a condițiilor de posibilitate ale experienței, nu obiect al cunoașterii. Această mutație e decisivă: ontologia clasică a „începutului” este suspendată în favoarea unei analitici a subiectivității transcendental-constitutive. Astfel, „începutul” absolut al lumii devine o antinomie a rațiunii pure, semnalând limitele gândirii speculative, atunci când se încearcă să se depășească experiența posibilă, iar problema „începutului” lumii e formulată ca antinomie. Astfel, se indică imposibilitatea rațiunii speculative de a decide asupra unui „început” absolut. Ontologic, „începutul” devine o limită pitagorică a gândirii, un concept-regulator, nu un obiect al cunoașterii. Această mutație e decisivă: ontologia clasică a „începutului” este suspendată în favoarea unei analitici a subiectivității transcendental-constitutive, un concept transcendent, care nu poate fi confirmat sau infirmat empiric, întrucât se depășește structura condițiilor de posibilitate a experienței, de receptare sensorial –intelectivă a „ începutului”.

3. ÎNCEPUTUL- CATEGORIE IDEATICĂ. ÎNCEPUTUL IDEATIC-DIALECTIC ȘI NEGATIVITATEA LA HEGEL:

Hegel radicalizează problema „începutului” prin integrarea ei în dinamica logicii speculative și a rolului negativității (Houlgate, Pippin, Pinkard) ca problemă metodologică. În Wissenschaft der Logik, „începutul” trebuie să fie „pur”, adică lipsit de orice determinare exterioară presupusă³. De aceea, Anfang coincide cu reines Sein, care, prin lipsa sa de conținut, este indistinct de Nichts. Rezultatul e Werden- devenirea ca adevăratul „început” al logicii.

În acest cadru, începutul nu e nici fundament static, nici origine factuală, ci un moment dialectic necesar, un referențial care se autodepășește, se pozitivează. Ontologic vorbind, ființa nu „începe” printr-un act inaugural, ci se constituie prin negativitate succesorală. Astfel, începutul devine funcție internă a auto-mișcării, al conceptului (Begriff). În filosofia idealistă, cu referire la Hegel, începutul e o problemă dialectică. Ființa pură, cu care începe Știința logicii, e un început necesar, dar abstract și gol, nu ontologic, care se transformă în nimic- Nichts și apoi în devenire-Werden, ca adevăr- Wahrheit al începutului gândit ca auto-depășire. Astfel, începutul nu e un dat fix, ci un process ontologic temporal, o mișcare a ideii care se determină progresiv cronomic. În plan ideatic, începutul e inseparabil de devenire și de autoconstituirea sensului în auto- depășire-aufgehoben.

4. FENOMENOLOCIA ȘI ONTOLOGIA FUNDAMENTALĂ. ÎNCEPUTUL- CONSTITUIRE ORIGINARĂ (Urstiftung) LA HUSSERL

Husserl, în fenomenologia sa mută accentul asupra „începutului” ca act constitutiv epistemologic și hermeneutic, la actul conștiinței ontologice și al sensului, orice sens avându-și „începutul” în intenționalitatea subiectului, în modul în care conștiința se raportează la obiect. În acest context, „începutul” nu e exterior gândirii, ci apare ca moment originar al constituirii sensului în experiența trăită.

Începutul ideatic-hermeneutic: constituirea sensului și dinamica conceptuală.

Husserl se legitimează ideatic prin conceptul fenomenologic de început- Urstiftung ca termen mediu între metafizică și ontologia fundamentală, nu ca principiu explicativ al ființei, ci ca act constitutiv al sensului, începutul fenomenologic fiind noetic-noiematic, nu ontologic în sens clasic. Comentatorii lui Hegel (S. Houlgate, R. Pippin, Pinkard) au subliniat dificultatea „începutului” logicii și rolul negativității hegeliene. Totuși, „începutul” e analizat în principal ca problemă metodologică a sistemului, nu ca temă ontologică generală. Teza de față propune extinderea acestei analize către implicațiile ontologice ale Anfang-ului dialectic. Din perspectivă ideatică, începutul nu mai este gândit ca fundament al ființei, ci metodologic hermeneutic, ca moment originar al sensului. În acest cadru, începutul Anfang capătă o funcție structurală în economia gândirii, fiind legat metodologic cartesian de modul în care conceptele se nasc, se determină și se legitimează prin una dintre cele mai sofisticate conceptualizări ale „începutului” ideatic.

În Știința logicii, „începutul” nu poate fi nici mediat, nici complet determinat, fără a-și pierde statutul de început. De aceea, el apare ca ființă pură, indeterminată, care se convertește imediat în nimic. Această instabilitate arată că „începutul” nu e un punct fix, ci un moment dialectic, o tensiune între indeterminare spațială și determinare cronomă ideatic-materială. „Începutul” ideii este, astfel, simultan necesar și insuficient, fiind depășit prin devenire.

Problema începutului originar fenomenologic

Fenomenologia husserliană reorientează problema „începutului”/Anfang către sfera constituirii intenționale ideatic- hermeneutice. Aici, începutul nu mai e căutat în structura obiectivă a realității, ci epistemologic, în actele originare ale conștiinței- Ursprung. Urstiftung indică actul originar prin care un sens este pentru prima dată constituit și stabilizat într-o tradiție. Sensul începe acolo unde conștiința intenționează, iar această intenționalitate nu presupune un început absolut, ci o permanentă reluare originară (Urstiftung). „Începutul” la Hegel e, așadar, repetabil și deschis fenomenologic (D. Zahavi, Moran) dar nu definitiv, ci este o continuare-Fortstiftung și o restituire-Nachstiftung, prin re-luare-Wiederholung, ca posibilitate de re-fundare și de depășire a limitării strict transcendentale kantiene.

5. DE LA METAFIZICĂ LA ONTOLOGIA FUNDAMENTALĂ: HEIDEGGER ȘI PROBLEMA „anderen Anfangs”.

Ontologia fundamentală heideggeriană marchează o ruptură decisivă față de tradiția metafizică a „începutului”transcendental. Heidegger distinge între der erste Anfang – „începutul” metafizicii grecești, dominat de interpretarea ființei ca οὐσία și παρουσία- și der andere Anfang, care nu desemnează un nou sistem, ci o transformare fenomenolofică a raportării la ființă.

Martin Heidegger, în Beiträge zur Philosophie (Vom Ereignis), „începutul” nu mai este gândit ca principium, nici causa, nici ca fundamentum, ci Ereignis - eveniment ființial, de apropiere reciprocă între Sein și Dasein. În acest sens, „începutul” nu este nici originar în sens cronologic, nici fundamental în sens metafizic, ci „început” ca deschidere (Eröffnung) a posibilității sensului ființei, sensul chronologic fiind fenomenologic, generator gravitic al ființei-Seingeschichte.

Heidegger respinge explicit ideea unui „început” absolut: orice „început” e deja situat istoric (geschichtlich) și implică o reluare (Wiederholung),fără o abordare ființială. Începutul devine astfel o categorie hermeneutică, al sensului cronom, nu una ontologic- substanțială Din punct de vedere ideatic, începutul reprezintă o structură a gândirii prin care realitatea e ordonată și semnificată epistemologic-ontologic cât și ideatic-hermeneutic. A gândi în termeni de început presupune o orientare a conștiinței către origine, un sens și o finalitate. În acest cadru, începutul nu este doar un fapt ontologic, ci și un construct conceptual care reflectă nevoia umană de inteligibilitate.

Heidegger, în filosofia existențială, începutul e legat de condiția umană ca proiect. Pentru Heidegger, problema „începutului” se leagă de uitarea ființei și de necesitatea unui „alt început” (anderer Anfang), diferit de metafizica occidentală. Aici, „începutul” ideatic capătă o dimensiune critică și hermeneutică, în deschidere,fiind legat de posibilitatea unei reînnoiri a gândirii.

HEIDEGGER ȘI RUPTURA ONTOLOGICĂ:

În interpretările heideggeriene (H. Gadamer, G. Figal, T. Sheehan), distincția dintre erster Anfang și anderer Anfang e recunoscută ca decisivă și rareori este pusă în relație sistematică cu tradiția metafizică a „începutului”. Teza urmărește tocmai această relație, demonstrând că der andere Anfang nu e o simplă alternativă, ci o deconstrucție a conceptului metafizic de „început”. La Heidegger, problema „începutului” devine explicit istorică și exponențial meta-metafizică. Distincția dintre „primul început” al metafizicii occidentale și „celălalt început” heideggerian vizează nu o revenire la o origine cronologică, ci o transformare radicală a modului de a gândi ființa.

„Începutul ideatic” capătă aici o funcție critică: el marchează posibilitatea unei rupturi față de tradiția onto-teologică și a unei reconfigurări a întrebării asupra ființei.

A tematiza „începutul” înseamnă a interoga metodologic nu doar originea ontologică a ființei, ci și condițiile de posibilitate ale gândirii ființei. Din această perspectivă, începutul nu poate fi redus nici la o simplă determinare temporală, nici la un eveniment inaugural, ci trebuie analizat ca principiu (ἀρχή), ca act de constituire și ca structură ideatică a inteligibilității, (plecând de la generarea materialității de temporalitate în spațialitatea cosmică-n.n). Astfel, „începutul” nu este doar ceea ce precede, ci ceea ce face posibil atât ființa, cât și înțelegerea ei, plecând de la o distincție esențială între „începutul” ca origine ontologică și „începutul” ca succesiune cronologică sensuală.

Arché-ul nu „a fost” doar la „început”, ci este ceea ce, într-un anumit sens, continuă să fie „începutul” tuturor lucrurilor (o generare a materialității de temporalul cronom în spațialitatea universală-n.n.).

CONCLUZII: „ÎNCEPUTUL” CA LIMITĂ GENERATOARE A ONTOLOGIEI ȘI GÂNDIRII

Categoria filosofică a „începutului” se situează la intersecția dintre ontologie și ideatic, fiind esențială atât pentru înțelegerea ființei, cât și pentru structurarea gândirii. Ontologic, „începutul” poate fi conceput ca principiu, cauză-act ontologic creator; ideatic, el funcționează ca o schemă de interpretare și ca moment constitutiv al sensului.

Analiza ontologică și ideatică a categoriei începutului relevă caracterul său structural aporetic. Începutul nu poate fi pe deplin tematizat fără a fi, într-un anumit sens, deja depășit: ca fundament al ființei, el scapă determinării; ca origine a sensului, el e mereu reluat și reinterpretat. Tocmai această imposibilitate de fixare conferă „începutului” o productivitate filosofică esențială.

La Kant, începutul e suspendat și reinterpretat ca limită transcendentală a rațiunii speculative.

Hegel recuperează problema începutului prin dialectica reines Sein și a negativității, transformând începutul într-o mișcare logică generatoare-productivă.

Fenomenologia husserliană, situată într-o poziție intermediară între metafizică și ontologia fundamentală oferă un model median, în care „începutul” apare ca Urstiftung, instituire originară a sensului, istorică și reluabilă.

Heidegger radicalizează această problemă prin distincția dintre erster Anfang și anderer Anfang, înlocuind fundamentul metafizic cu conceptul de Ereignis ca eveniment al ființei.

Față de Heidegger, Husserl nu a renunțat la ideea de raționalitate și a păstrat ideea de fundamentare, dar fără metafizică: „începutul” nu e Ereignis al ființei, ci eveniment al sensului.

În sinteză ontologică și ideatică, categoria începutului poate fi înțeleasă ca un concept-limită, care indică atât necesitatea unui fundament, cât și imposibilitatea unei întemeieri ultime. Astfel, începutul nu e doar un punct de plecare al reflecției filosofice, ci un operator critic care menține deschisă tensiunea dintre ființă și gândire, dintre origine și devenire, dintre absolut și istoricitate. Astfel, „începutul” nu este doar ceea ce precede, ci ceea ce face posibil atât ființa, materialitatea cât și înțelegerea ei, plecând de la o distincție esențială între „începutul” ontologic și începutul ca succesiune cronomă, cu funcția internă a auto-mișcării generatoare de materialitate în spațialul cosmic(n.n.).

GHEORGHE APETROAE: CONTRIBUȚII ORIGINALE.

CLARIFICAREA STATUTULUI ÎNCEPUTULUI ȘI FUNDAMENTAREA UNEI ONTOLOGII A SENSULUI

Din aceste motive pot considera ipoteza în care se poate deduce geneza (n.n.) în „început”, ca o trecere- sensuală- cronomă- potențial magnetică în spațialitatea cosmică- ca principiul conducător-, o devenire cronomă (cf. teoriei sensului) care operează liniar asupra funcții f(t), numită funcție originală, de argument real t(timp) (t ≥ 0), într-un câmp cosmic generator gravitic, de materialitate, prin prezența acestui câmp cronom succesiv- devenit motor universal, generator de corpuri monadice particulare- particole electro și nucleonic-bozonice cu proprietăți cuantic fotonice, în fluxul magnetic al transcenderilor cronome, flux camp gravitic generator de particule materiale cu energii gravifice de cristalizare și de aglomerare a acestora în mase astral formale (Kant-Laplace). Acest operator transformator cronom, de pozitivare- materializare gravitică, dependent de timpul succesiv- stratificat în spațiul galactic și metagalactic creează continu, la periferia- limita cosmosului gravitic stătător, acele mase materiale suplimentare și determinând, astfel, expansiunea permanentă a cosmosului material în spațiile nemateriale ale Haosului din universal (n.n.).

Bibliografie:

1.Aristotel, Metafizica, 1003 a 21-23, trad. Rom. de Șt. Bezdechi, București: Editura Științifică, 1965;

2.Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, A426/B454–A461/B489;

3.G. W. F. Hegel, Știința logicii -Wissenschaft der Logik, Bd. I, „Sein”, „Der Anfang”; 4.Martin Frankfurt a. Main Suhrkamp, 1970, p.68;

4.Edmund Husserl, Krisis der europäischen Wissenschaften, §9..

5.Heidegger, Beiträge zur Philosophie (Vom Ereignis), GA 65, §§1–3, Frankfurt a. Main: Lostermann, 1989, p.3;

6.Paul Ricoeur, Conflictul interpretărilor, trad. rom., București, Humanitas, 1999.

Tamara Tomiris Gorincioi

•

________________________________________

I. Cadru axiologic general: „începutul” ca valoare-limită

Din perspectivă axiologică, categoria filosofică a „începutului” nu apare în opera lui Gheorghe Apetroae ca simplă temă teoretică sau poetică, ci ca valoare-limită generatoare, aflată la intersecția dintre:

• ontologic (ce face posibilă ființa),

• epistemologic (ce face posibilă cunoașterea),

• ideatic-hermeneutic (ce face posibil sensul),

• estetic (ce face posibilă expresia poetică).

Axiologic vorbind, „începutul” este valorizat nu ca stabilitate, ci ca productivitate, nu ca punct fix, ci ca deschidere. Aceasta îl situează pe Apetroae într-o linie filosofică majoră: de la ἀρχή presocratică la Ereignis heideggerian și Urstiftung husserliană, dar cu o personalizare poetic-metafizică distinctă.

________________________________________

II. Valoarea ontologică: începutul ca principiu generativ al ființei

1. În studiul filosofic

În analiza metafizică, Apetroae valorizează „începutul” ca:

• principiu ontologic non-temporal (ἀρχή),

• structură cauzală stratificată (aristotelică),

• concept-limită (Grenzbegriff), care rezistă epuizării explicative.

Axiologic, acest lucru indică o opțiune pentru ontologia deschisă, non-dogmatică. Începutul nu este absolutizat dogmatic (teologic), nici redus epistemic (cartesian), nici anulat dialectic (într-un simplu moment logic), ci menținut într-o tensiune fertilă între fundament și imposibilitatea fundamentării ultime.

SOSIREA FELIPPEI LA CHIOS Autor: Gheorghe Apetroae (dlB,Sibiu)

 

SOSIREA FELIPPEI LA CHIOS

Autor: Gheorghe Apetroae (dlB,Sibiu)

*

A adasta la prinț,în Chios, i se părea Felippei

că zările cuprinse în nemargini fluorine

spre alte lumi, din Porto Santo, pleacă

pe madeiricul ocean, spre a lăsa în urmă

Azorele și Sao Jorge, corabia de visuri …!

*

Cu dragoste de prințul Christ, Felippa

pe arca razelor, prin strâmtul Gibraltar ea trece

ca-n levantin palat să cadă-o stea

aprinsă,

lumina dorului de Christ, de cugete sfinte pătrunsă…,

plutind, acum, columbă pe larg mediteran…!

*

Zări castelu-n depărtări,

pe înălțimi în strajă,mării,

în Chios, unde prinţul agonea de al ei dor,

luptându-se din greu cu vălul gros al ceții,

ea să-i relege lui, rupt fir din ghemul vieţii…

valsa pe caravelă, pe valuri,pe cerul

egeean…!

*

Ajunsă-n port, Felippa urca pe- alei orientale

cu roze marmoree și tei platifilii, bătrâni,

de vreme răsleţiţi și-n ritmul fiecărui val,

valsa-n zefirul bland cu florile de rodii și

magnolii,

în mers spre turn, pe calea spre palat...!

*

Cu dragoste de prinț, își

flutura, lung, vălul…

Pe poarta prinsă-n umeri lazurii să

treacă,

cu sprijiniri de bolți în arce melantire,

sub rochia ei lungă albă şi sub

voalul vieții

purta crini alanii și roze, simbolul

fericirii…!

*

Urca pe trepte-nalte cu oglindire-n mare,

de marmură, pictate sobru cu olive raze

spre largele-ncăperi cu zidurile

aurite,

acolo unde în iatac el, Crist, cu gândul la Felippa,

zăcea demult de lipsa ei și-l învingea ursita…!

*

Se legăna în mers Felippa pe gleznele-i ivorii

pudrate-n recele crisal de larg cu roua dimineţii,

spre-alcovul prinţului livid de zacere aproape-nvins…

Ajunsă-n turn, cu un surâs ea-l smulse pe iubit

din gheara morții și îi

reda cu-a ei iubire, viața…!

 

HARISMA INVIERII - SFINȚENIA CRISTICĂ –varianta reținută Author: Gheorghe Apetroae (dlB, Sibiu)

 

 

 

HARISMA INVIERII - SFINȚENIA CRISTICĂ

Author: Gheorghe Apetroae (dlB, Sibiu)

*
Pe glasul de crez al clopotelor sfinte,pășind

pe sub bolți în lacrimi marianice, aurite
și cu sângele adevărului christic hăruite,

la Iisus, cu smerenie lupți în denie-i să ajungi,

… de graţie, te închini şi Cerul slăvești...!

*
Duhul în duh pogorât te re-nalţă-n Treimea
izvorului vieții hăruit pe calea iubirii…!
Din altarul-duh, reverberează vii, în lumină
 christice, smerenia și curățenia în suflete…,
din glasul razelor smulg zeii nemuririi …!
*
Din revărsări păgâne în slava Păcii creștine,
pe tot Apusul au re-nflorit sincere inimi
și irump nădejdi pentru o Lume-n Iisus;
o serafică plutire în alaiul sfânt al trăirii,

e adevărul o Cruce în postirea luminii…!

*

Prealargul albastru, Mântuitorul îl coboară
să-l reurce-n flăcări, cu-al lor duh hăruit,
jertfit și înDumnezeit, celest prin Cu-vânt...!
În ceruri căzut e cel din nou re-născut…!

Universul de sfântă lumină, peste întregul pământ.

*

Când ești în al luminii adevăr, din necuprins,
stelele prinse-n rozare la gâtul fecioarei

îți luminează drumul christic de început...!

- Tu îți mărturişeşti crezul în Iisus, Mariei
și o Naştere a Cerului, prin Ea, pe pământ...!
*

Te-nalți ușor, te redeschizi altar de crez iubirii

și semne de-ndumnezeire, drept moștenire porți

sfințenia din al tău suflet în trupul veșniciei
și începutul tot, reînviat din al lui Ne-nceput…!
Pe toate le pipăi și în amintiri le simți și-auzi…

*

Dar, de ce încă nu le vezi…?

(G. Ap.,20)

STUDII ANTROPO -TOPOLOGICE- Mărginimea Sibiului; autor: Gheorghe Apetroae (dlB, Sibiu)

 

 

 STUDII ANTROPO-TOPOLOGICE: SATUL ȘI COLIBELE-SĂLAȘE DIN MĂRGINIMEA SIBIULUI

               Cetatea dacică de la Tilișca, de habitat și economie pastorală „hallstattian”, sec. 3-2 î.e.n.

    Studiul științific socio-economic realizat în spațiul geografic al Mărginimii Sibiului de dr. ing. Gheorghe Apetroae (dlB, Sibiu).

    Introducere:

     Dezvoltarea economiei agrare şi pastorale, a meşteşugurilor şi comerţului constituie caracteristica principală a organizării istorice a vieţii în aşezările din zonele pericarpatice ale Munţilor Cibin. Aceste aşezări au avut o lungă perioadă de timp ca centru de gravitaţie Cetatea Dacică de la Tilişca. Aşezările de bază, deservite social-economic şi cultural de acestă cetate, sunt dispuse, cu excepţia satului Săcel, cu apariție mai recentă, pe linia de contact dintre zona orografică colinară şi şesul depresionar format de afluenţii râului Cibin, iar satele Sibiel, Tilişca şi Fântânele şi-au creat vetrele chiar pe aceşti afluenţi. Aceste aşezări sunt situate la distanţe mici între ele, de 0,2-1 km şi se ţin în lanţ. Este cazul grupului format din satele Fântânele, Sibiel, Vale, Sălişte, Galeş şi Tilişca. Celelalte sunt situate la distanţe care nu depăşesc 3,5 km (Săcel şi Orlat).

      Istoricul aşezărilor: Datorită amplasării aşezărilor lor la poalele Munţilor Cibin şi dispunând de suprafeţe mari de pajişti naturale, în contextul arheologic al zonei și în evoluția habitatului, locuitorii satelor Tilişca, Galeş, Sălişte, Vale, Sibiel, Fântânele, Orlat şi într-o oarecare măsură și cei ai Săcelului s-au numit tradiţional “mărgineni sau sibieni”. Dincolo de aspectul că în această zonă au existat condiţii fizico-geografice favorabile păstoritului, cauzele principale care au determinat amploarea acestui păstorit în “Mărginimea Sibiului” fiind, după prof. dr. Paul Burcea, „de natură fizico-geografică şi social-economică”.

·               Păstoritul este, ca ocupaţie, în “Mărginimea Sibiului”, ancestrală, o îndeletnicire care îşi are începutul în evul primitiv şi, mai exact de la începutul Holocenului. Unele descoperiri efectuate în spaţiile apropiate (Ricoteciu şi Triguri, Ocna Sibiului) pot semnala prezenţa de populaţii şi îndeletnicirile acestora în întregul areal pericarpatic, legată de perioadele glaciare ale pleistocenului. Glaciaţiile de tipul Riss (Saale)/Würm (Vistula), care sunt bine reprezentate în acest areal, atestă în în spațiul pericarpatic al Mărginimii Sibiului existenţa în toată această perioadă antropologică a „culturii de aşchiere " ca fiind prezente în areal. Dar, deși prezența omului paleolitic este posibilă, dovezile de locuire permanentă în zonele înalte ale Munților Cibin în timpul maximului glaciar sunt extrem de rare, din cauza climatului prohibitiv.

·        Migrația după ren (13.000 î.H.): Deși retragerea ghețarilor a determinat migrația faunei reci, populațiile din spațiul carpatic nu au dispărut "urmând renul spre nord", ci s-au adaptat local (Epipaleolitic/Mezolitic), trecând de la vânătoarea de talie mare la cea de talie mică și la cules specializat.

·        Către sfârşitul interglaciaţiunii Riss (Saale)/Würm (Vistula) apare cultura mosteriană, care combină culturile anterioare şi se caracterizează prin varietatea uneltelor. Cultura mosteriană creată de Homo neardertalensis, cu variaţii în areal, este rezultatul unor ample migraţii de populaţii. La sfârşitul acestei culturi, care corespunde primei părţi a würmianului (ultima glaciaţie) adică în perioada în care climatul s-a înăsprit mai mult şi omul era locuitor al peşterilor şi vânător de animale mari. Dar cultura mosteriană dispare aici în interstadiul Würm1/Wüm2, când apare Homo sapiens (omul de Cro-Magnon), cu un nou tip de industrie = industria lamelară de piatră şi unelte de os (cultura magdaleniană). Aici,când Homo sapiens (omul de Cro-Magnon) devine locuitorull peşterilor şi vânător, apar şi îndeletnicirile artistice de gravare pe pereţii peşterilor şi pe os, de modelare a argilei şi de sculptare în os silueta animalelor contemporane lui: mamuţi, cai, cerbi, bizoni, urşi.

·                  Retragerea gheţarilor (13.000 -14.000 ani î.H.) a determinat migrația faunei reci, dar studiilor mai recente, populațiile umane din spațiul carpatic nu au dispărut, ci s-au adaptat local (Epipaleolitic/Mezolitic), trecând de la vânătoarea de talie mare la cea de talie mică și la cules specializat.

·                   Timpul de la migrația faunei reci spre nord şi până la venirea ariană, dinspre Orient, în acest areal, s-a configurat tipologia de om, care a reprezentat mezoliticul (10.000 ani î.H.). Cultura mezoliticului se va caracteriza aici prin unelte de piatră mici (microlite), uneori gravate sau pictate şi va dura mai mult de 6.000 de ani, până la neolitizarea Europei care s-a realizat prin migrații ale populațiilor de agricultori din Anatolia, iar acea invazie topologică indică o perioadă care va aduce o cultură orientală sedentară, neolitică, într-un proces de neolitizare complex (difuziune culturală și demografică), indo-europenizarea având loc în Epoca Bronzului (~3500-2500 î.H.).

·        .

          Apariţia tipului de hominian migrat din Asia, va marca şi în acest areal începutul neoliticului 6600 – 3800 î.H. și aparține unor culturi pre-indo-europene (ex: Starčevo-Criș), care coincide aproximativ cu instalarea climatului actual. În acest areal, în modul de viaţă şi cultura omului, recent venit aici, au loc schimbări importante: omul devine sedentary, ca “Habitat hallstattian” şi cultivă plantele, domesticeşte animale, părăseşte peşterile şi construieşte primele adăposturi. Îşi confecţionează unelte de piatră şlefuite şi descoperă ceramica. Arta, însă, nu mai constituie o preocupare, ca la Homo sapiens (omul de Cro-Magnon). Aceasta va reapărea mult mai târziu, în neolitic, când tipul de om neolitic se va îndestula economic.

             Cultura neolitică va fi înlocuită după un timp, de cca 1500 de ani, prin cultura metalelor (2000-2600 î.H.),iar cultura de tip „habitat hallstattian” se referă la Prima Epocă a Fierului (cca. 1200 – 450 î.Hr.), o cultură care se poate considera că se prelungeşte şi în present, prin păstoritul ca ocupație important, care are continuitate în spațiul geographic al Mărginimii Sibiului.  

·                     Dacii apar ca entitate etno-culturală distinctă mai târziu, în Epoca Fierului (Hallstatt/La Tène) și nu se poate vorbi de "dacii" în Neolitic sau la începutul Epocii Bronzului, "cultura Hallstatt" fiind într-o perioadă arheologică specifică (prima epocă a fierului).

Neoliticul – mai correct epoca fierului constată prezenţa numeroaselor triburi “dacice”, dintre care unul cu centrul la Tilişca, așa cum le relevă vestigiile dacice explorate la Cetatea Tilișca.

 

   Dacii şi geţii, ramura marelui popor indo-european al tracilor, era unul şi acelaşi popor şi vorbeau aceeaşi limbă (Strabon VII, capitolul III,13) şi acesta cuprinsese toate zonele prielnice din această zonă a Europei, inclusiv zona noastră în studio, construind aici alese civilizaţii tribale. Iar, dacă în teritoriul actual al Transilvaniei, începând cu anul 200 î.H. au migrat celţii, aceştia au fost asimilaţi de populaţiile locale daco-gete, care reuşesc în secolul următor (secolul I al erei noastre) să constituie primul stat puternic daco-get, cu centrul în zona Munţilor Orăştie şi cu organizare tribală şi în zona Mărginimii (Cetatea de la Tilişca).

       Cea mai mare importanţă istorică cu privire activitatea economică şi socială a antichităţii dacice în această zonă o prezintă descoperirile arheologice de pe “Dealul Cătănaş”, teritoriu aparţinător înainte Galeşului, în prezent comunei Tilişca. Dealul Cătănaş, pe care se află cetatea dacică, este situat în partea nordică a localităţii Tilişca şi în N-V localităţii Galeş, sat aparţinător comunei Sălişte. El constituie un ultim deal pericarpatic care delimitează spre sud bazinul superior al râului Secaş iar spre nord delimitează bazinul Cibinului.

         Cronologic locuirile de pe Cătănaş încep în jurul anilor 1100-1050 î.H. şi ca “Habitat hallstattian” aveau să dureze până la sfârşitul perioadei mijlocii a primei vârste a fierului, adică până la anii 650 î.H. Este vorba deci de o perioadă de cca. 500 de ani, începând de la anul 1050 î.H., legată de convulsiile marii imigraţii egeice posibilă în acest spațiu, grație extinderii uscatului panonian, prin scurgerea apelor din fundul panonian în cel egean creat cataclysmic,prin dispariția lacului Panonic, care s-a finalizat cu mult înainte de Hallstatt.

           Spre sfârşitul Hallstattului se va extinde sinteza culturală de tip Basarabi. Spre anul 650 î.H, aceasta este tulburată şi de migrarea sciţilor din ţinuturile pontice, care se vor aşeza în centrul Transilvaniei, iar cel care oferă detalii despre stratigrafie (inclusiv nivelurile preistorice) este cercetătorul arheolog Nicolae Lupu. Se constată “în situ” că locuirea hallstatiană a Cătănaşului nu a fost într-o vatră densă ci pe mai multe porţiuni ale terenului, accesibile şi cu climatul mai agreabil. Şi în prezent se observă cum terenul era amenajat pe locații de suprafețe mici, numai în aşezarea bordeielor şi semibordeielor, în timp ce porţiunile de teren din jur se menţineau în forma naturală.

          Îndeletnicirea de bază a locuitorilor acestei aşezări în hallstattian era păstoritul. Păstoritul era impulsionat şi din partea purtătorilor de cultură “nouă”, care reprezenta cultura dominantă a epocii (D. Berciu, în istoria României, 1, 1960,p.143), de “Habitat hallstattian”.

           Păstoritul este subliniat în această cultură şi de descoperirea în această zonă a figurinelor de bovidee şi berbeci, figurine care pun în lumină viaţa spirituală a celor ce le-au creat. Practica agriculturii este atestată prin descoperirea boabelor de mazăre şi de grâu, alături de vase de ceramică din prima vârstă a fierului, specifică Hallstattului timpuriu.

        Îndeletnicirile casnice sunt atestate prin prezenţa greutăţilor de ţesut şi prin fusaiole, iar meşteşugul olăritului se evidenţiază prin materialul ceramic. Influenţele celtice sunt prezente prin vasele ceramice tipice, prin piesele de harnaşament şi prin brăţările de sticlă plan convexe care datează, în general, din cursul secolului al doilea î.H.

        Prezenţa materialelor ceramice,materialului monetar şi pieselor de import, atestă o viaţă prosperă a aşezării, bazată pe dezvoltarea economiei agrare şi pastorale, cât şi a meşteşugurilor şi comerţului. Această constatare trebuie raportată la scara întregii populaţii mărginene, dependentă economic şi politic de această cetate, ca centrul tribal.

           În faza următoare, Cetatea Dacică de la Tilişca îşi reface liniile de fortificaţie prin dublarea întăririlor şi amenajarea acceselor dinspre vest. Construcţiile, cu pereţi din piatră, mai ales de râu dar şi de stâncă legată cu pământ, erau destinate unor ateliere de prelucrare a fierului, la fel acoperişul din ţigle (plăci ceramice) rezistent la focul intens în prelucrarea fierului brut. Descoperirea unor nicovale mici şi a unui ciocan orfevier atestă existenţa atelierului de prelucrare a podoabelor, iar uneltele cuţite, dălţi, tesle, securi, sfredel, pânză de fierăstrău atestă existenţa atelierului de prelucrare a lemnului. Cuţitele de tăbăcar folosite la întinsul şi rasul pieilor, precum şi cuţitul propriu confecţionării încălţămintei sunt probe pentru industria de prelucrare a pieilor. Practicarea torsului şi a ţesutului este confirmată de descoperirea greutăţilor de ţesut şi a fusaiolelor. Armele sunt reprezentate prin vârfuri de lance, vârf de suliţă şi umbouri de scut.

            Descoperirea pietrei de râşniţă din tuf vulcanic, a chiupurilor, a săpăligilor şi a secerelor de fier, urmele de păioase din masa cărămizilor, atestă din plin practicarea agriculturii pe o scară mare. Creşterea vitelor, la rândul ei, este confirmată prin numeroasele oase provenind de la vitele mari şi mici. În acelaşi timp, prin legături de schimb, se procura prin schimb piatra de carieră pentru zidurile fasonate, râşniţele din tuf vulcanic, fierul brut, piesele de bronz şi argintul folosit în executarea monedelor şi obiectelor de podoabă şi chiar a unor obiecte de artă. Se pare că acestea erau în parte de origine romană şi greacă, obținute pe baza relaţiilor pe care comunitatea le avea cu cei care comercializau bunurile de import, de la mari depărtări, prin care erau procurate piese ceramice, opaiţe, oglinzi, vase de sticlă, obiecte de bronz. Producţia atelierelor meşteşugăreşti nu era rezervată numai locuitorilor cetăţii, aceasta acoperea şi cerinţele locuitorilor în aşezările din împrejurimi (din bazinul Cibinului și bazinul Secașului- Sebeșului).

          Cetatea de la Tilișca este remarcată în special pentru fortificațiile sale dacice (Epoca Fierului). Ridicarea sistemului de fortificaţii a cetății Tilișca, cu cele două centuri şi terasarea spaţiilor dintre cele două linii de apărare, spre ale face proprii amplasării diferitelor construcţii sunt duse la îndeplinire în timpul lui Burebista, cu ajutor din alte părţi «piatra cochiliferă folosită la structura zidurilor celor două turnuri de pătrundere în cetate şi cu specialişti greci (V. Pârvan, Getica)».

        Cu siguranţă că populaţia din jur, din satele Galeş, Sălişte, Fântânele, Sibiel, Tilişca şi Rod beneficiau de dezvoltarea cetăţii la începutul secolului I al erei noastre. S-ar părea că şi populaţia unor sate din bazinul Secaşului (Apoldu, Miercurea etc.), (care probabil aveau acces pe partea de vest a cetăţii), gravita economic, politic dar şi religios la această aşezare.

       Aşezările de bază, deservite social-economic şi cultural de cetate, s-au dispus, cu excepţia satului Săcel, pe linia de contact dintre zona de dealuri şi şesul depresionar format de afluenţii râului Cibin sunt satele Sibiel, Tilişca şi Fântânele,care şi-au creat vetrele chiar pe aceşti afluenţi.

            În dezvoltarea istorică a zonei printr-o reţea de comunicaţie, pe trasee uşor accesibile s-a ajuns ca toate aceste aşezări să graviteze spre Sibiu, oraşul care defineşte întreaga zonă = Mărginimea Sibiului- şi cu care formează un habitat organic, a cărui populaţie munceşte şi creează în coordonatele unui spaţiu spiritual, cum am arătat mai sus, format pe parcursul unei îndelungate istorii iar zona Mărginimii Sibiului a oferit urme de locuire din aproape toate epocile, datorită poziției strategice și resurselor pentru păstorit.

          Abordând aspectele economice ale aşezărilor din areal, ale unor tradiţii în îndeletnicirile agrar-pastorale, pe lângă vatra satului, fiecărei aşezări îi corespunde, în zona fâneţelor, o a doua parte de ansambluri construite şi care, în graiul locurilor, se numesc șălase, “la colibi” sau “la pădure”. Dispuse în zonele de fâneţe ale fiecărei aşezări-matcă, în grupuri mai compacte sau mai risipite, pe feţele însorite ale colinelor, până hăt în inima munților, la altitudini de până la 1.300 m, aceste aşezări fac parte din aşezarea-matcă şi reprezintă partea economico-culturală a acesteia. Aşezarea matcă şi “colibele” formează un corp social şi cultural inseparabil, colibele, reprezentând o prelungire importantă a gospodăriei din aşezarea matcă.

       Se pune problema, unde erau situate aceste aşezări în etapa istorică de cetate din această zonă. Pe actuala lor vatră, cu prelungirile din munţi, răsfirate în munţi sau munţii erau complet împăduriţi şi atunci aşezările se restrângeau la actuala lor vatră. Şi totuşi, populaţia lor, predominant de păstori, rătăcea pe culmi în căutare de păşuni.

·                 Studii asupra aşezărilor marginale şi structurii lor tipologice ne arată că din istorie populaţia acestor sate pendula între sat şi colibe, aşezările matcă şi colibele de la pădure, fiind fenomene interdependente, născute concomitent şi nu succesiv. Ocupaţia agricolă efectuată în “dricurile” arătoare de la câmp este la fel de veche în zonă, ca şi îndeletnicirea pastorală. În această zonă, cu economie pastorală,construcţiile gospodăreşti (şura şi grajdurile) erau aşezate înspre uliţe, iar casa în fundul curţii, în aceeaşi linie cu şura sau de-a curmezişul curţii. Acest ansamblu gospodăresc funcţional a suferit modificări pe măsura diminuării economiei pastorale şi înlocuirii ocupaţiei dominante:păstoritul, cu practicarea masivă a altor îndeletniciri: agricultura, pomicultura, meşteşugurile şi industriile ţărăneşti, lucrul la pădure, cărăuşia, comerţul etc. Aceasta nu va schimba însă nici astăzi structura de ansamblu a aşezărilor cu cele două părţi legate organic: satul şi colibele. Aşezările de colibe, care acoperă hotarul de fâneţe şi păşuni al întregii zone de munte este expresia condiţiilor de mediu şi cerinţelor ocupaţiilor pentru aceste comunităţi de-a lungul veacurilor, la intersecția arheologiei de teren cu etnoarheologia transilvăneană (Rusu, Mariana; Apetroae, Gheorghe; Burcea, Paul), în condițiile în care arheologia modernă confirmă că așezările dacice aveau, după cum au și în present  un caracter sezonier pentru păstorit, iar termenul de "colibă" (ca structură de bârne specifică Mărginimii) este produsul unei evoluții istorice a arhitecturii populare medievale și modern în acest spațiu transilvan.

.

 BIBLIOGRAFIE:

1. Lucrări fundamentale privind habitatul de tip paleolitic și mezolitic în zonele montane/submontane ale Mărginimii Sibiului, în contextul Neoliticului și Mezoliticului în Transilvania:

Paunescu, Alexandru, Paleoliticul și Mezoliticul din spațiul intracarpatic, Editura Academiei Române, București, 1970.

Luca, Sabin Adrian, Așezări neolitice pe valea Mureșului, Editura Bibliotheca Septemcastrensis, Sibiu, 2001.

Lazarovici, Gheorghe, Neoliticul Banatului, Editura Muzeului de Istorie al Transilvaniei, Cluj-Napoca, 1979. (Conține paralele importante pentru migrația comunităților neolitice timpurii spre zonele înalte).

2. Lucrări despre Cetatea Tilișca și Mărginimea Sibiului

Lupu, Nicolae, Tilișca: Așezările dacice de pe Căpâlna, Editura Academiei R.S.R., București, 1989.

Gheorghiu, Dragoș, Mărginimea Sibiului: un model de locuire tradițională, Editura de Artă, București, 1985.

Luca, Sabin Adrian, Repertoriul arheologic al județului Sibiu (Situri, descoperiri arheologice și mobile), Editura Economică, București, 2003.

·        Apetroae, Gheorghe; Studiul geobotanic și economic în arealul geografic cuprins între Valea Orlatului, Crestele Munților Scorușețu- Crinț, Valea Tilișcuței-Dealul Cățănaș- Dealul Furcilor și Valea Cernavodă-Amnaș; teză de doctorat, anul 2000.

 

3. Habitatul Hallstattian și Economia Pastorală

Vulpe, Alexandru, Die Hallstattkultur in Rumänien, în „Die Hallstattkultur”, Linz, 1980.

Gummerbaur, Ioan, Contribuții la cunoașterea Hallstattului în sudul Transilvaniei, în revista Sargetia, Deva, diverse ediții (anii '70-'80).

Ursulescu, Nicolae, Începuturile istoriei pe teritoriul României, Editura Junimea, Iași, 1998.

4. Sinteze Arheologice Regionale (Muzeul Brukenthal)

Muzeul Național Brukenthal din Sibiu a coordonat majoritatea săpăturilor în zonă.

·         Colectiv Muzeul Brukenthal, Studii și Comunicări – Arheologie-Istorie, Sibiu (Volumele apărute între 1970 și 1990 conțin rapoarte detaliate despre șantierele de la Tilișca și împrejurimi, Muzeul Național Brukenthal din Sibiu fiind coordonatorul majorității săpăturilor în zona Mărginimii Sibiului)

Dumitrescu, Vladimir; Bolomey, Alexandra; Mogoșanu, Florea, Esquisse d'une préhistoire de la Roumanie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.

·        Nicolae Lupu; fenomenul de transhumanță (păstorit) ca legătură între Neolitic și Hallstatt, cultura neolitică  Starčevo-Criș și Turdaș regăsită sub straturile hallstattiene de la Tilișca, și prezentată în periodicul Materiale și Cercetări Arheologice 1957- 1990.