VALORI ALE ESEISTICII
CONTEMPORANE - III
-
Eseu filosofic. Gheorghe Apetroae, Sibiu
Am considerat poemul- eseu „În ostroavele Azore” al poetului- filosof Liviu
Antonesei, drept unul dintre puţinele scrieri literare contemporane, apărute după anul 1989 în publicistica
românească, cu un atât de bogat conţinut filosofic. Este un sublimat gnomic cu
configurări structurale versificate, care
a întrunit, ce-i drept, într-o perioadă de gestaţie, s-ar părea îndelungată, pe
deplin condiţiile caudine ale trecerii și apariţiei. Autorul
reuşeşte într-un text cu structura discursului monologic non- socratic, să contracareze marginalizarea
spiritului absolut din universal, prin promovarea unui idealism obiectiv, de
tip hegelian, urmare a depresiilor şi refulărilor constante, generate de o
interpretare dialectică cu tentă de cvasimaterialitate a
cosmicităţii spiritualului.
Credem că substanţa poemului i-a fost
adusă în prim plan scriitorului poet de experienţa sa holistică în abordarea
unicităţii, contiguului şi disfuncţiilor structural- ontologice în
agregatul estetist - monoteistic - metaforic al expunerii versificate cu stigmat monologic şi cu corespondenţe
factoriale în varianţa locusurilor ideatice, chiar şi în praxisul socialului
monocrom şi monocord, de tip sectorial lukacsian.
Poemul
său, intitulat „În ostroavele Azore” este revelator pentru eseistica
contemporană cu valențe unitare, dar și secvențial- catenară în ideom şi, nu
întâmplător, îl relev ca un vector pozitiv de transfer al construcțiilor sale
ideatice înnobilate de apodicticul metafizic în structura versului, ca un
axiologic lavellean de receptare analitică și doctă a poeziei
contemporane. Poemul incită la meditaţie şi îngăduie o abordare critică a
conţinutului său ideatic, o revelare a misterului blagian din ontologic sub cerul azur al metaforei,
fără a se apela la teorii oculte sau la personalismul monistic, aspect redat în
versul scurt:
” De la facerea lumii încoace...”,
precizează filosoful.
Experienţa
umană, cu valenţe istoriciste şi progresul înregistrat de ştiinţe au incitat
tot mai mult şi au condus la deschideri scientiste în receptarea inedită și tot
mai conştientă a Universalului din spaţiul fenomenologic transcendental -
nihilistic, de tip huserllian şi heideggerean: „ Altfel decât pe insula mea”
şi la investigarea ontologică a umanului într-un fenomenologism
eudeic antropo - ricoeurean şi husserlian „Stânci negre şi roşii, dure şi
buretoase”, prin metode epistemologice, revelator creatoare, dar sensibil
încifrate; ”Cu aerul închis în alveole”. Interesant...! În context axiologic,
s-a realizat interpretarea dublu - axială in episteme – pe
limaxul scientist al categoriilor de coexistenţialitate
pulsatorie infinită între spirit și materie: ”Te ţii tare, suflet al meu,/ Stabil
şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată”, evident într-un cadru dialectic, în
frecvente formulări energetist - dinamice, categorial antinomice: materie -
spirit, obiectiv - subiectiv; particular - universal; teoretic -
pragmatic, etc.: ” De la facerea lumii încoace” și din perspectiva paideică a
Eului pur, situat în tangaj și în culisaj cu câmpul universal referenţial
temporal, desigur, extrapolat la condiția umanului, în
limite perathologice... Liviu Antonesei permite în metafore ce sublimează
discursul, o pronunţată revelare a fenomenelor şi proceselor naturale din
Universal, dar şi socio -umane, desigur, perasic - limitative antropo - spaţial şi
antropo - temporal, cu eluvii euristice în elevaţii scientiste, la
cote axial -epistemologice.
Se
sesizează, în acelaşi timp, succesiunea sindinamică și prezența simultană a
evenimentelor gnosi - fenomenologice în locusuri, în relativitatea
Universaliilor: ”Oricum ai privi lucrurile, aici/ Este şi altcum, nu doar altunde”... Se relevă
relativitatea sistemică în monada absolută leibniziană din
existenţial, identificarea, ciclicitatea în devenirea cosmică a lumii
universale de tip particular cuantic ondulatoriu și translatoriu: ” Aici ,
totul e după alte ritmuri,/ Iar soarele umblă după calculele Sale
secrete”. - Bine spus!.
În acest mod, Liviu Antonesei
permite restructurarea şi reorientarea discursului filosofic în spaţiul
topologic universal, al înşiruirii monotone nedefinite şi nefinite în spaţialul
categorial entropic, al temporalităţii: ” Doar ceea ce e închis în timpul meu/
Rămâne la fel, oriunde m-aş preumbla“, sau “Era fără vârstă”.
În
registrul al doilea, cel al tautologicului, s-a realizat în poem evidenţa dezalienării social - spirituale,
marcuseene, cu dinamică galactică în stratificaţia gnosic - volitivă
schopenhauereană, în paralel cu amendările de bază biologic-umane, mecanicismul
structurilor existenţiale armonizate cu inflamări apofantice socio-revolute de
tip leibnizean şi blagean, s-a conştientizat şi s-a orientat subiectul
cunoscător spre epistemologiile fenomenologico - noumenologice, de tip husserlian,
ale onticului metafizic: ” Din lateral, un vânt cald/ Conspiră
cu gândurile mele”. S-a pus în evidenţă transcendentul în lăuntricul metaphisic, în eul poetului - personal
hyperbolizat, dar şi universalizat, fără a-l personaliza, însă, şi
Universalul, fără a-l universaliza în schema şi la dimensiunile sale incognoscibile
preremptorii: ” E închisă în mine/ Ca într-un sarcofag/ Care încă respiră”.
Pentru argumentarea logică a unor răspunsuri riguroase dintr-o gestaţie
gnomică, pretinse a fi mai apropiate de adevărul aletheic, al Universaliilor,
de genomul primat cvasimineral al genezei: ” Un fel de aer străveziu
ce depăşeşte/ Şi încăpăţinarea aspră a pietrei...”. Se receptează în ansamblul
textelor cromele cu irizațiile policorde ale metaphisicului, bine strunite în
versuri ideatice, începînd cu teoriile cosmologice sofiste şi ajungând, prin
Platon, Aristotel, Descartes, Kant şi Hegel, la neopozitivismul Şcolii scientiste de
la Viena, la sociologismul neocomptean al Şcolii de la Frankfurt şi la
neoraţionalismul critic al lui Karl Popper. E mult!
Poemul relevă şi existenţa unor concepte
filosofice care încearcă o înţelegere cosmică a unei lumi proprii
filosofului – poet, cu valenţe egocentriste, fără universalizare, nemetafizice
şi neprovidente, cu conştienţa finitudinii, pe limaxul existenţial al unei
lumi alienate şi angoasate, cu referenţialul contiguului
metafizic: ”A plecat agale/ Cu soarele bătându-I în ochi,/ Lăsând în
urmă un şchiopătat uşor/ Şi o mare singurătate în care se regăsea/
Numai foşnetul Oceanului.”
Pentru un demers al
reuşitei livreşti, Liviu Antonesei se va aliena şi el , desigur, în
textele sale şi-şi va travesti eul metafizic, până la monismul hobesean,
într-un corpus monadic leibnizean – axialitatea armonică absolută a
bio-materiei, diferenţial-divină, a bărbatului complet, generându-l
mereu prin maximizarea rezultatului din ecuaţia dintre raporturile experienţă -
pură intuiţie de tip bergsonean, georgesberkeleyan şi humean şi prin
minimizarea determinanţilor alienării şi anxietăţii cu variabile non - aleatoare,
de natură psiho - claustrofobă: „ Bărbatul care demonta duşurile/ De pe Praia
da Vitoria”. Se reuşeşte o surprindere refexivă a relativităţii sale
temporal-metafizice, antropo - ontice : ”Nu era bătrân , nici tânăr nu era,/ Nu
era nici măcar între două vârste”..., pentru a se identifica: „Cu
părul alb şi sârmos și faţa smeadă întinsă/ Ca pielea de pe tobă” şi pentru a
evidenţia limitele semnificantului ontologic uman în planul
limitativ - spaţial şi temporal al antropismului reconstruit la referenţiale evolutiv
istorice şi în divagaţii existenţiale temporal spaţiale, din păcate pitagoreice,
comensurabile perathologic.
În
altă ordine de idei, poemul - eseu „În ostroavele Azore " se poate încadra
prin conţinut între scrierile filosofice autentice, cu un fond
ideatic mult prea însemnat, ale căror tematici propun maximizări receptive şi
reflexive cognoscibilului, încercarea de descifrare a Universalului prin
disociere, până la etajele psihismului freudean - reyan, prin Piaget, cu
reverberaţii holiste psihanalitice, pâna la accesul tulburărilor logico - lingvistice şi apoi conjunse genomic, după
propria schemă a filosofului, în construcţia magnetică moleculară şi
atomar - cuantică a cosmicului, într-un sistem de interpretare dual
- culisabil în infinitatea dublului sens semantic.... Sensul
umbrei este psiho-revelatoriu, la filosoful - poet, chiar şi pentru
însăşi personalitatea lui Liviu Antonesei, magnific în structura sa livrescă,
dar nu lipsit de modestie, aici: ”În urmă, o umbră
uriaşă-/ Fiecare umbreşte după puterile sale” şi care îl ajută să
privească cu o seninătate apofantică la finitudinea existenţială:
”Sezonul se încheie, bucuria/ Îmi sporeşte cu fiecare clipă”.
Se
dă posibilitatea celor interesaţi de demersul său filosofic, aici, în
structurile poetice ale poemului său, să investigheze primordialitatea
laturilor Unicului, atât în plan material, cât şi spiritual -
monoteistic, personalizat, precum şi în temporalitate, într-un context analitic
disociativ, pentru a înţelege rolul antinomiilor categoriale, materiale şi
logico- spirituale, adică a celor două fundamente ale ontologicului, în
putinţa evitării sacrilegiilor oricărui naufragiu bio - existenţial, de tip sacrificial
- sacerdotal: ”Un om cu aripi de pânză spre capătul golfului: / Sparge apa şi
aerul într-o mişcare lunecoasă/ Precum pata de ulei de măslin pe
masă,/ Pe masa din cealaltă insulă,/ Ostrovul meu dintâi”. Se
satisface, astfel, dorinţa cunoaşterii prin determinări introspective a
esenţelor fenomenologice transcendental - lăuntrice, extrapolate din esse prin
circumspecţia formalismului pe baza antitezelor, vectorilor dubli cu aceleaşi
coordonate, dar care pot asigura evidenţierea axiomatică - asimptotică
a Universalului în telescopie duală, generatoare și de entități obiectivate dar
și de existențe panteistice. Prin
acest raţionament, poetul ne asigură, încă de la primele versuri ale
acestui reuşit poem, de coexistenţa sistemică a celor două entităţi categoriale
monadice „corpul material” şi „corpul spiritual”, în „trupul unic”, aşa cum le
sesiza cândva şi Nicolae Prelipceanu, în poemul său, la fel de reuşit, „Degetul
de gheaţă”, prin acţiunea sa de înglobare monolitică a celui de al doilea
entiv în primul şi a primului indentificat în cel de al
doilea”, de transgresare temporală facilă, ritmică, dintr-un spaţiu
într-altul, într-un cadru contiguu culisabil atemporal al monadei unice -
absolute, leibnizeiene: ”/... / Stabil şi călător/ în aceeaşi pulsaţie/
Deodată”, „ sau „ Pe masa din cealaltă insulă,
Ostrovul meu dintâi”..., într-un veritabil sistem telescopic dual- universal....
Cu o
prezentare sinceră, nedeterminată și cu felicitări poetului filosof Liviu
ANTONESEI . Gheorghe. Apetroae, Sibiu.
