Literatura: Eseu la poemul "November" de Luisa Pârvan"

Literatura. Poemul  "November", autor Luisa Pîrvan. 

Eseu critic, Gheorghe Apetroae Sibiu

    Iată un alt neînceput, cel al trecerii proteice pe „ alei zglobii”, pe aleile căptuşite cu frunzele în corindonul autumnal al poetei Luisa Pîrvan. Este cel într-un zbor de întrecere a „frunzelor galbene” cu frumoasa sa vârstă „ ille tempore”, cu gândul câştigării oricărei curse existențiale în devenire „ mă întrec cu un novembre” și tot în peisajul exotic plutitor al frunzelor desprinse, ”păsări galbene” din braţele tremole ale cerului albastru de culoarea ochilor poetei. Aceasta simte în frunzele ce cad în jur şi peste trup o relativizare existenţială a jumătăţii din Tot, lipsa trunchiului din neînceput ”fără rădăcini”, ea însăşi, o ramură ce încă mult viază, prea încărcată de mustirea eluviilor telurice în creaţii lirice ce îi împlinesc lăuntricul și o însoțesc la banchetul de lumină... Din genomul axis al focului sacru, acel interior al creaţiei prin cuvânt, cel mult predestinat poetei ”se aprind felinare prin zodii”, acei exponenţiali ai transcenderii asimptotice în esteticul imaginar elliptico-gnomonic din creaţia sa, adânc reflexivă şi  atât de frumos versificată. Se observă un travaliu arhitectural al sublimului în lirica versului său şi asistăm, astfel, la un rit sacerdotal, sacrificial al unui suflet cristic inundat de înfloriri şi robit de frumuseţea tăcerii din iubire în zidirea de cupole lirice pentru o cauză a slujirii celeste, a iubirii pure pe pământ „făcând zidiri din duminici”, spre înobilarea apolinică din trecerea edenică... A construit poeta Luisa Pârvan templul său liric spre liniştea ce cre;te în dumnezeire ” cu uşi deschise către tine” spre revigorarea oricărui suflet sensibil în divinitate serafică, fie chiar şi a partenerului său. Şi nu întâmplător, poeta îi simte trecerii valul greu de balsam „ miroase a tufănici ascunse” în adierea vântului de toamnă peste sufletul său cuprins de tot aşteptarea marilor împliniri într-o nouă primăvară... Din registrul panteismului încifrat ” în sânul pumnului de frunze”, în culori hematice căzute pe caldarâm şi în suflet, poeta îşi devoalează abundenţa gândurilor „iar sufletul mi se întoarce/ în destăinuiri”. Dar poeta se resemnează la condiţia trecerii şi la peisajul autumnal cu abundenţa frunzelor ruginii, care o fascinează, ” păsări galbene/ mi se rostogolesc în păr/ în dansul prizioner/ al îngerilor goi...” Este cuprinsă, din nou, de fulgerările de lumini ale flăcărilor din inima amiezii sale, în rostogoliri de suflet în spiralele combustiilor tinereţii, motiv de a exclama imperativ „ în ochi port amiezi însorite”, şi, în anamneză, stolul de frunze de rodii și de roze albastre, plutind libere prin spaţii , îngeri goi, care ce pot fi altceva, în oglinda versului său de gală, decât „...trupul tău cald” pe care îl culisează în pozitivări metafizice, în culoarea cerului unei inimi atât de însângerată de vulcanii iubirii, într-o binemeritată graţie...! Gheorghe Apetroae, Sibiu

 

Literatura: Un trandafir albastru, Gheorghe Apetroae Dela Boroaia

FUGERÂND TĂCEREA- ELEGII  ÎN  IMAGINI

 

UN  TRANDAFIR  ALBASTRU

Bolnavul de furtuni e cerul în El nins,

să-l culci cu chip de stâncă-n turmaline  roze…,
- jertfindu-i din Cu-vânt, corola îi admiri,
lazuru-i re-aprinzi printre stelarii crini 
pe–aleile adânci, beţive de narcoze…

Cu El, furi zările adânci ale stelarei raze

cuprinsă de delir şi-n încâlcite fraze
sorbi  seva grea de vii împătimiri…

Din când în când înfingi adânc din zi,

 în scalpul Lui, lungi  ghimpi sihaştri
crescuţi din El în El, angelici trandafiri
pe sânii albi rotunzi ai Lunei sfinte,
ajunşi aşa albaştri-n vindecări târzii… !

spre-a te  hrăni cu har din pomenirrea lui –

cu greu balsam de  mosc, tu, stelă călătoare,
porţi clipe-n crez de  bine-cuvântare
şi sorbi ambroziile din lumina-ți  Blue…

Mai creşti din cer. în El, argilică-divină

cu slăvile-i  din ruga lungă, resorbind
prin crude rădăcini adamice, stelare,
iubirea razelor cu mările smaralde…!

Îl prinzi în El ca pe un policandru

de stele-n El, sorbi adevăr din har
şi, înger blând, în gândul sfintei taine,
cu zborul crist  la lumea celor sus
îl vrei, pretext de nouă cu-vântare…!

Că toate se rodesc cu vrerile în cripte

să crească-n cruci roze albastre-n  irişi,
...să îl alini, te pierzi  în Tot, în a lui minte…,
Treime-n fire creşti, în El, un nor divin...

Cu el, în El, te aperi şi-ţi  hrăneşti Cuvinte

din seva umbrei sfintelor  morminte !

AGORAFOB ÎNTR-UN SURGHIN SIDERAL

Gheorghe Apetroae,Sibiu

Când adâncurile udă cu lacrimile clipei în ametist cerul 

şi buzele sărate ale mării de sidef, de furii cuprinsă,

ating celestul - lumina de pe faţa crisă a fiecărui val,

vă mângâie Silfu-n adieri, cum obrajii Lunei, seara...

 

Pe bolţile brumate de absint amnarul luminii scânteie

în turcoazul mării şi în cântecul de briză- al înserării...

pe ţărmul de dacit - melanian, în sideralele reverii,

cu toge albastre v-acoperă zarea cu plăceri adamice, zeii..!

 

Înverzită e faleza de platanii roiali, de zinii şi irişi;

e un incendiu de corole pe ţărm şi în al luminii pojar

e nisipul împânzit cu scoici cristale-spirale de început

pe neritice locuri, în repetat avatar, vă cheamă abisuri...

 

Din valuri de topaz şi argint, muzele, ieşind, vă privesc,

la gât au salbe de spumă, din viola mării solare vă cântă

pe ţărmul înflorit de Alysum şi de juna Silene(acaulis):

vrerile le sorbiţi pelagice din pocalul stibinic al serii -

 

şi, precum, la Tomis, Ovidiu, suferindu-şi surghiunul

tot mai nefericit, geniul vestal al Salmonei sporindu-i -

copilei lui Thetis, prinţesei de Pont Euxin, în citrin...

voi, cu frica despărţirii de cerul adamic, îi purtaţi chinul...

 

voi, precum Achelous din Pind ,din izvor iubit de Sirene,

generozitatea apei şi-o revarsă paternă în valuri,

şi nimfelor tolănite-n nisipul fierbinte-al  Ionei,

în deliruri vergine, faunii îşi varsă paternitatea în ele, dansaţi

 

aici sideral, în  pontice ritmuri, captivele voastre stele:

flori ale bolţii aprinse-mpânzite pe ţărm, în ele, selene

cu limbile scoase carene azure fierbinţi , cântând în zadar

la ţărmul geodic..., valuri lazure vă  viiază balsamuri...!

 

Costineşti, (tabăra studenţească), 1967

 

Literatura: Crepuscul aluniu, Gheorghe Apetroae, Sibiu

CREPUSCUL  ALUNIU

            Gheorghe Apetroae, Sibiu

Pe trecerea  din  depăşire,
cu patimi reaprinzi în roze-
izvod de muguri ai iubirii -
galanthe crise…pe amurg...

... ai faţa tronului ceresc
şi-arzi  rugul  violet  al  firii...

tot cânţi, ca să- ţi dezmierzi

cuvântul, copilăria-n tropii serii
şi să-ţi petreci, cu rest, tăcerea,
trezit de dangăte rebele,
- pe pajiştea în anatas,
tremole stele-ţi cântă-n greieri...!

 

Văzduhul în prasen al zării
îl colorezi  dens cu poeme
şi anemone..., ne-nceputuri -
plăceri în rod, şi le restitui,
semănător în sol veneric,
flori, în buchete de nelinişti…! 

 

Le-mprăştii umbrele prin zâmbet

şi-ţi  joci pe ele sufletul
damnat într-un altar cu legi
de crinii obosiţi, pribegi...
...în insomnii de mult aluneci
şi razei-duh îi furi adâncul...!   

 

Împarţi din vrere-ţi, necuvinte:

simţiri ce ştii să i le-nchini
icoanei vii din stânci..., revii
la ea, spre-a fi, în ea, prezente
secundele ce plâng lumini
aprinse- n “candele- nvechite...”

 

.... de cât iubeşti, te odihneşti:

din alte lumi... din galaxii,
de ziua ta, în pătimiri,
cobori, în aluniu, amurgul
şi pacea - n sufletul trudit:
- e re-nvierea cu ... trecutul...!