PLECAREA PRINȚULUI CRIST DIN CHIOS
autor:
Gheorghe APETROAE, Sibiu
-Voi, raze
smulse din nemărginit
cu glas de
linişti, asteri vii căzute
ninsori rebele
peste orbul Sfinx,
lui Crist,
prin viață-i rătăcite,
de ce-i zoriți
spre moarte paşii...?
De
mare-ndrăgostit și-aprins,
sfârşitul lui
i-l vreți alai...?
- De ce-l
împresurați cu umbre,
mușcând din
Sine-i în risipă
cum viermii
cei hapsini din stârv...?
Din turnul
princiar îi stingeți
cuprinsul de
vâltori albastre?
Dorințe
adânci, trăiri, simţiri,
le vreți lui
Crist un naufragiu
sub negre
stânci andaluzite...?
- Să
nu-ntârzii, îi spune marea...
În Tirr doar
tu îi ești iubitul
și cerul ți-o
dansează-n valuri...!
-Tu poți s-o
lași...? De brațul mării,
cu ea să
pleci, cobori din turn!
- Să
nu-ntârzii dezgheţul Lunei..!
Un colier cu
fir de ametist te prinzi
la gâtul
diamantin al mării,
ca-n
flacări-valuri să-i topească
pe larg
zăpezile-andaluze...!
Cu visul ei
prin duhul serii
smulgi vălul
rece de pe frunte-i,
galera în
curând să-ți cearnă
cu briza pe- a
Egeei mare
cărări,
magneticei Genove...!
A-ți reveni,
te plimbă gândul
de braț
cu-adâncul din Cipangu
l-al pasărei
de noapte ţipăt
sinistru- ntr-un cuprins de uragane
pe-oceanul
răzvrătirii oarbe...!
- Grăbit, cu
marea pleci din Chios,
Genovei tale
să-i admiri coralul...
Cu caravela
vârfuită-n stambe
s-alergi pe
larg vrăjit de cerul portugal
și Madeirei să-i
îmbrățișezi oceanul...!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu