ARCA ALBASTRĂ
Autor: Gheorghe Apetroae, Sibiu
Cât râde-n Ea lumina, iar El de Ne-nceput
şi-un univers albastru îi stă în rost supus,
de-l satură statornice- vânjoase rădăcini,
rămâne El, tot crinul, ninsori de flori pe
buze
în crome să i le aştearnă, să-i lunece prin
simţuri!
E Luna,
arca solitară și El pe brațe-o poartă,
un fluture în zbor încoronat de raze,
în ciuda celor prinși să-i spargă crisalida,
a-i nimici credința și-a-l arunca în visuri…
Clepsidra lui e cerul și-i curge, adâncindu-l!
Din trunchiul în inele, bătrâna arcă-n valuri
n-ar vrea s-o ştie El într-un alt cerc căzută
o- ngălbenită frunză pe-o apă în derivă,
sfârşind în putrezimi, ci-n albăstrimi stăpână
și-n grija Providenţei, cu ceru-n armonii...!
Nici nu ar vrea să-i vadă reci resturile
sfinte
din formele divine, nisip pe alte valuri
în alte simetrii…! Ar vrea, în schimb, s-o
ştie
din ancore scăpată, în zbor și-n albe piruiete
cu frângeri adamite, Lelith, în nebunii…!
Adam e El şi nu e Noe și-n valpurgia vieţii,
păşind prin slova ei, s-ar vrea desculţ şi-un
fraged
copac reînflorit. El nu i-ar duce-n purgatoriu
nudul:
să-i curăţe lui duhul de triste amăgiri
cu trupul ei albastru de pasăre columbă…
Privind adânc în cer, se ţine drept
bătrânul...!
El, fără El, cu gândul să-i contureze chipul-
însângerând cu-vântu-n raze un buchet de
crini...
În ochi-i de smarald, în Ea pluteşte-albastru
simţirea din nelinişti, să-şi înţeleagă
rostul,...!
Când sevă e încă destulă, din vrere-nmugurindu-I,
reînfrunziri de gânduri nu-s grele-n asfințiri…
În Haosul lipsit de stele nu e loc de amurgiri!
Iar, decât o Lună - Arca, ca o lebădă de gheaţă,
mai bine blândul Luceafăr, ce îl mângâie de-o
viaţă...!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu