POETUL CHARLES PIERRE BAUDELAIRE ŞI MITUL SIMBOLISMULUI LITERAR FRANCEZ STUDIUL - ESEU REALIZAT DE GHEORGHE APETROAE DLB

 

POETUL  CHARLES  PIERRE  BAUDELAIRE  ŞI  MITUL

SIMBOLISMULUI  LITERAR  FRANCEZ

STUDIUL - ESEU  REALIZAT  DE  GHEORGHE  APETROAE   DLB

 

    

        Charles Baudelaire (1821-1867) este o personalitate a curentului simbolist francez și paneuropean pe latura expresionistă, fiind considerat un precursor al poeziei moderne alături de Novalis şi de Edgar Allan Poe. S-a remarcat în societatea franceză din această perioadă ca un poet important, estetician, critic de artă şi critic literar.

         Într-o expunere cronomă asupra vieții și activității sale literare, se relevă faptul că Baudelaire s-a născut în anul 1821, la Paris, fiu al unui parisian distins și instruit, prieten cu Condorset și Cabanis. Din anul 1831,  îl găsim cu frecvenţa la cursurile liceale de la Colegiul regal Charlemagne, iar din anul 1832 la Colegiul regal din Lyon, până în anul terminării acestuia,1836. Între anii 1836 şi 1838 figurează intern la Colegiul Saint-Louis-le-Grand, iar în anul 1839 reușește să-și treacă, dar cu dificultate, bacalaureatul în litere.

         Este  considerat, din punct de vedere intelectual, un supraînzestrat („surdoue”), un rafinat, dar şi un excentric... Cu bacalaureatul trecut, în anul următor, în 1840, îi va scrie, încrezător într-un succes literar, lui Victor Hugo și îi cere o întrevedere, mărturisându-i admiraţia pentru acesta...și pentru literatură.

         În anul 1841, la vârsta de 20 de ani, îl găsim, pe Baudelaire, colaborator  al  scriitorului - eseist și poet normand Gustave Le Vavasseur, cel care îl va descrie pe C. B. criticului literar și nuvelist - autobiograf Eugène Crépet (1827-1892)- viitorului său biograf, astfel: „ brun, de talie mijlocie, slab ca un ascet, curat ca o hermină, elegant ca un secretar de ambasadă engleză, rezervat, libertin din curiozitate, păgân  din spirit de revoltă, caustic, zbuciumându-şi spiritul pentru a-şi zeflemisi propria inimă ...”şi „scrie cu uşurinţă poezii fără să adere la un anumit gen de subiect.”

        Prin hotărârea tatălui  său vitreg, generalul Jacques Aupick şi cu aprobarea consiliului de familie, spre a-l smulge - trotuarului alunecos al Parisului și a-l atrage spre comerț, îl găsim pe poet, între 9 iunie 1841 şi 17 februarie 1842, îmbarcat pe Pachebotul  mărilor sudului, cu destinaţia Calcuta. Vasul, după ce trece pe lângă insulele Mauriciu, Madagascar, Ceylon și Bourbon și după alte câteva locuri cu vegetație                                                       exotică, magnifică și gigantică din peninsula Gangelui, naufragiază, la 8 august 1841 şi  Baudelaire rămâne, mai bine de opt luni, pe insula franceză Burbon (La Reunion). Se întoarce cu vasul „ Alcide” la Bordeaux, la 16 februarie 1842, în portul în care se îmbarcase, iar la 9 aprilie, devenind major, comunică părinţilor- mamei și tatălui vitreg- hotărârea sa iremediabilă, de a se  consacra literaturii.

        Revenit la Paris, în același an (1842) duce o viață boemă și se ataşează de actriţa dansatoare mulatră Jeanne Duval, de la teatrul Porte- Saint - Antoine, venită din Santo Domingo - Caraibe, o prietenie care va dura mult timp şi căreia, fiind deosebit de afectat de prezența acesteia, Baudelaire îi va închina cele mai frumoase poezii ale sale, cuprinse în volumul de poeme „Les Fleurs du Mal” (1857,1861)- „Florile răului”,în principal în primul capitol „Spleen și ideal”.

        În anul 1843, solvabil financiar prin aportul familiei, Baudelaire își permite să se instaleaze, desigur, în aproprierea lui Jeanne Duval și ai prietenilor săi parisieni sau deveniți parisieni, pentru o perioadă de doi ani, într-un apartament relativ modest, la Hotel Pimodan (Lauzun). Idealul sau era de a deveni literat și de a-și căuta și găsi un stil original, dincolo de Romantism, un alfel de cuprins literar, fără reguli, de la polul senzualității sublime, extazului, manierismului și existenței sordide, într-un habitat concentrat și inedit, neexplorat stilistic și ideatic, spre a se urca de pe acestea pe vârfurile albastre ale spiritualității sale intelective. Se va integra într-o viaţă mondenă şi de salon literar, având printre colaboratori şi prieteni, pe scriitorul francez Théophile Gautier (1811- 1872), reprezentant al romantismului, cunoscut prin romanul său istoric „Le Capitaine Fracasse ”(1863), pe cel care va deveni unul din marii teoreticieni ai "artei pentru artă" și unul din maeștrii școlii franceze parnassiene, școală la care va adera și poetul român Alexandru Macedonski. Théophile Gautier, care locuia, și el, la hotelul Pimodan, într-un apartament vecin cu cel al lui Baudelaire, a putut spune, printre multe, altele, despre Baudelaire, cunoscut în cadrul salonului deschis în acest hotel, că „era un dandi rătăcit în mijlocul boemei, dar un dandi ce ține la rangul său, la purtarea aleasă și la acel cult al sinelui ce-l caraterizează pe omul pătruns de principiile lui Brumemeli”. Tot aici îl va cunoaște și pe Honoré de Balzac (1799-1850), romancier, critic literar, eseist, journalist, unul dintre cei mai mari scriitori francezi în domeniul romanului realist, romanului psihologic și romanului fantastic, cel care a scris „Comedia umană” („Comédie humaine”), în fapt, din mai multe volume, un adevărat monument literar și social- uman al acestui secol, al nouăsprezece-lea.

         Prezent în saloanele literare ale Parisului, Baudelaire beneficiază și de prezența Apolloniei Sabatier, o femeie parisiană cultivată, cu o voce extraordinară, care studiase canto şi pianul  şi susţinea  recitaluri de canto şi pian și în cadrul salonului literar de la Pimodan, imaginea ei fiind păstrată la Luvru, în bustul pe care i l-a sculptat Jean - Baptiste Clesinger (1814-1883).

       În anul 1844, prezența lui Baudelaire în grupurile literare parisiene este confirmată și de  almanahul „Les Mysteres galans des theatres de Paris”, plin de picanterii şi de  cancanuri, privind pe actriţe, publicişti şi prelaţi, o lucrare la care acesta colaborase substanțial. În acelaş an (1844), mama poetului, doamna Aupich, speriată de  risipa  şi permanentele împrumuturi de bani, acesta, continuând a locui la Hotel Pimodan (Lauzun) și mult afectată de extravaganţa, prodigalitatea şi nechibzuinţele fiului ei, îi deschide o acţiune în justiţie, solicitând constituirea unei tutele judiciare asupra poetului, ca o măsură de protecţie permanentă, tutelă pe care tribunalul  o aprobă şi o  încredinţează notarului din Neuilly.

       În anul următor, 1845,  în jurnalul „L`artiste” poetul publică, sub semnătura lui d`Anglemont, sonetul „A Madame Du Barry”. În anul următor, aceeași publicaţie „L`artiste” îi publică, tot  sub semnătura d`Anglemont, sonetele: „A Ivonne Pen-Moore”; „Avril” şi „ A une Belle Devote”, precum  şi placheta „Le Salon de 1845”, de fapt, un eseu care face din Baudelaire „cel dintâi estetician al secolului său” (Claude Pichois). După o tentativă de sinucidere, desigur pe motive, în principal financiare, eșuată, publică în jurnalul satiric „Le  Corsaire-Satan”, o  fantezie asupra lui Honore de  Balzac, sub titlul  „Comment on paie ses dettes quand on a du genie” („Cum îţi plăteşti datoriile când eşti geniu”).

        În anul 1846, publicaţia caricaturală de literatură și arte - jurnalul satiric „Le Corsaire-Satan” îi  publică „Choix de Maximes consolantes sur l-Amour”, iar revista „L`Esprit”, la 15 aprilie 1846, îi publică un text sarcastic, intitulat „ Conseils aux jeunes Litterateurs”. În acelașii an, în placheta,  intitulată „ Le Salon de 1846”, realizează portretul lui Delacrois, iar textierul Charles Asselineau (1820-1874) îi va anunţa apariţia volumului de versuri intitulat„ Les Lesbiennes” („Femeile din Lesbos”), poezii de Baudelaire - Dufays, de fapt, un prim titlu al volumului „Les fleurs du mal”.  Tot, în acelaş an, poetul aderă la Societatea franceză a oamenilor de litere și publică în jurnalul „L`artiste” poemul „Don Juan aux Enfers” („Don Juan în infern”), sub titlul „L`Imperitent” și poezia „A une Indienne, redenumită „A une Malabaraise” („Unei malabareze”)  şi îşi începe colaborarea la publicaţia „Tintamarre”, în Causeries, realizând unele venituri, ce-i drept nesemnificative de pe urma volumului de versuri intitulat„ Les Lesbiennes” („Femeile din Lesbos”) și a apariției altor scrieril în publicații .    

       Este de reținut, de asemenea, faptul că în anul 1847, Baudelaire  publică în „Bulletin de la Societe des Gens de Lettres” nuvela sa, intitulată „ La Fanfarlo”, în care transpare figura poetului sub numele de Samuel Cramer şi îşi începe o legătură amoroasă cu actriţa Marie Daubrun. De reținut că, în același timp, refuză expunerea în salonul acestui an a pânzei „L-homme a la pipe”, portretul pe care  pictorul francez Gustave Courbet, cel care a condus mișcarea artistică a realismului în pictura franceză din secolul al 19-lea, i-l face  lui Baudelaire (pânza se găseşte astăzi între colectiile de obiecte de artă ale Muzeului vechi, situat in Hotelul Varennes din Orașul Montpellier). Publică în jurnalul parisian de spectacole, literatură și arte „Le Corsaire”, prin Champfleury, poemul său, intitulat „Chats” („Pisicile”), un poem care figurează și în „Les fleurs du mal”, în ediţia LXIX , analizat în extenso de Théophile Gautier. 

        În anul 1848 îl găsim pe Baudelaire cu arma în mână pe baricadele Revoluţiei Franceze, în frenezia demolării şi gustul răzbunării pe însăşi tatăl său vitreg, generalul Aupik, luând exemplu de simplu combatant pe poetul şi criticul literar american  Edgar Allan Poe, pe care îl admira cu deosebire  şi apoi, în acelaș an, îl aflăm  secretar de redacţie al publicaţiei „ La Tribune nationale”, un ziar republican moderat, cu vederi conservatoare. Tot în acelaş an publică în revista de literatură și filosofie  „La Liberte de penser” prima sa traducere din E.A. Poe, intitulată „Revelation  magnetique”.  

       În anul 1850, periodicul „ Le Magazin  des Familles îi publică poeziile „L`Ame du vin” („sufletul vinului”) şi „Chatiment de L-orgueil” („Pedeapsă a trufiei”), poeme pe care le înserează ulterior în volumul „Les Limbes” și unele dintre ele în volumul „Les fleurs du mal”.

       Anul 1851, anul loviturii de stat dată de Ludovic-Napoleon Bonaparte, o persoanalitate a momentului, dar dezavuată de poet, este şi anul în care  mama lui Baudelaire, doamna  Caroline Aupik revine la Paris, de la Constantinopole, de unde soţul ei, ministru plenipotenţiar al republicii Franceze, generalul Aupik, trebuia să plece pentru a primi portofoliul de ambasador la Londra, un post pe care acesta îl refuză, acceptând, în schimb, postul de ambasador al Franţei  la Madrid. Reîntoarsă la Paris, îl găseşte pe fiul ei în lipsuri cumplite, semn că această carieră de scriitor, pe care singur și-o hotărâse, nu-i asigura minimul existențial.

        În acest an, 1851, jurnalul de seară parisian, bonapartist, intitulat „ Le Messager de l-Assemblee” îi publică poetului eseul „ Du Vin et du Hachish compares comme Moyens de Multiplication de L-Individualite”, un eseu provizoriu al unei părţi din ciclul „Paradis artificiels” şi o culegere de unsprezece poezii, care va deveni apoi volum, intitulată „Les Limbes”.

       În anul 1852,  revista de teatru „La Semaine theatrale” îi publică articolul „L`Ecole paienne” şi poeziile „les  Deux  Crepuscules” iar în „La Revue de Paris”  Teophile Gautier, directorul revistei îi publică un studiu important consacrat scriitorului american E.A. Poe, intitulat „Edgar Allan Poe, Sa Vie et ses Ouvrages” şi  poemele: „ Le Reniement de Saint –Pierre” („ Lepădarea Sfântului Petru”) şi „L-Homme.... et la Mer” („ Omul  şi marea”). 

         Frecventând de mai mult timp salonul distinsei doamne Apollonie Sabatier, îi trimite o scrisoare prin care îşi manifestă afecţiunea pentru ea, fără a renunţa la iubirea statornică cu actriţa mulatră Jeanne Duval, la care scrisoare ataşează prima versiune  a poeziei „ A Celle qui est trop gaie„ („Celei prea vesele”), poem  pe care îl va transforma într-o piesă de teatru. 

       În anul 1853, publicaţia L`Artiste îi publică traducerea poemului „ Le Corbeau” de E.A. Poe, iar revista „ Le monde litteraire” îi publică „Morale du Joujou”, eseu  regăsit remaniat şi redus ca areal, într-un poem în proză, „XIX, Le Joujou du Pauvre”, apărut în publicaţia „Le Spleen de Paris”, în anul 1869 .

       În anul 1854, publicaţia ”Le Pays” începe publicarea traducerii, de către Baudelaire, a lucrării „Histoires  extraordinaires”, de „Edgar Allan Poe, care va apărea cu intermitenţe, până în anul 1855, an în care „ La Revue des Deux Mondes” îi publică lui Baudelaire.optsprezece poeme.

       În anul 1857 apare volumul „Nouvelles Histoires extraordinaires” de E. A. Poe, în traducerea lui Baudelaire, iar în următorul an, 1858, publicaţia „La Revue  contemporaine”, din 30 septembrie,  îi publică  eseul  „ Le haschisch”, prima parte a volumului său „Paradis artificiels”,

         În anul 1859, Baudelaire publică la „Honfleur”, poemul  Le Voyage (Călătoria), cel mai întins poem din Florile Răului , reprodus  separat şi  împreună cu  L`Albatros, într-o plachetă, iar  la 13 ianuarie,” L`Artist” publică  studiul lui  Baudelaire asupra lui Theophile Gautier, studiu reluat apoi într-o plachetă prefaţată cu scrisoarea trimisă de Victor Hugo din exilul său din insula Guernesey.  În prefaţă, Victor Hugo afirmă că „Les fleurs du mal” au adus în lirica franceză „un frisson nouveau”, iar „ La Revue francaise” publică „ Le salon”, de Baudelaire şi  „La Genese d-un Poeme”, traducerea lucrării lui Edgar Allan Poe, „Philosophy of Composition”, de acelaşi Baudelaire, căreia îi adaugă şi traducerea faimosului poem „ Le Corbeau”. Acest moment este de mare însemnătate în istoria poeziei universale, întrucât în acest eseu „ Corbul”, Poe dezvoltă teoria poeziei pure, o teorie împărtăşită şi propagată intens în spaţiul literar francez de Baudelaire, însuşi, iar după el, de Stephane Mallarme şi mai târziu de Paul Valery.

      În februarie 1861 apare ediţia a doua a volumului  „Les fleurs du mal” iar „Le Revue europeenne” publică studiul lui Baudelaire ,”Richard Wagner et Tannhauser a Paris”, poetul ajuns sub stigmatul sifilisului şi unei continui situaţii financiare precare. La 11 decembrie  îşi depune candidatura la Academia Franceză, pentru fotoliul rămas vacant, al lui Lacordaire, dar pe care şi-o va retrage  la 10 februarie 1962.

       În august 1862 iese de sub tipar volumul IV al antologiei lui Eugene Crepet, „ Poetes francais”, care va însera ”notiţele” scrise de Baudelaire, în anul 1861. Precedând cele şapte poezii ale lui Baudelaire incluse în antologie, apare şi „notiţa” pe care i-o consacră acesta lui Theophile Gautier.  În anul 1863, Baudelaire  cedează editorului Hetzel dreptul de publicare pentru „Les fleurs du mal” şi pentru „Micile poeme în proză”. Îi apar șapte poeme în proză în „Revue nationale et etrangere” iar „Le Figaro” îi publică  eseul  „Le Peintre de la Vie moderne”.

       În anul 1864 i se publică  o piesă în versuri latineşti, întitulată „Exilatul”, scrisă cu mulți ani înainte. Tot în anul 1864 „ Le Figaro” îi publică şase poeme în proză sub titlul „ Le Spleen de Paris”.

       Baudelaire, deja configurat ca literat francez, prin toate scriierile sale, ca precursor al simbolismului francez este omagiat în anul 1865, la vârsta de 44 de ani, de Stephane Mallarme, în revista parisiană de arte și literatură „L`artiste”  şi  de Paul Verlaine, în revista parisiană săptămânală „L`art”, cu un studiu important asupra lui Charles Baudelaire, unde acesta este considerat stăpânul transfigurării poetice a clișeelor și poetul care acordă primatul senzației mai degrabă decât intelectualului parte sau parte afectivă a ființei, preluat de Verlaine, ca un  principiu fundament al artei verlainiene. În acelaş an, 1865, apare și al cincilea volum de E.A. Poe, intitulat  „Histoire grotesques et serieuses”, tot în traducerea lui Baudelaire.

         Baudelaire părăsește Parisul pentru Bruxelles, căutând un nou areal existențial, o viață mai liniștită și spre odihnă și se instalează la Bruxelles. La jumătatea lunii martie 1866, în timp ce vizita impozanta catedrală catolică „Saint Loup din Namur”, împreună cu artistul  belgian Félicien Victor Joseph Ropsm, cel asociat cu simbolismul-Fin-de Siecle parizian- un pictor decadent, ilustrator, caricaturist, producător prolific și inovator de tipărituri, în special în intaglio şi cu tipograful și editorul francez al operelor parnasiene și simboliste Paul Emmanuel Auguste Poulet-Malassis, prieten de lungă durată și tipăritor-editor al scrierilor sale, poetul Baudelaire suferă un atac apoplectic, urmat de instalarea lentă a hemiplegiei drepte şi a afaziei totale, dar cu păstrarea intactă a capacităţii de a înţelege...

       După internarea din Bruxelles, între 3 şi 19 aprilie 1866, revine la Paris, la 2 iulie şi este internat, din nou, în clinica Chaillot, acolo unde este vizitat de mai mulți intelectuali francezi de marcă ai acelei perioade,prieteni ai poetului, printre care Sainte - Beuve, Maxime Du Camp, Theodore de Banville, Leconte de Lisle, Felix Nadar ş.a..

        Decedează la 31 august 1867, la  numai 46 de ani şi este înmormântat în cimitirul  Montparnasse.

        Discursul  liric  al simbolistului  Charles Pierre Baudelaire este structurat în poeme, în general de scurt metraj şi cu areal redus, cu narații introvertite în incantaţii eclatante magic armonizate, cu mesaje încifrate într-un registru - sublimat de imagini acromatice sau cu crome minerale simple, generând senzaţii puternic tactile și volupotăți sordide, specifice curentului literar postmodernist iniţiat de acesta, exprimat convingător în creaţiile sale lirice, majoritatea lor adunate în unicul său volum de poeme „Les fleurs du  mal”.

      Baudelaire se remarcă, desigur, și prin faptul că a tradus în limba franceză opera poetului și criticului literar american Edgar Allan Poe, arhitectul poemelor elegiace: Corbul (...Nevermore), Anabell Lee, Cetatea din mare,Ulalume, Eldorado, Helenei, Pentru Annie, Steaua serii, Clopotele  şi a preluat  din poezia şi proza acestuia, de scurt metraj, accentele elegiace, viziunile misterioase simbolistice halucinante, rigurozitatea construcţiei compoziţionale, exprimările estetice în crome  şi sonanţe lirice tulburătoare, de inspiraţie byroniană, autonomia şi intuitivitatea artei, mai evidente în  poemele: Cititorului, Giuvaerele, Masca, Imn frumuseţii, Părul, O călătorie în Cytera, Litaniile Satanei şi, după mine, cel mai semnificativ poem  psihologic, intitulat „ Un stârv”, amintind prin acesta de corespondenţa estetică a poemelor sale cu poemul lui Edgar Allan Poe „Anabell  Lee” şi poemul lui Arthur Rimbaud „ Ofelia”...  

       Estetica poeticii baudelairiene, aşa cum aceasta este observată de Gabriela Danţiş, în volumul „ Scriitori străini”, Editura  ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981, este „afirmarea autonomiei artei, neîncrederea  în spontaneitatea inspiraţiei, accentuarea rolului intelectului la actul creaţiei, cultul frumosului straniu... înţelegerea concret- umanului, a grotescului... a stăpâni prin analogie, simbol şi corespondenţe încifrate, enigmele universului”.  Gautier realizează analize pe text la poemele cele mai importante ale poetului și identifică la acesta criterii și elemente de construcție stilistică și ideatică, din care se degajă dorința de originalitate, sobrietatea în marea parte a operei sale și extazul, dar multe rezultate din experiența fiziologică a poetului, aceea de a consuma excitanți halucinogeni, declarați de acesta satanici, precum opium, hașiș, vin, alcool, dovezi a-și crea un „paradis artificial”, tocmai dovada perversității originare, vanității și sugestionării satanice versificate, dar fără a face din asta un obicei continuu.

           „Les fleurs du  mal”, apărut în anul 1857, exprimă condiţia umană a sufletelor disipate în fluviul destinului de la viaţă la moarte, de conştiinţa trecerii cu pendulări existenţiale între angelic şi demonic, reflectate cu succes în cele şase cicluri, intitulate: Spleen et ideal; Tableaux parisiens; Le vin; Les fleurs du mal; Revolte şi La mort.   

      Baudelaire a fost un revoltat permanent împotriva tiparelor şi modelelor în artă şi literatură, un creator de literatură cu înclinaţii spre solitudine, un contemplator al frumuseţilor cosmosului, în reflectarea permanentă a acestuia ca o putere misterioasă, favorabilă doar spiritelor malefice. A crescut intelectual sub influenţa cinismului şi a satanismului, preluate din scrierile marchizului de Sade şi ale marelui poet englez George Gordon Byron și mereu interesat de abordările teoretizate moderne ale structurilor poetice în poezia pură elaborată de  E.A. Poe. Toate acestea, propagate intens într-un curent presimbolistic de nestăvilit în spaţiul literar francez și illustrate într-un registru senzorial bogat și sublimat al timpului, în faimoasele „corespunderi”, cu conştiinţa damnării sau cu tragismul condiţiei umane moderne, oscilând între spleen şi ideal, pe care le obsevăm și la Teophile Gautier, Arthur Rimbaud,  Paul - Marie Verlaine, la, însuşi, Baudelaire, principii ce configurează și simbolismul postbaudelaireian, simbolizând conţinutul fatalităţilor sumbre şi pasiunilor exarcebate libere sau încifrate, ca atitudini existențiale promovate estetic  în ermetismul expresiilor literare cu accente de sarcasm, cu o dinamică a vehemenţei, ironii spirituale, sublim, patetism şi pesimism, tragic şi comic...

          Simbolismul baudelaireian este promovat literar, în continuare, în spaţiul cultural francez, prin poeţii Jules Laforgue, poetul şi criticul literar Stephane Mallarme - precursor al dadaismului şi futurismului, prin scriitorul și criticul Remy de Gourmont și prin poetul Gustave Kahn, prin poetul şi criticul literar Paul-Ambrozie Valery ş.a., dar și  în spaţiul literar paneuropean, amintind aici doar de simbolismul românesc, prin George Bacovia și de simbolismul rus, prin poetul Vyacheslav Ivanovich Ivanov ş.a...  

       În evoluţia valorică a curentului postmodernist și în lirica modernă românească a sfârşitului de secol 20, în cultivarea eului liric, a fost preocupat  E. Lovinescu ( Poezia simbolistă - Mişcarea modernistă rezultantă a sincronismului; Nota diferenţială a simbolismului)  şi „...rafinarea excesivă versului spre degajarea unei muzicalităţi  misterioase şi învăluitoare”, iar în estetica simbolistică contemporană românească s-au impus cu insistenţă: Mircea Ivănescu (Mopete şi ipotezele...), Ovidiu Genaru (Patimile după Bacovia...), Mihai Ursache (Inel cu enigmă...), Emil Brumaru (Elegie...), Dan Rotaru (Lacrima Laurei, Pastel floral...), Horea Bădescu (Armură...), Mircea Florin Şandru ( Obiceiuri, Mai vino...) ş.a....

Charles Pierre Baudelaire, prin toată opera sa, să amintimm, pe lângă ciclurile de poeme şi proza poetică valoroasă „ Petits poemes en prose”,prin memorialistica „ Journaux intimes” şi prin corespondenţa sa, aşa  cum avea să sesizeze în reflexie axiologică şi laureatul Premiului Nobel- poetul francez Saint-John Perse, acesta se identifică creator, în  modul de abordare a existenței, prin exagerarea laturii senzuale (Banville) și a racilelor sociale, prin descifrarea misterelor şi spiritelor fiinţei umane, a paradoxului, ca un configurator al unui nou univers poetic, cel care avea să  revoluţioneze creaţia lirică și epică cu reverberaţii estetic- eufonice evidente și, mai mult, prin proiecția eliptică a concretului ontologic în abstractul existențial transfigurat cu diformități și elemente sordide, îndepărtat de realitatea comună, prin reducție fenomenologică (Irina Mavrodin)...

              Începând cu primele decenii ale secolului 20, acst curent literar, cel al suprarealismului postmodern, cu contur artistic simbolistic, contrastant cu mitul tropilor prin intimitate, imaginar și sensibilitate, prin culorile și tușele luminoase și cu originalitatea aspiraţiilor spre infinit, s-a strecurat introvertit (Swedenborg), în valori literare inversionate structural, iar valenţele lor estetice şi ideatice s-au propagat și continuă a se propaga axiologic cu succes în coordonatele valorice ale unei literaturi, la o anvergură de universalitate simbolistică și de postmodernism literar, care viază cu robustețe în paradisul marelui templu sanctuar al artei versificaţiei.

 

 Sibiu, 2013, Gheorghe Apetroae DLB

 

 BIBLIOGRAFIE:

- Almosino, Eleonora, Danţiş, Gabriela, Pandele, Rodica, Scriitori străini, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981,

- Apetroae, Gheorghe, Depăşirea trecerii, Editura FIATLUX, Bucureşti, 2000;

- Apetroae, Gheorghe, Postmodernismul literar în opera scriitorului Mircea Ivănescu, Blog personal, autorizat în anul 2009:

- Bacovia, George, Plumb, Jurnalul Naţional , Bucureşti, 2009;    

- Baudelaire, Charles, Florile Răului, Editura Univers, Bucureşti, 1991,

- Ciorănescu, Alexandru, Principii de literatură comparată, Cartea românească, 1997;

- Felea, Victor, Dialoguri despre poezie.... profil Bacovia,Editura pentru literatură, 1965;

- Gautier, Theophilie, Portraits contemporains, Paris, G. Charpentier et C-le, Editeurs,1886;

- Souvenirs romantiques, Libraire Garnier freres, 1929;

-  Fasquelle,  Eugene,  Histoire du romantisme, Paris, Biblioteheque Charpentier,1911;

-  Gautier, Theophilie, Istoria romantismului, volumulII, Editura Minerva, București, 1990;

- Genette, Gerard, Editur++a du Seuil, Paris, 1969;

- Iordan, Margareta, Genul liric, Editura tineretului, 1967;

 - Ivanciu, Ioan, Fiinţă şi valoare în gândirea filosofică a lui Louis Lavelle, Editura  Academiei Române, 1979;

- Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, vol.I, Ediţa Eugen Simion, Editura Minerva, Bucureşti, 1973;

- Leviţchi, Leon,Tudor, Dorin, Antologie de poezie americană, Editura Minerva, 1977;

- Manu, Emil, Sensuri moderne şi contemporane, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982;

- Mavrodin, Irina, Romanul poetic, Editura Univers, București, 1977;

- Rimbaud, Arthur, Integrala poetică, Editura Eminescu,1992;

- Ruja, Alexandru, Valori lirice actuale, Editura Facla,1979;

- Rău, Aurel, Poeţi francezi,...Charles Baudelaire, Stephan Mallarme, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Jules Laforgue, Francis Jammes, Paul Claudel, Paul Valery, Guillaume Apollinaire, ... Editura Dacia Cluj-Napoca, 1987;

- Sartre, Jean, Paul, Critique de la raison dialectique, Gallimard,  Paris, 1960;

- Sârghie, Anca, Universitatea Alma Mater Sibiu, Lumina slovei scrise, vol.X, V, dr.Clementina Mihăilescu, Univ, „L. Blaga” din Sibiu şi prof. Stela Pleşa, Proiecţii stilistice: Interpretarea poeziilor lui James Merrill şi Gheorghe Apetroae din perspectiva conotaţiilor lor metaforice;

- Wolf, Virginia, Spre far, Editura Minerva, Biblioteca pentru tineret, București, 1972.