CE DACĂ LA FINIT RENUNȚI ȘI-MBRĂȚIȘEZI
NEANTUL
Autor:Gheorghe Apetroae dlB
*
Ce dacă, toamna arămie vine în al tău cuvânt
cu ploi reci pe carâmb, cu vânturile aspre,
demonice-n foșnirea frunzei, copacii
dezvelind,
cu-n aer ud și greu, dansând pe caldarâm…
și-un gros covor de fruze-ți trezesc
melancolii…!
*
Ce dacă, în curând îți vin zăpezile, în fuga
de finit
și se aștern pe clipa ta, grăbindu-ți altă
clipă…
de timpuriu, să îți acopere grădina ta și
drumul
care i-al tău, spre-a nu mai fi decât în
nostalgii…
Un efemer să te petreci în clipe de-asfințire…
!
*
Ce dacă-n miezul vieții tale a te odihni,
cântând,
durerile îți lepezi în pământ…, crezut de
veșnicii
și de al tău destin, o nouă stea a fi pentr-a
nu fi
decât un fost, căzut al lumii pradă la
desmărginiri,
din putreziri, tu te renaști sfințit, stâlp
de destin…!
*
Ce dacă-n fuga de finit deschizi ferestre de
lumină,
zorind spre asfințit a răsări o stea cu
nemurire,
a nu mai fi ce-ai fost, decât neantul
despărțirii,
replămădit din lutul sucevean, pe calea
veșniciei,
statuie în neant, cu simț curat și grai
lăuntric!
*
Ce dacă, din finit ți-ai construit din beznă,
o lumină…!
Un trinitar, un meteor, te spulberi și
desfigurezi,
ușor să te dezlimitezi în absolut să te
înveșnicești,
într-o lăuntrică-n sumare, în urmă-ți să te uiți,
renunți…
De lumea ta să te desparți, îmbrățișezi Neantul…!
