CUVÂNTUL IERNII, STÂNCA DIN SUFLET
Autor: Gheorghe Apetroae (dlB.Sibiu)
***
Ești magul prăvălit pe trupul flasc al unei nopți bacante,
cu străluciri selene, cu drept între Pleiade…!
Iar sufletul ți-e re-nviat în Christ cu resorbiriri de har
din sânii stelei „Sica” și al ”Fecioara”, în Hiade,
cu abundență de lumină prin Haosul crisal…!
Te porți cu ea-n petreceri nud în iernile din sud,
înzăpezit și-ntre troiene, de Venus fascinat, sedus…!
***
În lut, viscerele-ți trecute, doar gândul ți-l ascund
de fulguirea iernii lungi, ți-l cerne- un ales nisip
clepsidric argilit divin, în zbor cu albele vedenii;
ți-l poată duh sfințit în ochii oaselor cu descărnări de ger...!
Dar, Eul tău rămâne zid de temniță și de palat
și lutul stâncii tale pat, prielnic, iubitor-stâlcit Cuvânt
de suflet adormit în „moaște” cu blesteme…!
***
Cu fruntea, fața, albe, cu buze fluorine, în rugă-i duhul tău;
fecioarele prințese-l înconjură, ți-l trece-n vămuiri;
prin poarta unor inimii coralic, el iese sângerând,
în oase chipeșe, cu chipul areniu de stâncă, triumfal...!
E-mbrățișat, plăcut și e iubit, în sine trecător hulit
pe drumul vieții iarnii nesfârșite..! Serafimi, în cor, îi cântă
într-un festin etern, pe locul Totului din Ne-nceput…!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu