NOSTALGIA OBÂRŞIEI
Gheorghe Apetroae, Sibiu
Era pe când aici curgeau solar sudorile
cu iz de mosc pe-alama feţelor agreste,
când ochii de-ametist ai pietrei vii ,
de cer lazur şi -amor păgân aprinşi,
se-ncremeneau în large arcuiri pe creste !…
erai la locul unde zei, pe codrii împăraţi,
îţi cuvântau ales din înfoşnirea frunzei …
goruni
şi fagi pe-obârşii, de doruri
retezaţi,
zăceau agest în lunge prăvăliri sub Cruce…
haiduc iubit de codru, de codru răsfăţat,
din margini i-ascultai corul de filomele !…
molizi şi brazi, cu umbra lor te ploconeau
şi te iubeau naiade pe hăul Pădurenii !…
tu hoinăreai aşa prin clipa unor duhuri sfinte,
păşind lumina lor pe tăinuite plaiuri,
nelinişti răscolind
în suflete trezite
de flăcările vii din abisale
raiuri !…
şi locuri neştiute ieri, acum îţi repornesc
trăiri în flăcări mari şi-o tainică nălucă…
… poţi tu să uiţi de mit, de unde magic
creşti,
de unde, încă, steaua înspre seară-ţi
urcă?...
iar,
când în tine ele-mpătimit se-aprind,
poţi a scapa de-amorul jar al clipei din cuvânt,
de locuri de obârşii?... când nouri de-amintiri
stau chip de flori livezilor bătute de
absint?…
te primeneau , aici, cybilic
tot alte ne-nceputuri
prin pajiştile înroite de culori rebele,
izvoarele,
curgând din patul Proserpinei,
pârleazul vechi sărindu-l, te înfloreau în
ele !…
şi duhul rătăcit al unui pui de cerb,
curând ieşit din codru, zvelt în salt şi
liber
ca soarele scăpat din lăţul marelui adânc,
îl ucideai, vuind cu glas de corn în crânguri !..
din cer, din zbor înalt, totemic, uliul
coborai
cu aripile-n alici negre-ntinse ţintuite,
salvând de clonţul oţelit şi ghiara morţii
mici vulpile carmine prin ruguri răvăşite…
din drumul drept de-odată te-abăteai,
tăind pieziş
desişurile-n tinse peste stânci albastre,
sfidai magneticul hăţaş : un şarpe
viu în arc
crestat de ani pe fruntea zărilor sihastre !…
aici, din brad în brad, un jder în
salt înalt
pe al tău Vector urmărea cum fugărea mistreţii
cu colţii, sângerând poteci în sihla nepătrunsă
şi cum din lupării, cu şiretlic, lupanii izgonea…
îşi lepădau de-ntoarcere hlamidele,
irozii,
la fel, cum tu, de patimile grele-a cărnii
şi de zodii…
te-mpreunai cu glia sângerândă , răscolind
faunice trăiri, tainic, balsamul de canine
roze…
curând, la templul tău străbun ajuns,
fântâna deborda în flori, cu apa-i rece
vie…
mesteacănul acoperise cerul casei…
pe lada bunei, stând, te lumina icoana-i...
apoi, la via răsleţită, alergând, şerpi-i
simţeai
încolăciţi sub rugi , plăcerii cum adastă
şi cum dogorii
în cărări, veninul a pustiu şi-l varsă,
lui Eros să-i
atingă aripa albastră!…
atunci, cuprins de Dumnezeu, cu El te
logodeai,
jurându-i de credinţă tainică, slujirii
în horele
de slavă-a locurilor prins,
îi mulţumeai de harul grijii şi-al iubirii !…
tot tu, din trecere să-ţi poţi opri părinţii
cu glasul orfic : imn de binecuvântare,
le răscoleai în rugăciuni, străbunilor tăi
gândul
din somnuri lungi şi-adânci, pe tăinuita Vale!…
iar cerul te privea, curtând fântânile adânci
cu ochii din cofei aprinsi de violete plângeri
cum mulţumeai în duh l-arhanghelii bătrâni
de slobozire-n paradisul plin de
îngeri….
Dar, te sfia acea neagră vestire, cum că- aici
un cuget sclav trecutului, în el ,
zvâcnind
din uşa-acioalei sale-ntors, în blestemat
amurg
sub geana-i pală rece,a fost în fulger tras
şi -ucis cu colţii lungi, de un mistreţ
flămând !…
… de cât te bucurai de-nsufleţirea sorţii
în zborul mai departe de rostirea morţii,
tu-i prohodeai în loc de rai plecarea
tristă
cu chip de aură şi semne de ispită !…
… piereau atunci şi florile de mângâieri
aprinse,
plângeau şi ierburile grase sub copite -
ecvestre-exilate lacrimi, şiroind dureri
adânci
pe faţa libertăţii fiecărei clipe…
că totul nu-i
decât acea secundă revărsare
a cerului
căzut în crâncena vâltoare
şi-o gemere de faceri vii a apei în
bulboane
sub roata carului, în inelări bărbare ! ...
Da! Fusesei tu robitul, cel
sortit plecării,
la lungi, multe visări şi triste
contemplaţii,
să înţelegi
ecouri din glasul Bucovinei!…
te cheamă iar!…doar să te plângă fraţii!…
Creşti tu,
aici , în dorul lor cuprins de
graţii,
în rang de zeu şi-ţi prelungeşti scara
vieţii
un adoptat de –Ardeal, tot de române locuri!…
de mic, ştiut rebel, efebul libertăţii !…
Aici te vezi, te simţi cer în blsam
de gânduri
şi-un mare nesătul de proprii griji şi
chinuri-
copilul , ieri, azi dor şi duh luminii,
îţi adoptezi în nostalgii, cu
fiecare zi, destinul!…
………………………………………………
Cătunul
Pădureni ,
Slimnic - Sibiu, 28.05,2004
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu