SENSURI LITERARE - EMINESCIANISMUL
Gnozisul axiologic
al studiilor eminesciene
„Archaeus” şi
anamneza în „Sărmanul Dionis”,
elaborate de Carmen
Negulei
Eminescianismul poate fi definit ca unul din
semnele consistente ale imortalităţii spiritului universal, spirit dedus din sensurile
permanentei mişcări şi din infinitatea creaţiei, pe un parcurs al eului
existenţial, receptat şi relevat în forme pure, estetice... Gheorghe Apetroae, Sibiu ,
14.01.2015.
Studiile şi eseurile
aparţinând lui Carmen Negulei şi inserate în volumul cu acelaşi titlu (apărut
la Editura Alfa Press, 1995), se relevă
ca un început inspirat al unei exegeze eclatante asupra universului
gnoseologic eminescian. În context,” Anamneza în Sărmanul Dionis” constituie
contrafortul intelectiv al unei cunoaşteri perene, „în sacrum”, înălţat cu
profesionalism filozofic şi cu vocaţie literară pe fundamentul „Archaeus” ca
un nous universal şi schemă gnostică în natura unei naraţii ideatice. Termenul de Archaeus va fi relevat de Carmen
Negulei ca un primat axiologic elaborat cu caracterul de dominantă a naturii
cunoaşterii în raport cu natura ontologică a povestirii, ca determinant al
dualităţii gnoseologice. Tot Carmen Negulei va modula din Archaeus principiile omoloage între viziunea europeană şi cea indică asupra universalului,
prin supralicitarea sensului Archaeului ca spirit al Universului. Este aceasta
„în fond” o promovare a conceptului de metodă, proprie eminesciană, de „a
ajunge la esenţa lucrurilor prin cunoaştere, archaeul fiind invocat de la
început pentru a clarifica ipoteze ale gândirii” (C.N., „Studii şi eseuri”,
1995).
Archaeus va fi considerat, ca şi în Sărmanul Dionis, principiul realului dublu ca implicit filozofic,
de identitate a personalităţii şi fundament gnoseologic, prin expunerea în plan
dublu a celor două personaje, unul neiniţiat, celălalt iniţiat şi purtător al
principiului spiritual cognitiv, al bătrâneţii. Este un Archaeus spiritual, la care
„existenţa implică esenţa în ea însăşi”. Dar acest principiu cognitiv
va fi erodat formal de principiul metempsihozei, întrucât sufletul (atman),
făcând parte din permanenţa esenţei spiritualizate de ordin ontologic, este un
exponent axiologic al relativismului percepţiilor prin analizatori, al
propulsiilor universale. Archaeus,
ca principiu al cognoscibilităţii, se poate induce epistemologic în ontologicul
universal şi a se elimina, prin el, ca pandant al relativismului tautologic, sechelă
a devenirii formale. Carmen Negulei, ca indolog, sesizează implicaţiile în
marea literatură a brahmanismului, prin supremaţia de castă şi prin inducerea
credinţei de reîncarnare, un concept prefilozofic, care avea să fie depăşit în
creaţia eminesciană, marcată de gnomismul indobudist. Carmen Negulei va remarca
rolul ontologicului în procesul cunoaşterii filozofice şi va expune în
interferenţă modalităţile de gândire promovate de poetul filozof, descoperind
trasee duble de cunoaştere şi influenţă asupra creaţiei, pe care în aceeaşi
măsură le va cerceta.
Această viziune
filozofică este versificată şi identificată cu un concept universal al genezei
în poemul Scrisoarea I, care este în fond o
variantă versificată a Sărmanului Dionis,
receptată şi asimilată cu o voinţă schopenhaureană de Carmen Negulei. Cine
este, dar, Dionis, în accepţia metempsihotică eminesciană?.. Este copilul sărac, copist
la 18 ani, „pentru care visul era o viaţă şi viaţa un vis, într-o ordine a
realităţii”, cel care-şi gândeşte condiţia socială precară în „înrâurirea
zodiilor asupra vieţii omeneşti”. Dionis va conştientiza condiţia sa socială
numai când va reintra în reamintire, în anamneză, în antecedentele proprii,
graţie unei meditaţii socratiene. Se deduce de aici că Eminescu când a conceput
Sărmanul Dionis , aprofundase actul
Karman, „un act care depinde de spiritul şi de vorbirea care conferă fiecărei
individualităţi umane antecedente proprii şi situaţia sa particulară, îi
conferă de asemenea un destin care, dacă nu se va realiza în viaţa prezentă, se
va realiza după sfârşitul acesteia într-o reîncarnare pe care o va orienta el”
(Jean Filliozat, Filosofiile Indiei, Brahmanele şi speculaţiile ritualiste), în
fond renaşteri ale nousului individual receptat din imnurile ariene rig-vedice
şi din canoanele budhiste.
Şi Mircea Ivănescu va
observa în studiul Anamneza în Sărmanul
Dionis o viziune eminesciană, graţie filozofiei indiene, prin care se aduc
„detalii şi interpretări inedite, necunoscute în literatura română şi străină,
în analiza operei eminesciene”. Cred că Mircea Ivănescu, în intervenţie, s-a referit aici la
inspiraţia eminesciană din Rig-Veda, imnul despre creaţiune (X, 129), imn din care
a fost inspirată şi poezia filozofică Scrisoarea
I, capodoperă a conceptului de geneză, scriere care tratează deopotrivă
Archaeus şi anamneza..., începutul prezentul şi neînceputul în cadrele - şi spaţiile existenţiale ale cunoaşterii... Revenind la Sărmanul Dionis, înţelegem că, în urma
studiului astrologiei lui Ruben, Dionis simte că „sufletul călătoreşte din veac
din veac” şi numai moartea materială îl face să uite că a mai trăit. Este
acesta un concept bazat pe astrologia bizantină, pe sistemul filozofic
geocentrist, în care lumea transpare ca o rânduială dumnezeiască, pentru că în
imaginea lui Dionis, ordinii cosmice a lucrurilor – dharma i se opune dezordinea – adharma,
iar unei periodicităţi normale a vieţii naturale i se opun perturbaţiile
thanatice. Pentru cunoaşterea dionisiacă, opusă dharmei, Carmen Negulei va
aserta axiomatic cum că „spaţiul şi timpul sunt în noi”, iar „existenţa lor în
noi infirmă atemporalitatea şi ubicuitatea fiinţei umane”. Translaţia în timp
şi spaţiu – afirmă C. Negulei – aşa cum este văzută de Eminescu, „nu mai are
nimic cu metempsihoza de care vorbeşte Platon, prin faptul că este determinată
de către eu, în timp ce la Platon aceasta
are expresia unui etern ciclu obiectiv în care se integra omul... Eminescu îl
deconspiră pe Dionis în text: „Călugărul Dan se visase mirean cu numele
Dionis”. Anamneza se confundă în text cu metempsihoza, Dan devenind Dionis, dar
în vis.
Dan va călători în
Univers pentru a constata realitatea (rta), adevărata natură ordonatoare a
lucrurilor (dharman), periodicităţii vieţii naturii, a timpului ciclic fără
început şi sfârşit. Dan se doreşte şi un „brahman”, o cheie a enigmei, a
genezei universale când, referindu-se la astrolog, relaţionează fenomenele şi
actele terestre la ritmurile cosmice, expresiv vedice, reluându-le sincretic.
Să reţinem că adâncimile metafizice ale călugărului Dionis se vor extrapola din
spaţiul citadin al Iaşilor, urmare a vizitei sale (a călugărului Dan) la
astrologul Ruben, profesorul metafizician de la Academia din Socola, Dan fiind
unul din şcolarii Academiei şi discipolii lui Ruben. Dan se va confesa lui
Ruben „echivalând diviziunile timpului cu diviziunile Vedei”, că vremea nemărginită e făptură a
nemuritorului nostru suflet, Yajna, o replică care-l va îndritui pe Dan să
exclame altcumva decât predicativ şi premoniţional: „Am trăit în viitor. Îţi
spun, acum am doi oameni cu totul deosebiţi în mine – Unul, călugărul Dan, care
vorbeşte cu tine şi trăieşte în vremile domniei lui Alexandru Vodă, altul cu
alt nume, trăind peste cinci sute de ani de acum înainte”. Aşadar, omul cosmic,
Purusa, e în corelaţie cu opera rituală (Yajna), care presupune un rit, o
succesivitate, concretizată în anamneza lui Dan (că fusese Dionis) şi în
călătoria sa în Univers, relevată de răspunsului lui Ruben: „în şir, poţi să te
pui în viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a cărei
fiinţă vei pricinui-o tu …”.
C. Negulei va sesiza că „Dionis vrea să atingă
simultaneitatea prin anularea legii succesivităţii”, de fapt, dorind „o
anamneză inversă: o anamneză în care el nu depinde de ce s-a întâmplat odată în
el, ci, în care, ceea ce se va întâmpla cu el depinde în întregime de el”.
Carmen Negulei va admite „un astfel de sens al anamnezei, ca reamintire a
propriei experienţe şi având o altă finalitate: pentru Dionis prima anamneză
are importanţă doar atât cât să-l convingă că spaţiul şi timpul sunt în EL (în individ)”, acceptând
apoi, în detrimentul succesiunii, simultaneitatea ontologică. Autoarea
consideră că „soluţia pentru depăşirea
legilor spaţio-temporalităţii i-o dă Ruben”. Ea constă în „a primi
puterea umbrei pentru a decoda formulele din carta de astrologie”. Mai mult,
Ruben îi propune lui Dionis să lase un om din şirul infinit de oameni din el
să-i ţină locul cât timp el va fi plecat în univers şi aceasta pentru a înşela,
după C. Negulei, legea succesivităţii. Dan se roagă „pentru ca umbra, în timpul
vieţii sale eterne să-şi scrie pe pământ memoriile curate. Simţurile umbrei
(întunecarea) şi ale lui Dan (lumina), prin întoarcerea foilor, au dimensiuni
magice. Înlocuitorul este TU şi
acel spaţiu pe care îl ocupi nu poate să rămână gol, deoarece, conform legii
succesivităţii, tu nu poţi ieşi din el în timp ce vei călători în Univers.
Căderea lui Dionis, explică C. Negulei, este datorată voinţei sale de a încălca
„interdicţia de a-l vedea pe Dumnezeu, de a atinge zona de dincolo de fiinţă şi
nefiinţă, zona celestă”.
Apare evident caracterul
obsedant al poetului de a conceptualiza în planul trăirilor viscerale acea
iubire adâncă, imaginară la care material, nu putea să ajungă. Mioara Avram, cercetător la Biblioteca ASTRA din Sibiu, în
interpretarea studiilor eminesciene (Archaeus
şi Anamneza în Sărmanul Dionis)
ne îndeamnă să concepem la Eminescu „anamneza generalizată”, iar „visul” ca
având o semnificaţie ontologică majoră, în dauna celei onirice, demonstrând în Sărmanul Dionis existenţa a patru
straturi de realitate şi anume: lumea fizică (Dionis, Pământ), lumea avatarurilor
(Dan, Pământ oniric), lumea prototipurilor (Umbra, Lumina) şi lumea absolutului
(Dumnezeu, Doma). Cum reuşeşte identificarea acestor stratificaţii ontologice?
Numai prin căderea lui Dan din planul reflexibilităţii în cel al contemplării...
Studiile tinerei
scriitoare, cu rezonanţe din adâncurile filozofice, de descoperire a centrelor
ideatice în lumea conceptelor eminesciene îl va îndreptăţi pe publicistul Aurel
Cioran, fratele filozofului Emil Cioran, să deconspire „recunoştinţa eternă pe
care trebuie să o poarte Carmen Negulei pentru Constantin Noica, pentru cel pe care
scriitoarea l-a vizitat de mai multe ori la Păltiniş şi din a cărei idee a
trecut la studiul limbii sanscrite şi culturii indiene”. Tot el va aplauda
dubla şansă a lui Carmen Negulei de a-l avea ca mentor spiritual pe Constantin
Noica şi de a se hrăni direct de la sursă, prin bursa de studii oferită de
University of Poona, Department of sanskrit, cu spiritul literaturii şi
filozofiei indiene.
Să înţelegem că Archaeus, ca spirit al universului, şi
Anamneza, ca dualitate ontologică, pot da o explicaţie facilă conceptelor
filozofice de universalitate şi cunoaşterii facile a spiritului indian din creaţia
eminesciană.
Dr. ing. Gheorghe Apetroae, Sibiu, scriitor.
„Interferenţe”, nr. 5, iulie 1998
