PETRE ŢUŢEA, NELINIŞTI METAFIZICE
Gheorghe Apetroae, Sibiu
Licențiat al facultății de drept din Cluj și , încă de la vârsta de 23 de ani, doctor în drept, mai mult, un intelectual cu preocupări redacționale de succes la publicațiile clujene ” Patria” și ”Chemarea”, și, din anul 1930, redactor de success cu articole filosofice la periodicile bucureștene ”Cuvântul”, revista ”Stânga”- redactată împreună cu avocatul și omul de cultură Petre Pandrea și ”Vremea”, Petre Țuțea (1902 – 1991) este marele enciclopedist roman contemporan cu Mircea Eleade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Petre Comarnescu, E. Cioran ş.a., care a deținut, încă de la vârsta de numai 28 de ani, un statut filosofic consolidat . Urmând şi studii econmice înalte, Petre Țuțea s-a implicat în problematica economică din socialul românesc, însă conceptele sale despre organizarea economică a statului roman postbelic, în contrast cu liniile de început ale socializării economiei ţării şi condiţia sa de militant anticommunist, îi va aduce mai mulți ani de detenție politică comunistă.
Din cauza orientării sale politice, de militant anticommunist convins, filosoful va dispărea din registrele editoriale pentru un lung timp de la primele sale apariţii publicistice şi editoriale, şi reapare, în anul 1964, cu o serie de eseuri filosofice și artistice , dar cu pseudonim, la revista ”Familia”, precum: "Mircea Eliade - profil filosofic"; "Aristotel și arta " şi la revista”Viața Românească”, cu eseul ” O întâlnire cu Brâncuși”... Având în vedere contribuția de anvergură pe tărâmul filosofic și artistic, prin studiile sale epistemologice asupra psihologiei cunoașterii, gândirii generale și sofistice, categoriilor ontologice, asupra stilisticii și a sistemelor logice globale, asupra antropologiei creștine mesianice cu hăruiri liturgice și asupra religiilor lumii , prin contemporanul său Mircea Eleade, Petre Țuțea este printre puținii filosofi care reușesc șă conștientizeaze în cadre pitagoreice limitele cunoașterii umane între sacru și profan, un cognoscibil interior posibil asupra lumii sensibile în etape, căreia îi transcende, prin limitarea naturală a percepţiilor, imposibilitatea de cunoaștere a adevărului absolut, apelând la prezența divină și la revelație, la o metafizică a creației aristotice în sensul ontologic universal... Acest concept gnoseologic , aparţinător lui Petre Ţuţea, îl consacră ca un filosof de prestigiu în cunoașterea aletheică, ca o conștiință națională savantă cu interiorizări vulcanice şi cu viziuni transcendente ”in sacrum” și absolut, un mare roman patriot - providențial și nu ùn ” țăran imperial”, așa cum încerca să-l caracterizeze emfatic și vanitos, în stilu-i cunoscut , Andrei Pleșu. Filosoful , o personalitate savantă cu geniul de nobilă interioritate spirituală românească, prin adâncimnile și înălțimile energiilor sale heraclitice de înțelegere fenomenologică și de cuprindere ontologică revelată a universalului și-a înscris geniul în variile registre filosofice și literare românești de princeps ale secolului XX... El a depășit profesional tot ce a fost oportunism în filosofia idealismului și în cultura românească, și nu numai, mișcându-se atât de facil în cadrul edenic categorial al revelației, al sacralității transcendente și al sublimului, cum nimeni altul în istoria filosofiei moderne şi contemporane... De aceea, el nu poate fi un rob al mitului și nici al magicului în dimensiuni platonice, al participației la lumea ideilor (C. Fedru) din care s-a generat și religia cristică, fiind, prin definiția specialității sale, un geniu pragmatic neliniştit al cunoasterii savante, un idol al realului, al necesității și utilului, un continuator al metafizicii nemistice a lui Bacon (cit, de P.Țuțea, din Ried, Goblod) ... Viziunea sa largă asupra universalului a fost determinată de cunoștințele sale docte juridice , economice și de vastă cultură, nu la îndemâna altora, obţinute pe parcursul întregii sale vieţi printr-o voinţă schopenhaureană, dar care ” in summum” l-au determinat să conștientizeze prin reflexii psiho-conjugate profunde limitele percepției umane asupra universalului, să recepteze logic și ritualic limitele senzoriale și inteligibile ale entivilor , în speţă, umani, apelând, în contraponderea acestor limite la o existență dialectică revelată in sacrum ” dincolo” , aparținătoare în devenire numai universalului revelat ( D. Hume, A. Schmith, Pavlov, Spengler, Sombart, Brochard, D.D. Roşca, Bernard ...,). Petre Ţuţea nu a fost un mistic, deși prin gnosisul său axiologic, vorbind despre Mircea Eliade, pe care l-a abordat în eseu, are o viziune religioasă creștin-ortodoxă, ritualic-cristică și a lucrat cu esențele spirituale ale realului în adevăr din afara dogmaticii transcendente, printr-o interpretare convențională a raționalismului cartezian, din care el abstrage utilul baconian, și, fără a-l coborî pe Eliade în ” Profan” de pe climaxul istoric al mitului și misterelor sacre din Eleusis, acceptă din hermeneutica culturii și religiilor, din perspectiva fenomenologică, doar invarianțele arhetipale ale misterelor și cunoașterea numai ca revelație în transcendența dogmatică care emerge ciclic, ireductibilă, eternitatea întoarcerii, veșnicia substanţei într-o dialectică a sacrului și a profanului, spre ieșirea din orizontul misterului, spre material, spre faptul real (Goethe, Gilson)... Petre Ţuţea nu a fost un dialectician, vorbind de idealismul obiectiv aristotelic și cel hegelian, cât și de concretul opac al necesității teylorice, ”in ille tempore”. El a lăsat deschise căile apollinice ale multiplicității ontice, acele grile existențiale apofantice paradisiace, atât spre perathos, cât și spre apeyronic, ca limite pytagoreice și nelimite nihilist-heideggeriene (Peter Kunzman, Franz Wiedman) posibil a fi investigate şi depăşite revelatoriu... Pitagoreic, vorbind, în itinerariile sale prin ființarea parmenidică și în accesarea unității monist-eidice-moniste platonice , prin iraționalismul bergsonian, filosoful parmenidian realizează depășiri în orizontul sideral al lucifericului și al cosmicității, de misterele - tainele paradisiace , ale sacrului, de ieșire blagiană din orizontul acestora... Petre Ţuţea nu a fost un socratean, dar a practicat dialogul ”in itum” și maieutica prin interpretări și răspunsuri docte asupra absolutului, iar prin discursul oral și prin textul scris, de o precizie logică fascinantă, a străpuns în iureș stavila hermeneuticii din registrul epistemologiei cognoscibilului, reliefând existența în adevărul dublu și cuantificând magistral adevărul absolut în revelații, în fiinţarea apeyronică parmenidică presocratică(C. Noica). În acelaş timp, el se implică în problematica filosofică, psihologică şi estetică a complexelor fenomene literar-artistice naţionale şi universale, evidente în registrul istoric al sacralităţii și în paradigma revelației (Aristotel, Leibniz, Dilthey, Paul Valery, Edgar Poe,), cu reflexii de sentințe asupra categoriilor armonice , asupra diferențialelor divine a simetriilor leibniziene asupra atemporalității perfecțiunii și ieșirii din timp, din forme și din spațialitate, asupra adevărului teofanic, trinitar și teandric, asupra absolutului și binelui suprem, ca dominante nietzscheiene asupra misticului și ale ritualului misterelor trăite nemijlocit pe tractele apeyronice ale ontologicului şi teologicului... Filosoful Petre Ţuţea nu este un compteanist sociologist şi nici un senzualist metafizic lockean, nici humean, prin revelația sa asupra limitelor cunoașterii și nici husserllean scientist, cu deschideri fenomenologice pozitiviste spre existențialismul german( Heidegger), dar a pătruns sensibil şi platonic adânc în fenomenologia spiritualităţii materiei și a lucrului in itu, în substanţa eternă, decelând în plasma sa spirituală esențe spinoziste, părți materiale cu energii interioare, care generează transcenderea-sacralitatea revelată prin varii mijloace și numai pentru scopurile de ordine universal posibile... El nu este un ateu , dimpotrivă , un hermeneut mistic consacrat cristianismului, care a sacralizat aporetic monismul și personalismul, adoptând dogmatica transcendentă a misterelor prin găsirea de soluții raţio-carteziene numai pentru explicarea sacralității şi iubirii cristice revelate, a intuiției bergsoniene şi a aletheicului platonean în sincroniile și diacroniile ontologice prin efectele afirmației, negației și negării negației în dialectica universalității ontologice şi teologice, dar nu s-a putut gândi şi nu a reuşit a intui istoricul, nici prezentul influențelor retrograde ale magicului, ale misticului și misterului, promovate și astăzi cu acuitate, cum le sesiza şi le releva și Mircea Eliade, de religii ce rodesc în pansubculturalul maselor amorfe, ignorante, cu nivelul lor de trăire sub orizontul ritualului mistic, de raportare spirituală al acestora, prin credința lor în dogmatica religiilor promovate de ierarhiile preoțești liturgice tot mai incisive și cu arogări plenipotente de conservare a condiției subculturale a categoriilor cristice, sau de alte religii care, din păcate, contrastează şi astăzi cu evidenţă ca erori în dinamica revolută a toposurilor socio-umane... De aceea îl considerăm pe filosoful Petre Țuțea, în tot acelaş timp, ca filosof - psiholog, mare orator, un mare estet al cuvântului scris și vorbit, un metafizician aristotelic şi teofanic, un credincios ierarh dar și un laic constant prin conceptul de respingere a monodimensionării imanentist- personaliste a existenței în cadrul natural de promovare permanentă a realului, prin conceptul de util... Pentru numai și aceste motive, ne place să-l considerăm sistemic pe axa valorilor spirituale româneşti, metafizicianul neliniștit, kanteanul român al raţionamentelor ideale şi al ordinei universale, un patriarh al filosofiei cristiane pure, al armoniilor orfice, așa cum şi pe fălticeneanul Ion Irimescu, din zona din care personal mă trag, îl putem considera patriarhul idealismului sculpturii româneşti, într-o ecuație de echivalență axiologică...
Revenind la marele metafizician şi enciclopedist român, Petre Ţuţea, acesta a suferit în mod permanent de sacralitate și , în aceeaşi măsură, de adâncirea în nelinişte şi în thanathos. Pentru că, prin sacrilegiul existenței sale, spre mântuire, a primit și a sorbit , așa cum bine știut, își sorbea și scriitorul poet Radu Selejan, din același potir, picătura de Dumnezeire și harul Nemuririi, ceea ce patriarhul filosof Petre Țuțea le-a revelat şi le-a obținut în viața sa pământeană, înaintea altora...
Gheorghe Apetroae, Sibiu
Gheorghe Apetroae, Sibiu
Licențiat al facultății de drept din Cluj și , încă de la vârsta de 23 de ani, doctor în drept, mai mult, un intelectual cu preocupări redacționale de succes la publicațiile clujene ” Patria” și ”Chemarea”, și, din anul 1930, redactor de success cu articole filosofice la periodicile bucureștene ”Cuvântul”, revista ”Stânga”- redactată împreună cu avocatul și omul de cultură Petre Pandrea și ”Vremea”, Petre Țuțea (1902 – 1991) este marele enciclopedist roman contemporan cu Mircea Eleade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Petre Comarnescu, E. Cioran ş.a., care a deținut, încă de la vârsta de numai 28 de ani, un statut filosofic consolidat . Urmând şi studii econmice înalte, Petre Țuțea s-a implicat în problematica economică din socialul românesc, însă conceptele sale despre organizarea economică a statului roman postbelic, în contrast cu liniile de început ale socializării economiei ţării şi condiţia sa de militant anticommunist, îi va aduce mai mulți ani de detenție politică comunistă.
Din cauza orientării sale politice, de militant anticommunist convins, filosoful va dispărea din registrele editoriale pentru un lung timp de la primele sale apariţii publicistice şi editoriale, şi reapare, în anul 1964, cu o serie de eseuri filosofice și artistice , dar cu pseudonim, la revista ”Familia”, precum: "Mircea Eliade - profil filosofic"; "Aristotel și arta " şi la revista”Viața Românească”, cu eseul ” O întâlnire cu Brâncuși”... Având în vedere contribuția de anvergură pe tărâmul filosofic și artistic, prin studiile sale epistemologice asupra psihologiei cunoașterii, gândirii generale și sofistice, categoriilor ontologice, asupra stilisticii și a sistemelor logice globale, asupra antropologiei creștine mesianice cu hăruiri liturgice și asupra religiilor lumii , prin contemporanul său Mircea Eleade, Petre Țuțea este printre puținii filosofi care reușesc șă conștientizeaze în cadre pitagoreice limitele cunoașterii umane între sacru și profan, un cognoscibil interior posibil asupra lumii sensibile în etape, căreia îi transcende, prin limitarea naturală a percepţiilor, imposibilitatea de cunoaștere a adevărului absolut, apelând la prezența divină și la revelație, la o metafizică a creației aristotice în sensul ontologic universal... Acest concept gnoseologic , aparţinător lui Petre Ţuţea, îl consacră ca un filosof de prestigiu în cunoașterea aletheică, ca o conștiință națională savantă cu interiorizări vulcanice şi cu viziuni transcendente ”in sacrum” și absolut, un mare roman patriot - providențial și nu ùn ” țăran imperial”, așa cum încerca să-l caracterizeze emfatic și vanitos, în stilu-i cunoscut , Andrei Pleșu. Filosoful , o personalitate savantă cu geniul de nobilă interioritate spirituală românească, prin adâncimnile și înălțimile energiilor sale heraclitice de înțelegere fenomenologică și de cuprindere ontologică revelată a universalului și-a înscris geniul în variile registre filosofice și literare românești de princeps ale secolului XX... El a depășit profesional tot ce a fost oportunism în filosofia idealismului și în cultura românească, și nu numai, mișcându-se atât de facil în cadrul edenic categorial al revelației, al sacralității transcendente și al sublimului, cum nimeni altul în istoria filosofiei moderne şi contemporane... De aceea, el nu poate fi un rob al mitului și nici al magicului în dimensiuni platonice, al participației la lumea ideilor (C. Fedru) din care s-a generat și religia cristică, fiind, prin definiția specialității sale, un geniu pragmatic neliniştit al cunoasterii savante, un idol al realului, al necesității și utilului, un continuator al metafizicii nemistice a lui Bacon (cit, de P.Țuțea, din Ried, Goblod) ... Viziunea sa largă asupra universalului a fost determinată de cunoștințele sale docte juridice , economice și de vastă cultură, nu la îndemâna altora, obţinute pe parcursul întregii sale vieţi printr-o voinţă schopenhaureană, dar care ” in summum” l-au determinat să conștientizeze prin reflexii psiho-conjugate profunde limitele percepției umane asupra universalului, să recepteze logic și ritualic limitele senzoriale și inteligibile ale entivilor , în speţă, umani, apelând, în contraponderea acestor limite la o existență dialectică revelată in sacrum ” dincolo” , aparținătoare în devenire numai universalului revelat ( D. Hume, A. Schmith, Pavlov, Spengler, Sombart, Brochard, D.D. Roşca, Bernard ...,). Petre Ţuţea nu a fost un mistic, deși prin gnosisul său axiologic, vorbind despre Mircea Eliade, pe care l-a abordat în eseu, are o viziune religioasă creștin-ortodoxă, ritualic-cristică și a lucrat cu esențele spirituale ale realului în adevăr din afara dogmaticii transcendente, printr-o interpretare convențională a raționalismului cartezian, din care el abstrage utilul baconian, și, fără a-l coborî pe Eliade în ” Profan” de pe climaxul istoric al mitului și misterelor sacre din Eleusis, acceptă din hermeneutica culturii și religiilor, din perspectiva fenomenologică, doar invarianțele arhetipale ale misterelor și cunoașterea numai ca revelație în transcendența dogmatică care emerge ciclic, ireductibilă, eternitatea întoarcerii, veșnicia substanţei într-o dialectică a sacrului și a profanului, spre ieșirea din orizontul misterului, spre material, spre faptul real (Goethe, Gilson)... Petre Ţuţea nu a fost un dialectician, vorbind de idealismul obiectiv aristotelic și cel hegelian, cât și de concretul opac al necesității teylorice, ”in ille tempore”. El a lăsat deschise căile apollinice ale multiplicității ontice, acele grile existențiale apofantice paradisiace, atât spre perathos, cât și spre apeyronic, ca limite pytagoreice și nelimite nihilist-heideggeriene (Peter Kunzman, Franz Wiedman) posibil a fi investigate şi depăşite revelatoriu... Pitagoreic, vorbind, în itinerariile sale prin ființarea parmenidică și în accesarea unității monist-eidice-moniste platonice , prin iraționalismul bergsonian, filosoful parmenidian realizează depășiri în orizontul sideral al lucifericului și al cosmicității, de misterele - tainele paradisiace , ale sacrului, de ieșire blagiană din orizontul acestora... Petre Ţuţea nu a fost un socratean, dar a practicat dialogul ”in itum” și maieutica prin interpretări și răspunsuri docte asupra absolutului, iar prin discursul oral și prin textul scris, de o precizie logică fascinantă, a străpuns în iureș stavila hermeneuticii din registrul epistemologiei cognoscibilului, reliefând existența în adevărul dublu și cuantificând magistral adevărul absolut în revelații, în fiinţarea apeyronică parmenidică presocratică(C. Noica). În acelaş timp, el se implică în problematica filosofică, psihologică şi estetică a complexelor fenomene literar-artistice naţionale şi universale, evidente în registrul istoric al sacralităţii și în paradigma revelației (Aristotel, Leibniz, Dilthey, Paul Valery, Edgar Poe,), cu reflexii de sentințe asupra categoriilor armonice , asupra diferențialelor divine a simetriilor leibniziene asupra atemporalității perfecțiunii și ieșirii din timp, din forme și din spațialitate, asupra adevărului teofanic, trinitar și teandric, asupra absolutului și binelui suprem, ca dominante nietzscheiene asupra misticului și ale ritualului misterelor trăite nemijlocit pe tractele apeyronice ale ontologicului şi teologicului... Filosoful Petre Ţuţea nu este un compteanist sociologist şi nici un senzualist metafizic lockean, nici humean, prin revelația sa asupra limitelor cunoașterii și nici husserllean scientist, cu deschideri fenomenologice pozitiviste spre existențialismul german( Heidegger), dar a pătruns sensibil şi platonic adânc în fenomenologia spiritualităţii materiei și a lucrului in itu, în substanţa eternă, decelând în plasma sa spirituală esențe spinoziste, părți materiale cu energii interioare, care generează transcenderea-sacralitatea revelată prin varii mijloace și numai pentru scopurile de ordine universal posibile... El nu este un ateu , dimpotrivă , un hermeneut mistic consacrat cristianismului, care a sacralizat aporetic monismul și personalismul, adoptând dogmatica transcendentă a misterelor prin găsirea de soluții raţio-carteziene numai pentru explicarea sacralității şi iubirii cristice revelate, a intuiției bergsoniene şi a aletheicului platonean în sincroniile și diacroniile ontologice prin efectele afirmației, negației și negării negației în dialectica universalității ontologice şi teologice, dar nu s-a putut gândi şi nu a reuşit a intui istoricul, nici prezentul influențelor retrograde ale magicului, ale misticului și misterului, promovate și astăzi cu acuitate, cum le sesiza şi le releva și Mircea Eliade, de religii ce rodesc în pansubculturalul maselor amorfe, ignorante, cu nivelul lor de trăire sub orizontul ritualului mistic, de raportare spirituală al acestora, prin credința lor în dogmatica religiilor promovate de ierarhiile preoțești liturgice tot mai incisive și cu arogări plenipotente de conservare a condiției subculturale a categoriilor cristice, sau de alte religii care, din păcate, contrastează şi astăzi cu evidenţă ca erori în dinamica revolută a toposurilor socio-umane... De aceea îl considerăm pe filosoful Petre Țuțea, în tot acelaş timp, ca filosof - psiholog, mare orator, un mare estet al cuvântului scris și vorbit, un metafizician aristotelic şi teofanic, un credincios ierarh dar și un laic constant prin conceptul de respingere a monodimensionării imanentist- personaliste a existenței în cadrul natural de promovare permanentă a realului, prin conceptul de util... Pentru numai și aceste motive, ne place să-l considerăm sistemic pe axa valorilor spirituale româneşti, metafizicianul neliniștit, kanteanul român al raţionamentelor ideale şi al ordinei universale, un patriarh al filosofiei cristiane pure, al armoniilor orfice, așa cum şi pe fălticeneanul Ion Irimescu, din zona din care personal mă trag, îl putem considera patriarhul idealismului sculpturii româneşti, într-o ecuație de echivalență axiologică...
Revenind la marele metafizician şi enciclopedist român, Petre Ţuţea, acesta a suferit în mod permanent de sacralitate și , în aceeaşi măsură, de adâncirea în nelinişte şi în thanathos. Pentru că, prin sacrilegiul existenței sale, spre mântuire, a primit și a sorbit , așa cum bine știut, își sorbea și scriitorul poet Radu Selejan, din același potir, picătura de Dumnezeire și harul Nemuririi, ceea ce patriarhul filosof Petre Țuțea le-a revelat şi le-a obținut în viața sa pământeană, înaintea altora...
Gheorghe Apetroae, Sibiu
