ANIMA MUNDI SAU DESPRE SUFLETUL ADEVĂRULUI
Forţa sufletului nu este de ajuns fără
cunoaşterea adevărului, Rene Descartes P.S. XLIX (49)
Când simţirea amiezii o sorbi curată din al secundei
pocal şi cercul i-l rupi, înşiroind-o pe frunţi stelare
- ochii ei de vultur: ruguri, săgetând anatase altare,
se hăruiesc în duhurile ce-şi petrec trăirile în floare...,
Pe osia de lut crinii aprinşi în fiorii clipelor îşi desfiră
Nefiinţa, la trecerea-n fiinţă şi din genunchi ea şe ridică
s-o săruţi clară-n oglinzi şi pe braţe s-o porţi ca pe-o zână-
clipa ploii de stele, a izmă mirosind: arenică tulpină...
Ea, e pajură zilei austre şi-n aripi de-ntoarcere, solară-
lumina visului de zbor spre slobozirile din vamă şi cânt
sub nori apoteotici, din buiecii deduşi, caldă, stăpână
oriunde şi oricând, de veghe-n cerul plânsului pământ...
Că zorii ruginiţi în lipsa ei stau ninşi şi prăfuiţi de vrere,
din fire-i unduind placeri, în ierbile-argilii i-adulmeci
un crug ce-l irizează - adamic: noima ploilor rebele,
înlăcrimând sub pleoape ochii alanii - recifi în mările de stele...
Tu, anima mundi, o fire - a duhului stellar, liră divină-
susur de sânge nins în cântecul izvoarelor celeste
curgi înflorită- buchete de raze pe văi buiece-n buiestre,
te înalţi paternă-n tulpină de cuget, în lacrimi, senină...!
Simţirea ţi-o sorbi din gândul clipei tale, ambrozie-n pocal -
cuvintele sângerânde din care zideşti temple solare-,
în TOT- adevărul, din tine şi-oriunde dedus, hăruit cu mister,
nonsensul sedus, să îl scoţi aprins de sub lespezi de cer...
Gheorghe Apetroae, Sibiu
Forţa sufletului nu este de ajuns fără
cunoaşterea adevărului, Rene Descartes P.S. XLIX (49)
Când simţirea amiezii o sorbi curată din al secundei
pocal şi cercul i-l rupi, înşiroind-o pe frunţi stelare
- ochii ei de vultur: ruguri, săgetând anatase altare,
se hăruiesc în duhurile ce-şi petrec trăirile în floare...,
Pe osia de lut crinii aprinşi în fiorii clipelor îşi desfiră
Nefiinţa, la trecerea-n fiinţă şi din genunchi ea şe ridică
s-o săruţi clară-n oglinzi şi pe braţe s-o porţi ca pe-o zână-
clipa ploii de stele, a izmă mirosind: arenică tulpină...
Ea, e pajură zilei austre şi-n aripi de-ntoarcere, solară-
lumina visului de zbor spre slobozirile din vamă şi cânt
sub nori apoteotici, din buiecii deduşi, caldă, stăpână
oriunde şi oricând, de veghe-n cerul plânsului pământ...
Că zorii ruginiţi în lipsa ei stau ninşi şi prăfuiţi de vrere,
din fire-i unduind placeri, în ierbile-argilii i-adulmeci
un crug ce-l irizează - adamic: noima ploilor rebele,
înlăcrimând sub pleoape ochii alanii - recifi în mările de stele...
Tu, anima mundi, o fire - a duhului stellar, liră divină-
susur de sânge nins în cântecul izvoarelor celeste
curgi înflorită- buchete de raze pe văi buiece-n buiestre,
te înalţi paternă-n tulpină de cuget, în lacrimi, senină...!
Simţirea ţi-o sorbi din gândul clipei tale, ambrozie-n pocal -
cuvintele sângerânde din care zideşti temple solare-,
în TOT- adevărul, din tine şi-oriunde dedus, hăruit cu mister,
nonsensul sedus, să îl scoţi aprins de sub lespezi de cer...
Gheorghe Apetroae, Sibiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu