RESTITUIRI: RADU
SELEJAN - _ COSMICITATEA
CUVÂNTULUI DINTÂI
Comentariu
eseu de Gheorghe Apetroae, Sibiu
Referindu-mă dar,
la începutul creaţiei versificate a lui Radu Selejan, voi reda câteva
fragmente reper, înserate în capitolul „Poezia - cealaltă faţă a energiei
Cuvântului Dintâi” din volumul de memorii, intitulat „Privind înapoi cu
mirare”, apărut la editura „Cartea românească”, la un an după dispariţia
scriitorului, în anul 2001. Se va confesa, în memoriile sale, poetul Radu
Selejan : „Versuri am scris, poate-n joacă, poate că aveam prea multă energie
primară, originară în mine care trebuia preschimbată în altfel de energie,
poezia fiind, de fapt, o formă de energie sufletească… dar poezie, în
realul ei înţeles n-am scris decât în facultate...”. Iată, dar, pe unde
sunt începuturile creaţiei versificate selejaniene. În primul rând, parcurgând
volumul de debut în poezie al lui Radu Selejan, intitulat „Cântece şi
descântece de piatră”, apărut în anul 1972, am înțeles că poetul inginer minier
avea să fie predestinat spaţiilor ancestrale ale neamului românesc,
abordându-le cu o maturitate responsabilă, atât social cât și cultural. El,
însuşi, a devenit laboratorul organic al genezei poporului român cu
destin de legendă, în care teluricul inflamat de spiritul de statornicie
al munţilor va decliva antropomorfic zăcămintele sublimate de prometeicul
ancestral şi se va constitui mediul ideal de antropogeneză, așa cum îl va exprima,
din Cuvântul Dintâi în creaţie, prin contopirea panteistică a genelor sale -
esenţe materiale şi spirituale din piatra primară – fibre clivaj în
cristalizarea acestui mare neam, mare popor... Avea, dar, a le exprima pe toate
acestea cu Cuvântul Dintâi în cântecele sale, poetul :„/ când un bulgăre de
jar/ se aşează pe cântar/ cu un miez de sânge-n gură./”, (1), spre zămislirea
din locul şi-n timpul lui neamul
şi a le susţine în zicerea sa poetică. Carpaţii sunt, deci, locul de geneză al
românismului, iar poetul, ca inginer şi geolog, va demitiza crezul
asupra genezei fiinţei neamului său în perenitatea şi spaţialitatea sa
existenţială, într-un nous al eternităţii munţilor, al fertilităţii
lor umane, şi-l va exprima versificat, în metafore, încă din primul ciclu
al volumului, intitulat „Cântece de piatră” cu „Cuvântul Dintâi”, precum
„/Carpaţii urnesc soarele / către marginile lumii, /şi-i fac loc de popas /
cerului ostenit de albastru ./” (Omul care seamănă şi adună), iar în
spiritul genezei „.../strămoşii coboară / din munţi / printre noi - / suflet de
ţară / cu izvoare limpezi, afunde, / bogate / crescute din rădăcini carpatine -
/.../(Basm). Există la Radu Selejan crezul revelării
entităţii neamului în sfințenia și statornicia locului: „ / ... şi fiecare am
jurat - / sfânt / adevăr adevărat /.../pământului din / care-am răsărit -
/credinţă şi / să-i fim statornici, / să-l păzim /...” (Ţara) .
Pentru că poetul a cercetat sevele ancestrale primare şi a identificat în
compoziţia genetică perenă a neamului românesc, în spaţiul semenal statornicit
în provincialul peren, primordiile zeice ale pietrei munţilor, în
solarizare dacică... Acestea aveau să genereze fructul nobil al
viziunii sale cosmo-antropomorfice, care nu este altul decât neamul
etern-durat, consolidat în hotarele sale sacre, insensibil la vicisitudinile mediului
existenţial în interrelaţiile sale cu alte neamuri
existenţial-aleatoare, pe care îl va expune cu perseverență și fără
emfază, cu fervoarea unei lucidităţi spontane în vitralii de cântec,
precum: „ / Soarele s-a născut din munţii Orăştiei, la
Sarmisegetuza /...” (Dacica I) şi ” /...Zamolxe / s-a risipit
în fiecare. /Cenuşa din altare / s-a adunat în pietre / de alte începuturi
/.../iar munţii şi-au împlântat /cu tărie / umbrele până dincolo de adânc, /
seminţe ale întâilor hotare /” (Dacica II)m, sau „...
/Drumurile lumii s-au risipit / prin munţi .../ În păduri / a înfrunzit
de-atâtea ori / liniştea / înveninată de săgeţile / noilor veniţi /...” (Dacica
III), în „ Transilvania, Moldova , Muntenia /.../Hotarul
dragostei / pentru pământul în care / ne dorm strămoşii /.../Furtunile
n-au fost în stare / să adune / ţărâna pieirii în jurul inimilor. /.../ şi
viaţa a fost de veacuri /mai puternică decât moartea ./...”(Dacica IV).
Perenitatea poporului său o referențiază în versurile: „ / La Grădiştea
Muncelului, /osia lumii / se opinteşte / rotindu-se / între naştere / şi
nemurire, /.../La Grădiştea Muncelului, / tăinuită / în miezuri de piatră, /
veşnica / inima ţării, /.../de fapte / de vreri /de-mpliniri / adăpată, /în
numele / Sfântului Decebal, / nu conteneşte / să bată / „ (Inima ţării).
Poetul inginer Radu Selejan, cu cunoştinţele sale de
mineralogie, paleontologie, geodinamică, stratigrafie și gravimetrie, atât
de temeinic şi de sistemic asimilate, putea, îndreptăţit, să susţină
că „ /Pământul acesta / ne ştie de la naşterea începutului /...”(Credinţa).
În istoria sa existenţial-ancestrală, românului îi vor reverbera
mereu din spaţialitatea începuturilor sale, undele genelor, vibrând
necontenit, în fibrele stâncii lui, spre continua trezire, de a-şi
apăra neamul şi de a-şi rotunji ţara… Va spune-o, dar circumstanţial,
poetul: ” / bătut de vânt / şi legănat de ploi. /” (Cum ne-a cerut atâtea
veacuri glia), dar de a cărei certitudine, de eternizare a neamului său se leagă
cu gândire-i dezinvoltă: „ / a cioplit din munţi o poartă / şi pe frunţile de
zare / a crestat cu slovă mare: /”Străbătut-am lanţ de zodii, / drum pustiu,
drum fără rodii, / între unde şi neunde, / între când şi între dacă,
/.../Îngropând cer peste cer / altoind crug după crug / cu brăzdarul de la plug
/...” (Balada).
În ciclul al doilea al volumului, intitulat „ Descântece de piatră”, poetul,
inginer minier şi geolog, va reitera, încă o dată, cu regretul de a
nu reuşi să cuprindă acea perspectivă apollinică pentru neamul său
românesc, universul geologic al peisajului montan strălucitor al
Transilvaniei, al Carpaţilor dacici, acea regiune geografică a lumii
superioară prin valorificarea istorică, civilizatoare a
geosistemelor sale, cu diversitatea geofaciesurilor şi geotopurilor, ca unităţi
geoecologice statornicite istoric şi extrapolate genetic în
geomorfologii încărcate de antropomorfismul neamului românesc
ancorat de spiritul pietrei, efigia hotarului de neam, acum căzut,
vremelnic, o pradă „între lumea / adunată-n bob de piatră / şi un
cearcăne de fulger / răsfirat pe umbra lunii / ca un blestemat altar /...”(Descântul
20). Este o geneză imaginată, concepută şi expusă de poet,
parcă prea dramatic, ca antropomorfisme ale naţiunii, istoric şi
cultural, consolidat, iar acum relativizat în ipostazierea umbrelor,
nesiguranţei ontice, într-o reciclică şi versatilă desublimare, cu
rezultatul degradării sale genomice. Pentru că, iată un alt descântec de
piatră al poetului: „/Pe ascuns, ca o ispită, / dintele muşcă din os. / Umbra-n
două se despică. / Din risipă în risipă / rătăcitul prin viaţă / soarbe
flămânzit din ceaţă / „( Descântul 3)… Sufletu-i înalt înflăcărat, poate
fi înconjurat acum de incertitudini şi și
de preziceri sumbre, angoasat și cu reverberaţii în cosmicitatea Cuvântului Dintâi,
declarate acum apocaliptice pentru neamul său cel atât de mult iubit de Radu
Selejan… Acesta, resemnat, se va refula într-un spaţiu liturgic, în
descântecul ” Bat cărarea-n miezul nopţii, / cucuveaua strigă hoţii. / Mă
opresc pe-o margină / ajunsă paragină /...”(Descântul 4), care i se
relevă politic și dantesc, într-o o vădită pierdere a încrederii în
ideologia politică a unui partid unic, menit a conduce destinul neamului, în
făgăduinţele ideologice ale acestuia, constatate a nu fi acum decât
gratuităţi, şi care, dacă în „Cântece de piatră” acele ziceri de multe
ori îl înflăcărau, acum sunt ajunse doar vorbe goale și aproape că-l
înspăimântă pe scriitor. În acest mediu ajuns, va gândi cum să-şi
atenţioneze, apere şi să scape neamul de o atingere malefică.
Va striga, dar, poetul în unul din descântece: „...Dealu-i sec, / umbre-l
petrec, /iarba-i înflorită-n foame, / urlă fiara, lungă-i gheara /...”(Descântul
6). Trădarea neamului prin jurământul fals al acelor care-i conduc
destinul, va fi înfierată de poet în versurile altui
descântec creat din Cuvântul Dintâi în afara subconştientului
său de un principiu apocaliptic: „Undeva, un jurământ / s-a scurs cu
neaua-n pământ / Râul curge-nspre izvoare / schilod şi flămând de mare.
/.../Ochiul jurământului, / parastas la făgădău, /...”(Descântul 7).
Şi nu-i indiferent unui fiu bun, iubitor de neam, aşa cum se
va dovedi Radu Selejan, de soarta ţării sale mamă, România. Se
va confesa Radu Selejan demiurgului salvator, elegiac,
aproape nestăpânit de starea precară a poporului său,
cerându-i un ”picur de dumnezeire”: /Dragostea adâncului, / bate-n
pieptul pruncului / când o lacrimă de mamă / înroşeşte o năframă ./
Murmurul de rugăciune / se preschimbă în tăciune / Umbre ard la foc de vatră, /
dor de mamă / ros de piatră / se-nfăşoară-n jar de brumă. /...” (Descântul 8)
. El, poetul, cuprins de amărăciune, de lipsa unei viziuni clare și
imediate, de reabilitare a condiţiei neamului românesc, în antiteză cu
acei mari bărbaţi, goruni ai istoriei neamului, care purtau cununile
neamului şi care erau glorificaţi de poet în „Cântecele de piatră” din primul
ciclu, cum ar fi: Zalmoxe, Burebista, Decebal şi alţi mari bărbaţi,
precum Muşatinii, Basarabii, Menumoruţii, cei care „ .../au izbit în porţile
/ lumii, / în porţile veacurilor, / altoind lumina / pe trunchiul nemuritor /
al străbunilor daci /”(Fiecare căpătâi de acum), pare a se
răzvrăti cu un curaj nebănuit la timpul apariției acestor poeme, asupra
conducătorilor din în acel timp adormit și netrezit. Aceştia din urmă se
vor regăsi, în revolta sa, doar cenuşa gorunului, lipsindu-le
vigoarea marilor antecesori, iar starea de descânt acum
devine o normală existenţială a acestui popor ce o va exprima cu
regret, în versurile: „ /În cenuşa de gorun / pribeagul caută
zvon.../Şi-nvelit în piatră seacă / taie brazde şi adună / grindină
/.../Plugu-i vânăt,/ bou-I ciung /”(Descântul 10).
Mai mult, trâmbiţatele
glorii şi promisiuni ale acestora, de revigorare a neamului nu s-au
arătat şi toate politicile au condus la degradări sociale şi la colapsul
condiţiei neamului românesc, au fost deconspirate, dezavuate de scriitor în
descântul: „/mustind a foame, / colţuroasă /o piatră a crescut / într-un copac.
/ Minciună /...”(Descântul 11). De asemenea, atitudinea unor oameni
politici, care prin acţiunile lor n-au adus decât răul naţiunii, a
exprimat-o cu mâhnire în versuri cu accente apocaliptice, de
descântec, precum „/ După vrere şi soroc / piatra s-a cioplit pe sine /
luând chip de nenoroc. /Şi călcând din prag în prag / a-ngropat drag după drag.
/...” (Descântul 13). Viitorul strălucit al neamului, mereu gândit
ca posibil şi aşteptat de câtre poetul născut şi crescut în inima Apusenilor, la
Brad în nobleţea spiritului ţinuturilor dacice aurifere, inversat
acum pe un tract antinomic de cei care erau în drept a-l
explora şi valorifica în filigrane naționale, de faptul că paradisul dantesc,
trâmbiţat de îngerii comunişti nu era decât o „Fata morgana” a sistemului
socialist, vremelnic instalat peste neam… Poetul, intuitiv, nu-l mai
întrevedea, motiv pentru care se va exprima resemnat: / Despletit
în rădăcină, / focul rumegă tulpină. /Fusul, învelit în lut, / se trudeşte / şi
din fire de lumină / toarce-n taină / zodii pentru-un nou-născut. / Strop de
rouă putrezeşte-n / floarea care nu mai creşte / Şi-n sfărâmul ochi de piatră /
lumea creşte răsturnată. /" (Descântul 15). Poetul va avea, fără a
apela la Fortuna şi fără recluziuni in fatum, premoniţia
prelungirii stării malefice a neamului său, a zodiei peştelui, pe care
poporul român avea a o tranzita, în care alunecase şi se zvârcolea,
iar acest crez ce îl va releva enigmatic, ca un
descântec ancestral, în versuri, unele de formulă blagiană: „Pântecele
se dospeşte / fugind de zodia peşte. / Ţărmul Marelui se-ntoarnă / către
un izvor de toamnă / şi-o pădure se adună / într-un strop de mătrăgună. /
Foşnetele curg de-a dura /...” (Descântul 17). Destinul de legendă al
neamului românesc în lume, cu istoria şi tradiţiile sale
milenare, nu trebuie abandonat, cum lesne s-ar întrezări acum, ca fiind un dat
acestui timp, ci apărată cu sfinţenie fibra și seva de nutrire a existenței
sale. Va gândi mereu poetul şi, dacă „/A crescut fulgerul trup /şi pornit
din ochi de nor, / fulgeru-a făcut omor. / Şi în loc de întrupare / s-amplinit
/ în nehotare /unde dorul s-a fost dus /pe drum strâmb, /pe drum ascuns. /”(Descântul
24), iar /Steaua-i piatră / dezlânată.../Focu-i s-a mâncat / pe sine / ca
un făcător de bine. /Şi rămas ca o găoace, /omul fără încotro, /în pustiu de
suflet zace ”, ca un corolar al descântecelor, în care se va prelinge
acel „picur de dumnezeire”, și îl va aureola pe poet cu spiritul matern,
plutind într-o spaţialitate astrală, o floare salbă găsită de mama
sa, a se înţelege ţara sa şi care îi va da o utilitate practică
de înnoire din rădăcina sănătoasă a neamului, sfidându-i (non)existenţa-i
thanathică din lumea umbrelor… Va conchide, astfel, în
finalul ciclului de descântece, încercând
descifrarea finalităţii printre
tautologii şi locuri comune, poetul Radu Selejan: „ Salbă, salbă /rădăcină albă
/.../ai împletit maramă. / din fir de izvor / din bocet de dor, / din ochi de
fântână, /din zbucium de vânt /.../din foşnet de stele / din oftat de iele /
din murmur de piatră /către niciodată /....” şi ”a găsit-o mama / plecată
oriunde / pe drumuri de umbre, / veşnic neoriunde /..../A cules-o mama
/şi-a pus-o-n fereastră / ca un dor de piatră / dinspre niciodată ,.../”.
M. R. Paraschivescu, comparând în „Prefaţa întârziată” la „Descântece de
piatră”, conţinutul plachetelor „Corturile neliniştii” şi „Descântece de
piatră” relevă faptul că în cea de a doua plachetă, Radu
Selejan „încearcă o altă modalitate de expresie decât cea dintâi, fără
să-şi trădeze însă nici timbrul, nici orientarea lirică modernă... poezia lui
Radu Selejan descinde din spiritul liricii lui Blaga...” va accentua
M.R.P. şi va revela „pecetea unei constelaţii
sufleteşti comune...” cu cea a poetului Victor Nistea, recunoscută în
placheta sa intitulată ”Păstorul pietrelor”. Va releva M.R.P.: „Unul păstoreşte pietre,
altul le descântă, dar şi unul şi altul îşi caută materia-n care-şi clădesc
visările şi versul, într-un sentiment al gravităţii şi al trăiniciei, în vrerea
de a dura...”.
Iată, dar,
începuturile şi locul poeziei selejaniene. Şi, după ce i-am parcurs
consistentul volum post debut „ Cântece şi descântece de piatră”, să
vedem care i-au fost mentorii şi magiştrii în arta versificării. Îi vom
găsi pe: colegul şi prietenul de facultate din Petroşani, Roman Mihai, pe
poeţii George Suru şi prozatorul Sorin Titel, ambii din Caransebeş, pe poetul
Ovidiu Cotruş de la revista „Familia”, pe criticii literari Cornel
Ungureanu şi Ştefan Foarţă de la revista „Orizont”, pe Ioan Oarcăsu
de la revista clujeană „Tribuna”, pe Vladimir Streinu de la revista „Luceafărul”
ş.a. În toate versurile pe care i le-am parcurs cu plăcere, din acest volum, am
reţinut acel excurs al contopirii facile şi definitive pe care poetul o
realizează, în spiritul său cu teluricul, cu esenţele materiale primare,
înnobilând cu seva versurilor libere simple spiritualitatea fibrelor neamului...
Discursul său nu este încifrat, el abundă în cavalcade de metafore şi în
paradigme din flacăra nestinsă a patriotismului său, în contextul
geomorfologic al existenţialismului antropologic transilvănean. În multitudinea
evenimentelor existenţiale şi de locuri descrise este înrădăcinat spiritul de
conservare şi rezistenţă la orice vicisitudini al românilor. Ei sunt contopiţi
spiritual şi chiar material, la Radu Selejan, într-un habitat continuu cu
piatra munţilor din al cărei clivaj izvorăşte numele fiecăruia şi din spiritul
locului, iar dezrădăcinarea presupune doar strămutarea acestei pietre, a
monoliticei stânci…, lucru imposibil. El va cultiva, deopotrivă, pitorescul şi
geologicul în straturile antropomorfice subsecvente care sporesc, interstiţial,
umanitatea şi spiritul locului, ca esenţe antropice de-a lungul veacurilor în
hotarele Apusenilor, văzând în acelaşi timp, în intuiţia umanului, o
perspectivă raţională ontică cu extrapolarea spaţială pe arealele
definitive ale neamului românesc, cu valenţele însumate ale socio-toposurilor
dinamic diversificate şi înnobilate de ”Cuvântul Dintâi”,
dospit de atunci şi-n Graalul poetului Radu Selejan. Metafora poeziei
sale întrece marginile imposibilului, „Carpaţii urnesc soarele / Către
marginile lumii”, devenind succesiv litotică și hiperbolică, conferind
unicitate stilului, personalitate unică. Din liticul astral, din
biologic şi din reflexiile existenţial-gnomice expuse în părţile
„Cuvântului Dintâi”, din promovarea spiritului uman în toate ipostazele unei
epistemologii a ontologicului primordial se eluvionează spiritul
său sinecologic - antropomorfic dynamic, sporind necontenit actualitatea
şi valoarea insolită a marii sale opere. Pentru că discursul metaforic şi
cu o încărcătură de mare calibru patriotic îl menţine pe creator în planul unei
deontologii creatoare cu reflexii socio-umane constelare, cu o flexibilitate
specifică, cu valenţe estetice consolidate, mesajul fiind accesibil şi având
multiple perspective axiologic recunoscute… Fizicul, în toate ipostazele sale,
este pe deplin consolidat, dinamic şi într-un mediu de revelare a
fiinţării sinelui. În acel templu al verbelor şi al căutării de lumină
prometeică, în aletheie, îşi transgresează dincolo de comprehensibilul comun
„picurul de dumnezeire” şi îşi şlefuieşte mineralul rostirii cristalizate
din Cuvântul Dintâi, poetul...
În „Târziul clipei”,
decelând axiologic opera lui Radu Selejan, volumul de poezii
care cuprinde două cicluri, primul intitulat „Târziul clipei” şi al doilea
„Balade cu soare”, volum cu dedicaţie pentru nobila sa soţie, Ana,
scriitor și filolog- professor universitar, în primul ciclu, geneza, cosmicul,
geotoposul şi erosul sunt la ele acasă, expuse cu geniu
maieutic de poetul, un socratic al versificaţiei axiomatice şi cu reuşita unor
transfigurări semantice pe coordonatele ființării heideggeriene, într-o aritmie
şi acromatică a versificaţiei, luciferice. Cuvântul Dintâi are şi aici
muzicalitatea astrelor. Discursul este metaforic şi încărcat de thimonul unui
profetism însumat apofantic, angelic. În
al doilea ciclu, versificaţia este clasică, iar dialogul este perpetuu între
creator şi eroii neamului, Horea și Avram Iancu. La Radu Selejan, spre
deosebire de alţi creatori contemporani de poezie, puterea şi fluxul creaţiei
sale nu vin din imaginaţii intuitive, fade, ci sunt admise facil, comod, din
realitatea obiectivă, din relaţia sa directă, legată organic de flama erupțiilor
existenţial fenomenologice, a cotidianului şi filtrate prin grila
raţionamentelor subtile, în creuzetul metaforei, prin spiritu-i apollinic al
pietrei, al teluricului. Se va exprima confesiv, dar, în
context, poetul „ sap la rădăcina cerului ,/ cânt şi descânt ,/mă închin şi mă
rog odată cu stelele. / Caut sămânţa –cuvânt / din care au crescut rădăcina /
şi tulpina şi frunzele nescuturate / de furtuni ori de linişti / ale
pomului cer. /.../caut coaja seminţei întâiului cuvânt. / (Sap la rădăcina
cerului) sau spre mineralizarea existentului „ precum o scoică / în
teama de furtună a mării, /doarme / zidită-n visul valului /către înalt. /
sau ”De-atâta zbor flămând /rotirea aripilor a pietrit / şi pescăruşu-i
boabe de nisip .” (Cântec de sirenă). Dar Radu Selejan, abordând geneza,
nu acceptă finitatea existenţială, viziunea sa este cea a eternităţii,
într-o conversie a formelor dictate astral de zodii… Va spune, dar, poetul:
„N-am zi de naştere / ca să-mi colind, / nici zi de înviere / să-mi plâng
moartea. /Mă ştiu din începuturi / şi-am să pier / cu soarele odată, /Ca
bulgăre de jar / pe colţ de cer / privind nestânjenit în ochi de tată. /” (Zodie).
A încercat Radu Selejan un joc al germinaţiei şi ce a zărit poetul ?: „ / O
sămânţă se scurge /prin carnea fructului / şi apoi se-ngroapă în pământ / cu
gândul / la îmbrăţişările cerului / Copacul plânge / de prea puţine
rădăcini, / de prea multe seminţe / în care s-a adunat / rodul pământului /.”(Joc).
Lângă spaţii şi după spaţii, niciodată, sau dintotdeauna alunecă izvoarele,
şi soarele oaselor se modelează ca o statuie a femeii
cuprinsă de ancestrale și cosmice doruri, pe care Radu Selejan le va
înfăţişa într-un joc barbian, în versuri, precum „Din adâncuri de mare, / odată
cu luna / răsare / murmurul înecatului izvor. Şi se tânguie, / printre
stele aleargă, / risipă /căutând în neştire / între marginile lumii /
locul naşterii sale, / unde fata născută din dragoste / îl aşteaptă / cu încă
neumplutul ulcior /...” ( Joc). Metafora poetului este
consistentă, poate subînţelege sincere şi mari iubiri de care acest poet
apolinic nu putea să le ducă lipsa, iubiri propuse de el unui demers panteistic
al voluptăţii și redat reuşit în versurile: „Dacă minunea ochilor tăi / ar
împresura o pădure, / foşnetele, / adormite pe buzele uscate / ale frunzelor /
îndrăgostite de păcat, /s-ar trezi /învăluindu-ţi umbletu-n iubire. / Dacă
lumina ochilor tăi / ar înfrunta /adâncul nopţii, / stelele ar păli
/.../şi-n zori, / albastrul cerului / ar mai înflori. /” (Minune). Din
cavalcada de toposuri şi timpuri, de esenţe astrale şi fenomenologii,
expuse versificat în tropisme de poet, se deduce că Radu
Selejan are cunoştinţe de paleontologie şi
geomorfologie consistente, cu care reuşeşte o developare a
erelor marine şi geosistemelor transilvane: „ Nisipu-i ars de zborul
ciocârliilor / căzute în atâtea nopţi / din pomul soare. /Ascunde somnul
peştilor în el /şi dorul /plânsului de mare. /Şi stăruie nisipul sub zăpezi /
cândva cu mine alungate - / şi urme vechi de târâtoare, / neîmplinitele păcate,
/ zodii târzii, întortocheate / din căutare-n căutare, / se scaldă încă-n
depărtări / de mare. / „ (Şi stăruie nisipul sub zăpezi). Şi o altă
iubire va fi înălţată de poet „Atunci, /în dimineaţa
de–nceput ,/ când zidul, ca un şarpe, / se-ncolăcise-abia / în jurul gleznelor
tale, / când mănăstirea / nici nu se dorea, / atunci, / când între drum şi mine
/ erai tu, / când zidul te înfăşura / de bună voie, / ...când
cerul meu /era de tot întreg, / ars nici măcar de-o stea, / de ce-ai fugit / pe
urma visului încă / neîmplinit? /”. Şi, pentru că Radu Selejan spunea că l-a
citit cu plăcere pe Ştefan Augustin Doinaş, printre care şi capodopera sa
baladescă „Mistreţul cu colţi de argint”, cum să nu ne minunăm de
răsfrângerea acestei lumini din faciesul colorat al creaţiei solare
în cugetul adânc, ca al unui miez de pădure mitologic, al
poetului, ”.../Ori, cine ştie? /Poate-i pădure / cu copaci numai scorburi / în
care o pândeşte viitorul /cu ochii sticloşi. /.../ Pădure e şi cerc
,/ sau cine ştie / ce semn al sorţii întru veşnicie. /”(Răscruce). Şi
uşa intrării în labirintul dedalic al copilăriei şi pe ferestrele adolescenţei,
atunci în mâinile mamei, acum vorbind doar o umbră anamnetică, sepulcrală,
de amintire maternă cu strigăt de chemare și se va prăbuşi la
strigătul său de acum, întărâtat de timpuri vesperale, în versuri
cu nuanţe de (ne)rostire blagiene:” /De ce-ai zidit ferestrele /şi uşa casei
noastre, mamă ?/ Afară-s eu şi lângă tine-s eu, / de ce să cerem umbrelor
povaţă? / N-auzi? Se tânguie prin preajmă / o frunză neagră-n cânt /
neistovit de lebădă. /N-auzi? De nerostit strigătul / cu care mă chemi / se
revarsă dincolo de margini ./.../De ce-ai zidit ferestrele / şi uşa casei
noastre, mamă ?/ Vorba de azi e-adusului / de ieri şi bate-n uşa ferecată-n zid
/şi sub ferestre, chipul soarelui, /cu-n mugure de noapte-n colţul / gurii,
aşteaptă să-l dezlegi. / În jurul lui, nu simţi cum / dănţuie a nebunie
curcubeul / sădit în mine de povaţa ta? / De ce-ai zidit ferestrele,
/şi uşa casei noastre, mamă ?/”.(De ce-ai zidit ferestrele?).
O căutare a iubirii sincere, ce, în vis, îl va osteni pe poet, îl va înseta,
până a-i ajunge la izvorul ei, şi, plecat pe drumul infinit al iubirii
o va releva din start în versurile: „Doar tu mă cauţi; visului doar tu mă ceri
/ şi mă îmbrăţişezi / cum setea-mbrăţişează, din depărtare-n depărtare, / abia
născutul suflet de izvor.”(Doar tu mă cauţi).
O apropiere de iubita sa şi o simţire organică eresică, de
îndestulată conjungere le va realiza poetul, chiar şi ca o
ficţiune, abia când se refulează dintre parteneri orice
inflamaţie de depărtare: „/.../O viaţă de secetă / am purtat în mine. / Sângele
se înămolise / în vine, / ostenise.../ Sufletul bolea ca o pădure / înecată de
foc. /.../ Astăzi plouă-ndelung. / Plouă cu rouă. / Am ajuns lângă tine. /
Pustiită de apă ,/ seceta dorului a pierit ./”(Plouă).
Dar lumina din ochii
iubitei îl priveşte pe el, oricare ar fi iubitul, de oriunde, simţindu-i
căldura dragostei, dogoritoare, colorată ca un curcubeu şi o va
elibera ca dintr-un vis prin versurile sale: ” /Păleşte,
râvnitoare, în ochii tăi , / lumina. /Tu eşti oriunde. / Pipăi jur-împrejurul /
ca un orb / şi tu eşti pretutindeni.../Şi-ţi simt căldura dragostei,
dogoritoare, /cum se revarsă / ca dintr-un soare / veşnic pământean,
/înmlădiindu-se în preajma mea ,/mereu / mai în putere, /ca un curcubeu. /
( Ochii tăi).
Dar cel mai semnificativ poem din primul ciclu din acest volum,
intitulat „ Poveste” aurealează condiţia unei iubiri mari, sincere, angelice,
statornice pe care poetul cu siguranţă, cu experienţa sa a trăit-o,
atunci când poemul aduce prin metaforă lumina iubirii apolinice, o
argumentează şi o confirmă în versuri ce creează imagini viabile,
fascinante, de un exotism şi un erotism luxuriante, solare, ademenitoare și
încântătoare, ce zvonesc o mare şi candidă iubire: ” Printre zilele mele, tu treci / ca printr-o
grădină / cu nenumărate alei, / împodobite cu viaţă / de flori, de fluturi, de
păsări ,/ de soare, de foşnete, de răcoare /.../ O pasăre o-ndemni
să cânte / dându-i să ciugulească / din mână / două trei grăunţe de soare. /
Pasărea cântă, cântă, / nu osteneşte /şi în jurul urmelor /paşilor tăi / se
îndeamnă să zboare / Un fluture îţi încearcă / dulceaţa sărutului, /
răcorindu-se-n setea/ buzelor tale/...” Şi cât de frumos a spus-o poetul...
În
ciclul „Balade cu soare”, cu optimism şi bucurie, Radu Selejan îşi manifestă
spiritul de libertate istorică în vremi pentru locuri paterne,
libertatea poporului de a convieţui monolitic cu soarele şi luna,
cu piatra munţilor,cu pădurile şi jivinele, potecile şi ascunzişurile,
foşnetul de plai, râurile şi izvoarele, cu Dunărea şi cu brazii, cu glia brăzdată-n
hotar şi rodul ei crescut într-o ordine genetică naturală, a unui
popor ce-şi sărbătoreşte acum geneza sa, cinstindu-şi eroii
căzuţi, apărându-şi vatra, trecutul său istoric, sub o
zodie solară, de început dacic al neamului „ rânduit în jurul
Carpaţilor”, sub semnul lupului. Acestea,
va spune poetul, vărsând, în acelaşi timp, din amfora stelară peste
versul său „gramul de dumnezeire”, au fost „tainele credinţei lui în nemurire,
/ a fost Decebal şi Sarmizegetusa, / a fost veşnicia. / Şi de atunci, de mult,
/ de la începutul începutului, / suntem Noi /../sângele nostru-i sufletul
acestei ţări, / duhul munţilor, apelor şi câmpiilor /... /Poporu-i stâncă şi /
izvor de viaţă.
Interesantă
apare, în acelaşi context, şi balada „La începutul pământului” şi cele
exprimate mai sus sunt, părţi ale „Cuvântului Dintâi ”care se regăsesc în
versurile: „ / Atunci, demult, la începutul începutului /au fost foşnetele
pădurilor, foşnetele stelelor de deasupra pădurilor, /,foşnetele râurilor ce
purtau către mare / dorul de adânc / al munţilor / al cerului /.../
păsările ciuguleau liniştea /înmărmurită pe crengile zilelor şi nopţilor,
/ alintând oameni şi pământuri ./”...(I), „/ Atunci, demult, /
căpeteniile acestor pământuri / îşi spălau tainele vieţii ,/ tainele nemuririi
/ în spuma murmurilor de izvoare, /întrecându-se în a fi / mai presus decât
zeii. (IV)/”. Să ne închipuim şi pe acei oameni zdraveni şi teferi
la minte, strămoşii, părinţii şi fraţii pe care poetul le sublimează existenţa în
versuri imnice, precum :„/În miezurile limpezi, / de-mpliniri. /
ochii strămoşilor mei / vieţuiesc. /Strălumină şi dor, / bucurie /din luminile
lor / izvorăsc. /Şi din zare în zare, / din albastru, / din galben, / din roşu
/ se-nfiripă anume / o şoaptă / şi-o alta-i urmează / şi-o alta.../ şi
toate cuvântă / în grai de eroi: / din glie / noi creştem prin voi, / slăvită
fii în veci, /Românie. /” (Imn).
Din acelaşi ciclu, „Balade cu soare”, să reţinem şi lunga
speranţă de bine a moţilor, din care poetul se trăgea, şi revolta
acestora prin Horea, exprimată în versurile sale înflăcărate: „Ţara
de piatră / mocnea / ca adâncul unui vulcan / în aşteptarea / desprinderii de
pământ / Ascunsă-n păduri, /răzvrătirea /îşi ascunde tăişul /pe roşul inimilor
/ înfierbântate / Munţii îşi despietreau /piepturile / să ascundă / până la
vremea sorocului / flacăra vie a răscoalei..../ moţii trudeau / cu frunţile
aplecate-n ţărână ./.../stăpânii sorţii lor / şi ai pământului / moştenit odată
cu sufletul / de la strămoşi. /.../La cârma istoriei / Horea rânduia / după
datini străbune / vadurile dreptăţii, /.../ La Bălgrad, /cu sufletul cât /
o Detunată, Horea a frânt roata / cu care duşmanii /i-au măcinat trupul,
/ despărţindu-l de viaţă. /.../ s-a nuntit / cu românescul infinit. /”(Vuietul).
Să reţinem , din glasul orfic al poetului şi
strigătele de luptă către moţi ale lui Avram Iancu, de răzbunare a
lui Horea, de a dezgropa „prometeica roată / cu mădularele cioplite / din
Abrud, din Câmpeni, din Ţebea./.../ să-i îndreptăm umbletul / după mersul
nostru / neaplecat / după vorbele noastre, neprefăcute , / după lumina
ochilor noştri / ţintătoare către / vârfurile munţilor /a istoriei.../ ai
crescut roditor / copac de lumină / urcând din rădăcină-n rădăcină /”.( Copac
de lumină).
Şi din acelaşi volum nu vom trece peste „Balada cu mineri”, dar mai
înainte vom aminti de simplii mineri, subingineri, ingineri,
şefi de mine sau de orizonturi, directori de trusturi
miniere, pe care poetul, inginer minier, avea a le pomeni cu
sutele, numele, faptele, fiind mulţi ani însoţitorii de muncă şi de viaţă
ai inginerului minier. Radu Selejan era aici
contopit cu subpământul, cu piatra, cu dinamita, cu dalta şi fistăul, ca
pe vremea romanilor, cu sfredelul şi ciocanul perforator, cu bezna pură
şi întoarcerea la lumină a minerilor culeşi pe trasee din puţurile oarbe
ale abatajelor, şi numai cu acei scăpaţi de moartea ce-i pândea la
tot pasul, de truda grea. Va exclama în vers elegiac, de amintiri,
poetul: .../Când, azi, / minerii trec, /Pe lângă prunci ,/ ce-n lunci,
clădesc / din sclipitor / nisip, tunele ,/ zâmbesc / şi nu le mai / strivesc /
ca-n zilele / copilăriei mele:”(Baladă cu mineri).
Că
fiecare ceas al poetului este ascuns în piatra şi praful abatajelor de pe
filoanele botezate cu nume de femeie din minele Munţilor Apuseni şi
ale Carpaţilor răsăriteni, pe care Radu Selejan în calitate de inginer minier
avea să le conducă Barza, Brădişor, Musariu, Valea Morii ,Ruşchiţa,
Delineşti, Crâşma, Valea Fierului, Teliuc, Aninoasa, Uricani, Măgura-Tina
Neagră, acolo unde filoanele de aur aflorau pe Măguri, cu tina care venea din
adâncuri cu aurul, neagră., în coamele abatajelor şi în
galeriile cu rampele puţurilor oarbe, în filoanele aurifere
de la Certej şi Săcărâmb, în patrulaterul aurifer al Munţilor
Metalici, acolo de unde nimeni nu putea ieşi din mină la lumină
fără să treacă prin purgatorul verificării şi percheziţiei, apoi la
mina de talc şi mică de la Voislova. Dar destinul de scriitor
poet avea să i-l hotărască mina de cupru Leşu Ursului
din Bucovina unde, aşa cum se confesa scriitorul, aici a
scris multe poezii. Era în anul 1967, şi de aici s-a hotărât poetul să
părăsească subpământul şi să se dedice poeziei şi jurnalisticii. Aici
poetul şi jurnalistul a început să câştige teren în faţa inginerului, iar
Costică Cotoşpan, care era şeful secţiei de cultură a jurnalului „ Steagu
Roşu” din Petroşani, ”îi va deschide uşa spre publicistică, uşa prin care
Radu Selejan avea să iasă din lumea inginerilor”, la 32 de ani, mineritul
se va confesa scriitorul, nu-i oferea omului decât spectrul morţii înainte de
vreme, mina fiind un uriaş labirint în care omul, numindu-se miner, rătăceşte
într-una... pentru a se juca cu viaţa proprie de-alabirintul.... Dar o ucenicie
a vieţii în creaţie era necesară şi aici, aşa încât, va spune poetul:
”...Înclin să cred că picurul de dumnezeire, picurul de energie care sunt, a
trebuit să treacă prin toate acele stări pentru a se purifica,
pentru a se transforma, pentru a deveni ceea ce trebuie de fapt să fie, parte a
Cosmosului, parte a Universului în permanentă înnoire. Şi încerc să mă văd sus,
de tot sus, undeva în piscul cerului, privind pe pământ şi căutând albia secată
a vieţii mele, albia care mai păstrează urmele paşilor mei, urmele
vorbelor mele, urmele privirilor mele, urmele gândurilor mele, albia-martor a
existenţei mele pământene, întru facerea şi refacerea Cuvântului Dintâi.”
Şi aşa se face că,
în mare parte, la Radu Selejan reflexiile conştientizării
existenţei sale creatoare, sublimate în mirare, sunt motivul de exprimare
a maturităţii copilăriei, cum şi copilăria o evidenţă a maturităţii sale
creatoare. Aceasta este mirarea „muntelui" care încearcă depăşirea
trecerii spre un alt munte în spaţiul montanului perpetuu pe drumul dinspre
celest, motiv al depăşirii existenţiale, şi nu, aşa cum ar fi fost aşteptat,
cel spre celest.
În acelaşi
timp mirarea, ca motivaţie ontologică în scriitura selejeniană se defineşte ca
element de diagnoză a vieţii scriitorului în decelarea unor urcuşuri absconse
printr-o voinţă a devenirii, întreruptă de raţiunea întoarcerii spre reluarea
drumului mirific al vieţii sale eterne. Această reluare, va spune el,
este prin „odihnă" dar aceasta nu este aşa cum o memorează Radu Selejan,
„pentru a mă odihni, şi ca să privesc în urmă. Mă opresc pentru a mă
reconsidera", spre alte avataruri existenţiale.
Mirarea, la
Radu Selejan, este o metamorfoză a maturităţii în încercarea de a atinge „cu
luminile ochilor de cuvinte locurile copilăriei", de accedere la zorii
farmecului existenţial, un catalizator al spaţialităţii maturităţii iniţiatice.
Mirarea
în memoriile selejeniene este coerentă, urcând ca un filon al devenirii,
componentă mentală a destinului scriitorului, un exerciţiu al descoperirii
permanente pe domeniul înălţimilor hermeneutice, de înnobilare. Pentru aceasta,
Radu Selejan avea să reitereze mereu copilăria, nelăsând loc în memorii
despărţirii de aceasta şi „de locul de unde am pornit", spre muntele înalt
al vieţii sale creatoare urcat din mit şi denumit de el „soartă",
sfidând surpările, în expresia alegorică a acelei „ceaţă de taine".
Vreme de 14 ani, va declara imperativ scriitorul, „copilăria mea se hrănise cu
ea însăşi, se autodevorase, murise în fiecare zi, puţin câte puţin, până când
s-a transformat în amintire” şi „ M-am despărţit de copilărie din mers. Ca de
un cadavru mumifiat...Pe care cu greu l-aş mai fi purtat cu mine într-o raclă,
fie ea şi-a amintirilor...Trebuia să dau uitării multe întâmplări, multe
eşecuri şi succese pentru ca să-mi pot construi o adolescenţă în
stare să moară pentru triumful tinereţii care venea pe urmele ei ca o umbră”.
Dar „copilăria unui pământean", atunci când mirarea capătă inconsecvenţă
în vâltorile unei vieţi geologice, de miner consacrat, îşi poate pierde
inocenţa. Decapând mineralul memoriei, spre iluminare, spre o
viziune euristică cu reflecţii uraniene, faţetele infinite ale mirării devin
componente ale aurei divine în arderea unei vieţi celeste prin abatajele
galeriilor adânci dedalice ale unui consistent filon poetic, în memorii, parte
din axa universului scriiturii sale.
Mirarea
este şi un ecou prelung în abatajele întoarcerii scriitorului în
„ţara copilăriei" la rădăcinile viselor de depăşire, izvorând din
locurile de taină ale munţilor. Dar ce îi era mai uşor lui Radu Selejan? Să o
ia pe poteca „ce începea să urce de-a lungul înaltului cer...", împingând,
cum Ulise, stânca cuvintelor, fără a şti „ce i se poate întâmpla de-a lungul
urcuşului" şi nici a coborâşului, sau să rămână
în ţara minunilor copilăriei şi să o străbată de la un capăt la altul
spre înalt pe ocolişuri!? Tot călătorindu-şi viaţa, cu modestia ce i-a
caracterizat-o, el nu a sesizat că prin mobilul mirării sale ajunsese demult în
„piscul Muntelui de Taine", dar nu printr-o abordare telurică, ci printr-o
coborâre euristică pe piscul muntelui vieţii de taine, venind din zenit şi spre
înălţare, urcarea nemaifiindu-i necesară.
„Fiecare
popas" de-a lungul drumului croit de Radu Selejan pe spinarea „muntelui
vieţii" sale creatoare era într-un relief al planului cosmic, al
reflexiilor astrale iar devenirea lui o permanenţă a gândurilor stelare „săpând
în - carnea – câmpiei spre Ţara Copilăriei privind spre Fata Morgana
ce mă urmăreşte ca o taină presimţită..."
Radu
Selejan, „transfug din Ţara Copilăriei la realitate", a decelat
înălţimile cosmice ale munţilor vieţii, survolând cu nava aglomeraţiilor de
stele gânditoare, universul unic al mirărilor sale de consistenţă
metaforic-alegorică. Acesta este motivul unicităţii sale în universul
inspiraţiilor din spaţialitatea geologic-montană , în coordonate unice, atât
telurice plane cât şi zenitale, ale unor componente umane. Aceste componente,
situându-se mereu în mijlocul lor scriitorul, l-au conştientizat, l-au reperat
şi marcat definitiv ca referinţă literară, determinându-i reflexii ontologice
de factură metafizică ancestrale „păcătos şi nădăjduind în iertarea păcatelor
pe care le-am moştenit împovărat de mirarea păcatului.”. Şi, uşurat prin
spovedanie în memorii, şi-a conştientizat mereu dorinţele, preferinţele, ura şi
iubirea prin conceptul de armonie a cuvintelor, în perspectiva iertării ca
taină a vieţii izvorâtă din adâncul copilăriei, din mirare, din pipăirea
mâinilor şi picioarelor, din simţul auzului, văzului şi vorbirii, din „mamă şi
tată, soare şi noapte, vis şi realitate, dorinţă şi împlinire",
multiplicate dialectic în devenirea unui imperiu infinit al descoperirilor, ca
neînceput din „Ţara Copilăriei", undeva pe malurile unui râu cu ape
sfioase ce curg a lene şi indiferente către niciodată... "Am trăit
dominat de versurile scrise de Puşkin”, va recunoaşte poetul, ” Nu poţi fugi de
patimi oarbe, nici să te aperi de destin”, versuri cu care se încheie poemul
„Ţiganii”. „Şi-am încercat să justific fiecare greşeală, acuzând destinul
care este de neclintit”, se va confesa nu o dată Radu Selejan în
memoriile sale.
Tăierea
ombilicului de conştientizare a naşterii sale primare i-a determinat lui Radu
Selejan redevenirea în imperiul scriiturii celeste, al cuvintelor gândite şi
lipsite de mirare. De ce s-a întâmplat aceasta a fost doar conştientizarea de
sine a unei apartenenţe la universal, „la frumosul şi urâtul universului, la
sensul creării şi existenţei lui veşnice", o renaştere spre învingerea
finitudinilor temporale, acceptând trecerea sa ca un „ascunziş a unor energii
primare, dumnezeieşti.” „Scorbură celestră era trupul meu pentru un roi de
energie generată de Cuvântul Dintâi, forţa care a spus să fie şi virtualul a
început să se contureze ca existenţă”. Din acest moment mirarea va pierde
poziţiile primare ale copilăriei pentru a se aşeza definitiv în planul
subconştientului selejenean, cu o conotaţie de unicitate şi irepetabilitate în
„Ţara Copilăriei", locuită de un popor de umbre, de amintiri şi
incertitudini, de vise veştede, de ambiţii - sugrumate - păzită de
Adolescenţă" şi de aceea „N-am înţeles niciodată de ce preotul
trebuie să mijlocească între mine şi Dumnezeu”.
De ce în
subconştient şi nu în primul plan al memoriilor existenţiale mirarea va
rămâne la Radu Selejan cheia ce va deschide mereu universul luminilor
creaţiei de taine, numai el va şti, putând oricând cu mare uşurinţă accede la
ele.
Şi e fascinant pentru mine să constat că, de la un an la altul, scriitorul se
proiectează tot mai mult în netrecere şi aceasta prin ceea ce a reuşit să
creeze de-a lungul unei perioade literare profunde, efervescentă literar, de o
intensitate, fertilitate şi consistenţă literare, rar întâlnite la un scriitor
la sfârşit de mileniu...
Pentru
că puţini sunt creatorii literari care reuşesc cu opera lor să treacă de testul
timpului, chiar şi dintr-o perspectivă imediata. Dar, Radu Selejan,
se pare că a inoculat multiple semnificaţii literare şi reflexii sociale în tot
ce înseamnă creaţie intelectuală, atât în lirică, simbolismul şi gnomicul
poetic, în proză, în romanele de lung metraj, teatru, în proza scurtă, în
memorii sau în publicistică. De aceea în posteritate pentru el nu mai exista
trecere. El este un artizan al metaforelor simbol, iar eul liric şi-l durează
din împletirea intuitivă a sensurilor categoriale. De aceea creaţia sa pentru
un cititor avizat şi realist, rămâne mereu proaspătă, plină de vigoare şi
expresivitate, variată prin tematică, interesantă pentru că este constituită ca
sumum a nenumăratelor sentinţe mentale logice ale scriitorului, în variile
genuri literare. Prin cuprinderea unor teme actuale din problematica vieţii
sociale istorică şi contemporană, prin densitatea ficţiunii şi modul de
conturare a personajelor, prin abordarea facilă a necunoscutului material şi
metafizic, a spaţialităţii în temporalitatea existenţială, Radu Selejan rămâne
mereu prezentului literar ca şi eternităţii. Se observă, în principiul creaţiei
sale, o continuă alergare între idealurile şi între iluziile vieţii, toate
asigurând o organicitate reflexivă a scriiturii cu valenţe de perenitate,
comparabile cu unicitatea existenţialului divin. Desigur, amprentele creaţiei
sale literare au ajuns să afecteze, în primul rând, toate spaţiile şi timpurile
existenţiale aparţinătoare lui Radu Selejan. Începând cu copilăria,
adolescenţa, studiile universitare, desăvârşirea profesională în marele imperiu
aurifer al Munţilor Apuseni, ca inginer minier, apoi interesul pentru
plinătatea materială şi armonia familială, eforturile sale creatoare se conjugă
fericit pe tărâmul literar şi în mediul jurnalismului, la masa de scris şi la
catedra universitară, desigur într-un mod sacrificial, cu multe renunţări.
Toate acestea, graţie multiplelor sale valenţe intelectuale şi acţionale, l-au
profilat pe scriitor ca model social şi cultural, comportamentul său cotidian
devenind conform cu spiritul armoniilor divine, prestabilite, edenice, un
adevărat model leibnitzian, cu tentă metafizică în literatura sfârşitului de
mileniu în România şi, desigur, prin mediere, cu tot mai multe reverberaţii
europene. Este clar că Radu Selejan a reuşit să se dureze în literatura română
numai prin efortul său intelectual în valorificarea valenţelor sale creatoare
native, iar acest fatum îi aparţine în exclusivitate. El singur, cu energii
sacrificiale, a ars flacără spirituală sacră pentru mistuirea misterelor şi a
rămas lumina, cu adevărat referenţială. Prin fiinţa sa nobilă, prin valoarea
scriiturii şi prolificitatea creatoare, prin luciditatea demersului literar şi
prin devoţiunea sa socială, Radu Selejan a devenit model ontologic atemporal al
universalului cosmic, spiritualizat cu armoniile şi dualităţile sale.
Prin
scriitura cu o evidentă vigoare şi valoare axiologică, Radu Selejan este
detaşat de plutonul celor nepersonalizaţi, de acele tipare lâncede, neaxiale,
excentrice şi rugoase literar, abuzând de dantelerii pseudo estetice, de vulg
şi exibiţionism, într-un cuvânt, de infantilismele pseudocreaţiei. Autorul,
deasupra multora, poate fi valorificat de contemporaneitate ca un model al
complexului literar.
De aceea
consider că rolul Centrului de Cultură "Radu Selejan", condus cu mult
sârg şi competenţă de soţia scriitorului, strălucitul profesor universitar dr.
Ana Selejan trebuie să fie, pe lângă cel de mediere a creaţiei selejaniene, tot
mai mult acela de a impune, printr-o critica docta, modelul original al
scriitorului de abordare a creaţiei literare, şi de a consolida sistemul
literar selejanian stricto sensu pe structura căruia să se poată grefa sigur şi
facil creaţia literară contemporană, a multor lucrători cu
cuvântul, în prezent debusolaţi, orbecăind în căutarea drumului luminii.
Trebuie avut grijă ca opera lui Radu Selejan să se restituie estetic şi
sistemic definitiv literaturii naţionale ca fiind o creaţie emoţională,
politematică abluţionată de seria bizareriilor infantile, semnificată, în
schimb, de peisajele policromatice încărcate cu incandescenţa erupţiilor sale
spirituale care, înnobilând-o cu elemente literare şi metafizice, o areolează,
îi conferă originalitate şi competitivitate. Se poate exemplifica acest aspect
cu proza scurta din volumul „Taina cenuşii de stele”. Aici profeţia privirii
unui timp al materiei, ca "rău-prevestitor" în „Cocostârcul
albastru”, devine sau un simbol al luminii eterne locului sau al uitării omului
în neantul thanatic sau una din permanenţele copilăriei senine. Sacralitatea
existenţei sale motivează sentimente umane de respect „pentru mântuirea
zborului său neostenit”. Zborul cocostârcului este acela de „iscoadă” a unei
comori telurice. Cosmicitatea zborului este de acoperire a Lunii, de fluidizare
a luminii solare, de abdicare de pe bolta cerească a stelelor care nu „se
feresc din calea lui”. În viziunea autorului, există o simultaneitate a
apariţiei pe loc a omului obişnuit şi deasupra sa a păsării, pasărea
personificând autorul. Pe acel om, cu toată voliţia sa ascensională, prin
urcarea chiar şi în copacul sub care îşi clădise o colibă, spre a fi mai aproape
de cer, de cocostârcul în zborul său şi cu care odată venise, pasărea acesta,
„în zboru-I edenic, nu-1 va băga în seamă”. Radu Selejan va prevedea mereu
dilatarea unor spatii existenţiale tocmai pentru a se desăvârşi în ele templele
de aur ale genezei divine, unde scriitorul se vrea mereu în interogatoriu.
Problema genezei cu apriorismul cuvântului este permanentă în scriitură iar
deschiderile criptelor telurice, în cosmicitate, le realizează prin
transcendenţa metaforei şi relevarea mediatului în cuvinte, a cauzalităţilor
ontologice, el însuşi făcând parte din divinitate, deoarece cuvintele sale
cuvântă numai divinul - vezi romanul "Nanu"... Travaliul său literar,
viziunile pozitiviste ipostaziate din implicaţiile sociale, de promovare a valorilor
prezente şi istorice în planul social, prin crearea atâtor personaje pozitive,
sau opuse acestora, malefice distructive pentru social el şi-a obţinut în mare
parte roadele, locul pe podium sacrificial, până la martiriul
biologic-existenţial, lăsându-se, totodată, adoptat de tot alte locuri
încărcate de evenimente reale, valorificând unele personaje istorice, precum
Horea, Bărnuţiu, Buteanu, Bălcescu ş.a. - vezi volumul document "Roata
fără sfârşit", despre „Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan”, cu descrierea
testamentară a evenimentelor istorice din zona Munţilor Apuseni din perioada
1784-1785, a eroilor neamului românesc.
Lumea
lui Radu Selejan este de o cromatică socială frenetică, el nu o inventează, ci
o ia aşa cum este ea. De aceea excelează scriitorul în genul literar al
reportajului, în receptarea realista a cotidianului cultural, politic şi
social, chiar dacă unele dintre aceste reportaje, prin esenţa lor, promovează,
dar într-un mod rezonabil, unele ideologii şi doctrine filozofice, astăzi
contestate de societatea românească. Tocmai de aceea, imortalizarea unor
momente este necesară ca şi comparative politice şi sociale, pentru promovarea
deschisă a unor proceduri de eventuale revizuiri politice, atunci când se cere
aceasta sistemelor politice.
Dacă ar
fi să-1 încadrăm pe Radu Selejan într-un curent literar sau într-o generaţie de
scriitori, într-un studiu de literatură comparată, nu vom reuşi uşor, pentru că
el este, prin cantitatea operei şi prin calitatea acesteia, prin vârstele
creaţiei, prin descrierea analitică şi abordarea lucidă raţională cu
metaforă, dar fără ficţiuni, a momentelor şi evenimentelor social-politice
contemporane şi istorice cât şi prin varietatea genurilor literare abordate,
deosebit de alţi scriitori, caz care îi conferă unicitate literară. Tocmai
datorită acestui fapt, axiologia operei sale nu se poate valida sau invalida
într-o critică estetizată, prin disecţii, demolări şi denominalizări epigonice,
neexistând comparabile reale, dar reflectând asupra încadrării scriiturii sale
într-o direcţie literară, postmodernismul ar fi o soluţie a priorităţii
cuvântului selejanian . Pentru că, la Radu Selejan, se degajă din
discursul livresc, o structură literară sprijinită pe o infrastructură
iniţiatică, ajunsă la arcul de finalizare al sistemului său de coordonate
spirituale ale căror soluţii axiomatice, cu rezolvare sistemică, se vor
găsi, cu siguranţă în spaţiul hermeneutic, într-o transgresie spre construcţia
de temple literare pe fundaţii epistemologice, ce conferă Edenului poetic selejanian
siguranţa perenităţii, uzând de recuzita unei consistente culturi, de geniu şi
rafinament, în jocul ingenuu al rostirii „Cuvântului Dintâi”, principiul de
geniu al poetului.
Cele relevate
mai sus nu pot constitui decât începutul de imagine din aprofundarea
cunoaşterii creaţiei literare a lui Radu Selejan şi căreia,
receptate faţetele axiologic epistemologice, în infinitatea
creaţiei scriitorului, cu retorica-i arhetipală şi lirismul orfic, îi pot
asigura acesteia o deplină autenticitate în poetica spațiului transilvan şi
consistenţă pe coordonatele majore ale unei scări a valorilor literare, a
devenirii și redevenirii sale pe
înălțimile reveriilor uraniene.
BIBLIOGRAFIE:
Radu SELEJAN, ”Cântece
şi descântece de piatră”, apărut în anul 1972,
Radu SELEJAN „Corturile
neliniştii”;1973;
Radu SELEJAN” Târziul
clipei” , 1974;
Radu SELEJAN „Balade
cu soare”, 1975;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu