LITERATURA, STENDHAL, COMENTARIU LA UN ESEU, GHEORGHE APETROAE

COMENTARIU LA STUDIUL LITERAR REALIZAT DE ADINA GABRIELA MUSTAȚĂ, INTITULAT „ DESPRE STENDHAL- HENRI MARIE BEYLE. STENDHAL ESTE EXPRESIA VREMII SALE, DAR NU A SOCIETĂȚII VREMII SALE (1783-1842)”.

Autor comentariu:  Gheorghe APETROAE, Sibiu.

 

Interesantă este exegeza realizată în medalion de Adina Gabriela Mustaţă și consacrată prozatorului și eseistului francez, Stendhal, o expunere de concept și document a existenței romanţate a unui dandy al saloanelor selecte napolitane, florentine şi parisiene ale primei jumătăți de secol 19.

 Interesant este şi faptul că viaţa lui Stendhal, atât de controversată, acesta a personalizat-o şi și-a exprimat-o cu voluptate în romanele sale psihomorale şi erotice, edificate, în principal, cu materialul frumuseţilor şi capriciilor feminine ale societăţilor parisiene şi provinciale ale Franţei napoleoniene...

 Cu un temperament timid și romantic, suferind de ipocrizia societății din timpul său, el a inventat pentru el însuși curentul existențial „beylism”, ca metoda practică a fericirii... Stendhal era un oniric și își dorea „să-și dedice viața visării cu ochii deschiși”, cu ochii vii și emeraldici pe care îi statuau feminității „vânătorii fericirii", artelor și iubirii...

El descoperă, cu uimire, în același timp cu războiul din Italia, unde ajunge combatant, doar „operă, dragoste și fericire” și va continua să se întoarcă de mai multe ori în Italia la izvoarele artelor și literaturii...

Cu un temperament timid și romantic, suferind de ipocrizia societății din timpul său, el inventează pentru el însuși "metoda practică a fericirii "beylism-ul", un curent de dreapta cu caracter naționalist monarhic și manifestat prin hedonismul cirenaic epicurean- natural, până la amoralitate  și prin voință schopenhaueriană, ca obiectivare intensă a vieții în forme libere și conștiente,  opuse curentelor următoare, nihilismului nietzscheean și  heideggerian, a inutilității existenței...

 Stendhal rămâne, astfel, unul dintre creatorii romanului modern și un anticipator al literaturii secolului 20, prin cultivarea în structura operei sale a energiei și voinței individului (Armance sau câteva scene dintr-un salon parizian la 1827; La rouge et la noir, 1830; La chartreuse de Parme; Lucien Leuwen- publicată postum, 1894).

 El este un „veșnic pasionat, mai tot timpul dezamagit de fericire și (de) dragoste”, carierismele sale găsindu-și rolul în destinul lui Julien Sorel, iar capodopera sa „Roșu și negru” se constituie un exercițiu psihologic de identificare a genurilor umane, multe în ambivalența lor psihică și ideatică duală, analizate de scriitor în experiențe sociale, umane și erotice, de către eroii săi, care își cultivă, cu luciditate și orgoliu, EUL.

Tematica şi modul de construire a cadrelor existenţiale ale perioadei napoleoniene, a reminiscenței și a modelului napoleonian de viață și atitudine romantică au trezit un mare interes şi au înflăcărat spiritul de studiu- epistemologic al literaturii în Europa pe cea mai mare parte de secol 19, fiind drenate axiologic dar și stilistic, prin grila criticii literare, romanele sale care exprimă tensiuni morale ale spiritului uman, în tendința de autostăpânire și elevație. Toate aceste caracteristici auctoriale stendhaliene sunt aduse în centrul abordărilor semiotice și semantice, prin promotorii genului critic literar consacrați studiului asupra gnosticismului, agnosticismului și istoricismului eclectic- social francez și nu numai francez, de la acea perioadă. Este un artizan al romantismului francez, dar și un partener al lui A. Comte la definirea filosofică a dreptului și sociologică a existenței.

Stendhal a fost omul fără prejudecăți eclesiale și, descoperit de Saint-Simon abia prin manuscrisele sale postume, a fost identificat de criticii timpului său ca fiind singurul scriitor postrobespierrean, strict literar vorbind, din echipa lui Napoleon, dar și printre primii sociologi ai artei (Istoria picturii în Italia, 1817; Rome, Napoles et Florence, 1817), descoperind, cu uimire, în Italia, în același timp cu războiul la care era înrolat, operă, dragoste și fericire și pentru aceasta va continua să se întoarcă mereu în Italia...

 Stendhal este și un psiholog al dialecticii erosului (De l’amour, 1822), cu un tratat prin care își împărtășește durerea sa pentru Matilde Dembowski, o încercare reușită de analiză a sentimentului de dragoste.

Este și un mare biograf, realizând un număr însemnat de biografii pentru personalitățile politice, culturale și artistice din timpul său (Vies de Haydn, de Mozart et de Metastase,1817; Vie de Napoleon, 1817; Vie de Rossini, 1823; Vie de Henry Brulard; Souvenirs d’egotisme, postum, 1892, iar prin studiul său analitic „Racine et Shakespeare (1823, 1825) se va remarca, înaintea poetului, dramaturg și romancier Victor Hugo, ca un referențial augmentativ al polemicii romantice.

În mare parte, romanele sale au fost analizate, evaluate și interpretate critic, prin prisma naturalismului, realismului și romantismului francez, de criticii de literatură și arte Saint-Beuve, Alfred de Musette, precum şi de criticul pozitivist- hegelian Hippolyte Adolphe Taine…

Prin romanele sale: Le Rouge et le Noir (1830), La Chartreuse de Parma (1839) și Lucien Leuwen (neterminat), Stendhal si-a cucerit pentru eternitate locul lângă marii scriitori ai Franței, Balzac, Hugo, Flaubert sau Zola, ca unul dintre marii reprezentanți ai romanului francez din secolul al XIX- lea.

     ”Stendhal este expresia vremii sale, dar nu a societății vremii sale”, avea să concluzioneze distinsa doamnă, criticul literar Adina Gabriela Mustaţă, prin reliefarea academică a mesajului stendhalian într-o poetică analitică a creației marelui romancier! Felicitări!… Gheorghe Apetroae, Sibiu.