SENSURI LITERARE - EMINESCIANISMUL
GNOZISUL AXIOLOGIC
AL STUDIILOR EMINESCIENE
„ARCHAEUS” ȘI
ANAMNEZA ÎN „SĂRMANUL DIONIS”,
ELABORATE DE CARMEN NEGULEI
Comentariu realizat de Gheorghe Apetroae,
Sibiu
Eminescianismul poate fi definit ca
unul din referențialele imortalizării spiritului universal, spirit
dedus din sensurile permanentei mişcări şi din infinitatea creaţiei pe un
parcurs al eului existenţial, receptat poetic şi relevat de Carmen Negulei în
forme pure, estetice.
Studiile
şi eseurile aparţinând universitarului clujean Carmen Negulei şi inserate în
volumul cu acelaşi titlu (apărut la Editura Alfa Press, 1995), se
relevă ca un început inspirat al unei exegeze
eclatante asupra universului gnoseologic eminescian. În context, ”Anamneza
în Sărmanul Dionis” constituie contrafortul intelectiv davidhumean al
cunoaşterii perene, „in sacrum”, înălţat cu profesionalism filosofic şi cu
vocaţie literară pe fundamentul „Archaeus”, receptat ca nous universal şi
schemă gnostică în natura unei naraţii structurată ideatic. Termenul de Archaeus va
fi relevat de Carmen Negulei ca un primat axiologic elaborat cu caracterul de
dominantă a naturii cunoaşterii în raport cu natura ontologică a narației, ca
determinant al dualităţii gnoseologice. Tot Carmen Negulei va modula din Archaeus principiile
omoloage între viziunea europeană şi viziunea indică asupra universalului, prin
supralicitarea sensului Archaeului ca spirit al Universului. Este aceasta „în
fond” o promovare a conceptului de metodă, proprie eminesciană, de „a ajunge la
esenţa lucrurilor prin cunoaştere analitică, archaeul fiind invocat de la
început pentru a clarifica ipoteze ale gândirii” (C.N., „Studii şi eseuri”,
1995).
Archaeus va fi considerat, ca şi în Sărmanul Dionis,
principiul realului dublu ca implicit filosofic cauzal, de identitate a
personalităţii şi fundament gnoseologic, prin expunerea în plan dublu a celor
două personaje, unul neiniţiat, un
Dionis neconceptualizat, celălalt iniţiat şi purtător ezoteric al
principiului spiritual cognitiv, al „bătrâneţii”. Este, acesta din urmă, un Archaeus
spiritual, la care „existenţa implică esenţa în ea însăşi”, formalizată.
Dar acest principiu categorial cognitiv va fi erodat formal de principiul
metempsihozei, întrucât sufletul (atman), făcând parte din permanenţa esenţei
spiritualizate de ordin ontologic, este un exponent axiologic al relativismului
percepţiilor prin analizatori, al propulsiilor transcendentale universale. Archaeus,
ca principiu al cognoscibilităţii, se poate induce epistemologic în ontologicul
universal şi elimina, prin el, ca pandant al relativismului tautologic, ca sechelă
a devenirii formale.
Carmen Negulei, ca indolog,
cea care și-a pregătit teza de doctorat în universitățile indiene, sesizează
implicaţiile în marea literatură a brahmanismului, prin supremaţia de castă şi
prin inducerea credinţei de reîncarnare, un concept prefilozofic, care avea să
fie considerat, dar și depăşit în creaţia eminesciană, marcată de gnomismul
indobudist. Carmen Negulei va remarca rolul ontologicului în procesul
cunoaşterii filosofice şi va expune în interferenţă modalităţile de gândire
promovate de poetul filosof, descoperind traseele duble de cunoaştere şi de influenţă
asupra creaţiei, pe care în aceeaşi măsură, Carmen Negulei le va cerceta.
Această
viziune filosofică duală a fost versificată de poet şi identificată cu un
concept universal al genezei în poemul Scrisoarea I, care nu poate
fi, în fond, decât o variantă versificată a Sărmanului Dionis,
receptată, asimilată și aprofundată cu o voinţă schopenhaureană de Carmen
Negulei.
Cine este, dar, Dionis, în accepţia
metempsihotică eminesciană? El este copilul sărac, copist la 18 ani, „pentru
care visul era o viaţă şi viaţa un vis, într-o ordine a realităţii”, cel
care-şi gândeşte condiţia socială precară în „înrâurirea zodiilor asupra vieţii
omeneşti”. Dar, Dionis va conştientiza condiţia sa socială numai când va
reintra în reamintire, în anamneză, în antecedentele proprii, graţie unei
meditaţii-dialog, de esență socratiană. Se deduce de aici că Eminescu când a
conceput Sărmanul Dionis, aprofundase actul Karman, „un act care
depinde de spiritul şi de vorbirea care conferă fiecărei individualităţi umane
antecedente proprii şi situaţia sa particulară, îi conferă de asemenea un
destin care, dacă nu se va realiza în viaţa prezentă, se va realiza după
sfârşitul acesteia într-o reîncarnare pe care o va orienta el” (Jean Filliozat,
Filosofiile Indiei, Brahmanele şi speculaţiile ritualiste), în fond renaşteri
ale nousului individual receptat noetic de poet din imnurile ariene rig-vedice
şi din canoanele budhiste.
Şi
Mircea Ivănescu, prezent la lansarea acestui studiu eminescian, observă în
studiul Anamneza în Sărmanul Dionis o viziune eminesciană,
graţie filozofiei indiene, prin care se aduc „detalii şi interpretări inedite,
necunoscute în literatura română şi străină, în analiza operei eminesciene”.
Cred că Mircea Ivănescu, în intervenţie, s-a referit aici la inspiraţia
eminesciană din Rig-Veda, imnul despre creaţiune (X, 129), imn din care a fost
inspirată şi poezia filozofică Scrisoarea I, capodoperă universală a
conceptului de geneză, scriere care tratează deopotrivă Archaeus şi
anamneza..., începutul, prezentul şi neînceputul în cadrele şi
spaţiile existenţiale ale cunoaşterii...
Revenind la Sărmanul
Dionis, înţelegem că, în urma studiului astrologiei lui Ruben, Dionis simte
că „sufletul călătoreşte din veac din veac” şi numai moartea materială îl face
să uite că a mai trăit. Este acesta un concept bazat pe astrologia bizantină,
pe sistemul filosofic geocentrist, în care lumea transpare ca o rânduială
dumnezeiască, pentru că în imaginea lui Dionis, ordinii cosmice a lucrurilor – dharma i
se opune dezordinea – adharma, iar unei periodicităţi normale a
vieţii naturale i se opun perturbaţiile thanatice. Pentru cunoaşterea dionisiacă,
opusă dharmei, Carmen Negulei va aserta axiomatic faptul că „spaţiul şi timpul
sunt în noi”, iar „existenţa lor în noi infirmă atemporalitatea şi ubicuitatea
fiinţei umane”. Translaţia în timp şi spaţiu – afirmă C. Negulei – aşa cum este
văzută de Eminescu, „nu mai are nimic cu metempsihoza de care vorbeşte Platon,
prin faptul că este determinată de către eu, în timp ce la Platon
aceasta are expresia unui etern ciclu obiectiv în care se integra omul...
Eminescu îl deconspiră pe
Dionis în text: „Călugărul Dan se visase mirean cu numele Dionis”. Anamneza se
confundă în text cu metempsihoza, Dan devenind Dionis, dar numai în vis.
Dan
va călători în Univers pentru a constata realitatea (rta), adevărata natură ordonatoare a lucrurilor
(dharman), periodicităţii vieţii naturii, a timpului ciclic fără început şi
sfârşit. Dan se doreşte şi un „brahman”, o cheie a enigmei, a genezei
universale când, referindu-se la astrolog, relaţionează fenomenele şi actele
terestre la ritmurile cosmice, expresiv vedice, reluându-le sincretic. Să
reţinem că adâncimile metafizice ale călugărului Dionis se vor extrapola din
spaţiul citadin al Iaşilor, urmare a vizitei sale (a călugărului Dan) la
astrologul Ruben, profesorul metafizician de la Academia din Socola, Dan fiind
unul din şcolarii Academiei şi discipolii lui Ruben. Dan se va confesa lui
Ruben „echivalând diviziunile timpului cu diviziunile Vedei”, că vremea
nemărginită e făptură a nemuritorului nostru suflet, Yajna, o replică
care-l va îndritui pe Dan să exclame altcumva decât predicativ şi
premoniţional: „Am trăit în viitor. Îţi spun, acum am doi oameni cu totul
deosebiţi în mine – Unul, călugărul Dan, care vorbeşte cu tine şi trăieşte în
vremile domniei lui Alexandru Vodă, altul cu alt nume, trăind peste cinci sute
de ani de acum înainte”. Aşadar, omul cosmic, Purusa, e în corelaţie cu opera
rituală (Yajna), care presupune un rit, o succesivitate, concretizată în
anamneza lui Dan (că fusese Dionis) şi în călătoria sa în Univers, relevată de
răspunsul lui Ruben, în succesiune: „în şir, poţi să te pui în viaţa tuturor
inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a cărei fiinţă vei pricinui-o
tu …”.
Dar C. Negulei sesizează faptul că „Dionis vrea să atingă simultaneitatea
prin anularea legii succesivităţii”, de fapt, dorind „o anamneză inversă: o
anamneză în care el nu depinde de ce s-a întâmplat odată în el, ci, în care,
ceea ce se va întâmpla cu el depinde în întregime de el”. Carmen Negulei va
admite „un astfel de sens al anamnezei, ca reamintire a propriei experienţe şi ca
având o altă finalitate: pentru Dionis prima anamneză are importanţă doar atât
cât să-l convingă că spaţiul şi timpul sunt în EL (în individ)”,
acceptând apoi, în detrimentul succesiunii, simultaneitatea ontologică.
Autoarea consideră că „soluţia pentru depăşirea legilor spaţio- temporalităţii
i-o dă Ruben”. Ea constă în „a primi puterea umbrei pentru a decoda formulele
din carta de astrologie”. Mai mult, Ruben îi propune lui Dionis să lase un om
din şirul infinit de oameni din el să-i ţină locul cât timp el va fi plecat în
univers şi aceasta pentru a înşela, după C. Negulei, legea succesivităţii. Dan
se roagă „pentru ca umbra, în timpul vieţii sale eterne să-şi scrie pe pământ
memoriile curate. Simţurile umbrei (întunecarea) şi ale lui Dan (lumina), prin
întoarcerea foilor, au dimensiuni magice. Înlocuitorul este
TU şi acel spaţiu pe care îl ocupi nu poate să rămână gol, deoarece,
conform legii succesivităţii, tu nu poţi ieşi din el în timp ce vei călători în
Univers. Căderea lui Dionis, explică C. Negulei, este datorată voinţei sale de
a încălca „interdicţia de a-l vedea pe Dumnezeu, de a atinge zona de dincolo de
fiinţă şi nefiinţă, zona celestă”.
Apare
evident caracterul obsedant al poetului de a conceptualiza în planul trăirilor ontice
viscerale acea iubire adâncă, imaginară la care material, nu putea
să ajungă.
Mioara Avram, cercetător la Biblioteca ASTRA
din Sibiu, în interpretarea studiilor eminesciene (Archaeus şi Anamneza
în Sărmanul Dionis) ne îndeamnă să concepem la Eminescu „anamneza generalizată”,
iar „visul” ca având o semnificaţie ontologică majoră, în dauna semnificației
onirice, pe care o elimină, demonstrând în Sărmanul Dionis existenţa
a patru straturi de realitate şi anume: lumea fizică (Dionis, Pământ), lumea
avatarurilor (Dan, Pământ oniric), lumea prototipurilor (Umbra, Lumina
cosmologică) şi lumea absolutului (Dumnezeu, Doma). Cum reuşeşte identificarea
acestor stratificaţii ontologice? Numai prin căderea lui Dan din planul
reflexibilităţii în cel al contemplării...
Studiile
tinerei scriitoare, cu rezonanţe din adâncurile filosofice, de descoperire a
centrelor ideatice în lumea conceptelor eminesciene îl va îndreptăţi pe
publicistul Aurel Cioran, fratele filosofului Emil Cioran, să deconspire
„recunoştinţa eternă pe care trebuie să o poarte Carmen Negulei pentru
Constantin Noica, pentru cel pe care scriitoarea l-a vizitat de mai multe ori
la Păltiniş şi din a cărei idee a trecut la studiul limbii sanscrite şi
culturii indiene”, la cunoașterea, astfel, și la recunoașterea contribuției
poetului filosof la edificiul gândirii naționale și universale.
Tot Aurel Cioran va aplauda
dubla şansă a lui Carmen Negulei, de a-l avea ca mentor spiritual pe Constantin
Noica şi de a se hrăni direct de la sursă cu spiritul literaturii şi filosofiei
indiene, prin bursa de studii oferită de University of Poona, Department of
sanskrit.
Să
înţelegem, cu spiritul literaturii şi filozofiei indiene cu spiritul
literaturii şi filozofiei indiene dar, că Archaeus, ca spirit
al universului, şi Anamneza, ca dualitate ontologică, pot da o explicaţie
facilă conceptelor filozofice de universalitate şi cunoaşterii
facile a spiritului indian din creaţia eminesciană.
Dr. ing. Gheorghe Apetroae, Sibiu,
scriitor.
Comentariu apărut în
revista „Interferenţe”, nr. 5, iulie 1998
