LITERATURA: POEZIA ZILEI, EL EMINESCU, Autor : Gheorghe APETROAE, Sibiu

 Mă simt profund îndatorat să le mulțumesc cu adâncă gratitudine și cu tot respectul celor care au parcurs și au apreciat poemul „El, Eminescu”. În primul rând, trebuie să mulțumesc distinsei doamne a literelor, Rodica DANU, pentru abordarea competentă și cu dăruire nedeterminată a poemului, printr-un comentariu critic și analitic, care a evidențiat o serie de elemente valorice, fiind întrutotul demnă de elogii. De asemenea, port înaltă recunoștință celor care prin parcurgerea poemului s-au exprimat cu o abordare filolologică asupra conținutului și valorii textului. Trebuie, dar, să le mulțumesc cu tot respectul și toată prețuirea mea doamnelor Sofia PETRE, Nicoleta CHIRIȚESCU- moderator, Mariana DUMA- administrator, Adina FLOREA- administrator, Viorica MURGOCI, Mioara CONDURARU- moderator, Emilia EMA, Daniela ALUPII- administrator, Firicel POPESCU, precum și domnului Ioan MITU… Multă și deosebită recunoștință! Gheorghe APETROAE.                  

 

·                   

·                  POEZIA ZILEI

·                  EL, EMINESCU

·                  Autor: Gheorghe Apetroae Dela Boroaia

·                   Prezentare: Rodica Danu                      

·                                             Cum să treci nepăsător când un om plin de înțelepciune și talent, poetul Gheorghe Apetroae, lasă scris pe lumina și imaculatul foii cuvinte pline de armonie și sclipire? Ele sunt izvorâte dintr-un peisaj de basm, dintr-un loc al veșniciei pe care nemuritorul Mihai Eminescu l-a imortalizat și l-a înălțat în Tezaurul literar al neamului românesc.

·                                              Să citim însemnările acestea pline de sensibilitate, care ne întorc în timpul acela al miracolului eminescian și să le trăim și noi frumusețea prin această mărturisire plină de căldură și trăire intensă: „Să ne reamintim de Eminescu în preajma zilei sale de naștere, aducându-vă în prim plan un poem pe care l-am scris în anul 1983. Era o seară senină, fascinantă, din începutul de iunie, în care mă plimbam cu soția și copiii pe marginea lacului din Cătămărăștii Ipoteștilor, plin de nuferi și de trestii și străjuit de teii înalți, bătuți și înmiresmați de flori, atât de mult și de grav cântați de Eminescu.”

·                                                 Da, să ne reamintim mereu de „Domnul cel de pasăre măiastră”, din timpurile acelea dăruite cu oamenii și cu izbânzile vremii, să-l trăim astăzi cu aplecare și dor și să-l dăruim, apoi, viitorimii, ca această dragoste de „El”să nu dispară niciodată.

·                                                  Voi schița câteva note personale, cu darul și cu priceperea mea, despre creația poetului Gheorghe Apetroaie „EL, EMINESCU”, străduindu-mă ca scrisul meu să-i onoreze valoarea creativă.

·                                                Poezia este acel miracol al devenirii noastre spirituale și, atunci când ea atinge prin conținut și formă piscuri nebănuite, trebuie să-i dăruim poetului ce merită, o laudă sinceră și înălțătoare, întru armonie și sclipire, cum demonstrează aceste versuri: „Când pe harfele de unde /stele cad şi se aprind /orgi selenice pe lucii,/valuri risipte-n grind”.   

·                                               Să-i savurăm versului simfonia interioară, acea îmbrățișare dintre teluric și astral, care ne poartă în alte dimensiuni, în alte sfere de lumină și gândire, ca apoi să ne cufunde în visare. Expresii metaforice, coborâte în comparații imaginare impozante, străjuiesc versul și-l înalță în admirație și neuitare.

·                                              Ca un adevărat pictor al cuvintelor, poetul Gheorghe Apetroae așază în miezul poeziei chipul poetului nepereche cu frumusețea și sclipirea frunții sale, ca o izvorâre din timpurile acelea purtătoare de glorie și dar divin: „fruntea - boltă peste veacuri-, /El și-o-nclină visător, /să-şi revadă-n codrii lacul, /strălucirea în izvor...!”.

·                                               Versurile ne poartă pe aripi de gând și ne îndeamnă să închidem ochii și, cu puterea minții, să-l aducem acum și aici lângă noi, să-i mângâiem sufletul îndurerat de nedreptăți și să-i spunem: Noi te iubim, poete, cu cerul și cu pământul, cu toată ființa unui neam pe care l-ai îmbrățișat cu dragoste și dăruire supremă, Neamul Nostru Românesc!

·                                                 Dintr-un Univers al cunoașterii și al măreției, din ceruri care par să se deschidă pentru a ni-l dărui măcar pentru o clipă, coboară El, Luceafărul iubirii: „... El, ecoul între clipe- /stea cu duh prin galaxii-, /arc de cer în El - lumina /celei mai pure lumini...! 

·                                                  Închei cu mulțumiri și recunoștință pentru acest poem omagiu, în care arde cu sclipiri cerești Luceafărul izbăvirii noastre, MIHAI EMINESCU!     

·                                                    Prețuire și considerație pentru erudiție și sensibilitate desăvârșită!

·                  .

·                         EL, EMINESCU

               Autor: Gheorghe Apetroae Dela Boroaia

·                  .

·                  Când pe harfele de unde

·                  stele cad şi se aprind

·                  orgi selenice pe lucii,

·                  valuri risipte-n grind,

·                  fruntea - boltă peste veacuri-,

·                  El și-o-nclină visător,

·                  să-şi revadă-n codrii lacul,

·                  strălucirea în izvor...!

·                  

             Pe azure văi de cuget

·                  cu ochi negri lin(i) coboară

·                  El, Luceafăr al iubirii,

·                  printre nuferi să răsară…!

·                  Cu Luna se plimbă-n trestii,

·                  iar din cornu-i de argint

·                  îşi desfată nemurirea,

·                  dă tăcerii dor şi gând...!

·                  Teii, încărcaţi de floare,

·                  ning miresme de amor,

·                  El luceşte-n rostul bolții

·                  spre trecut şi viitor…!                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                        

·                  Din grădinile de aur

·                  îi culege Lunii crinii,

·                  să-i păstreze-n templul firii

·                  candelabre de rubin...

·                  ... El, ecoul între clipe-

·                  stea cu duh prin galaxii-,

·                  arc de cer în El - lumina

·                  celei mai pure lumini...!

·                  Din volumul ”Depășirea trecerii”,Editura FIATLUX București, anul 2000

·                  .

·                     Distinsă doamnă a literelor, RODICA DANU: mă bucură mult comentariul dumneavoastră doct, prin care ați penetrat cu disecții filigrane adânci în lirica și ideatica acestui poem, „El, Eminescu”, un poem prin care, cu modesta mea recuzită metaforică, am încercat să aduc în prim plan și să colorez imaginativ și ideatic o infimă parte din spațiul poetic eminescian. Cu adâncă gratitudine și deosebită considerație! Gheorghe APETROAE.                   

·                     Pentru că am observat că impresionează mai mult, din acest poem, „El,Eminescu”,  versul „arc de cer în El- lumina celei mai pure lumini...”, mă simt obligat să recunosc că acest tropic- metaforic, a fost adus în poem cu rostul de principiu fenomenologic și ideatic comparativ, pe care îl merită cu prisosință Eminescu și mi-a fost sugerat de raționalismul kantian, atunci când filosoful încearcă și reușește să penetreze spațiile metafizice ale cosmicității cu o logică a judecății pure î ideatica lui Platon, construită de acesta prin dialogurile cu Socrate, din elemente pur sociale (vezi Republica , cartea 1,2), cât și de diferențialele lui Leibniz,  când acesta își diviniza și își extrapola calculul său diferențial la apolinismul armoniilor cosmice și la simetriile celeste, la diferențialele divine, preluate facil de Blaga în „Trilogia cosmologică”... Mă bucur, dar, de această anastomoză gnozică, pe care am reușit să o realizez între principiile fenomenologice și ideatice, în cadrul acestei versificații apollinice, închinată marelui Eminescu, iar pentru apreciere, nu pot decât să vă mulțumesc cu tot sufletul. Gheorghe APETROAE.

M

1.