NU EŞTI COPACUL ACELA…
Gheorghe Apetroae Dela Boroaia
-- Copacul eşti ca să–ţi înalţi în cuget înfrunzirea
şi să te-apleci de multe dese ploi şi de furtuni prin ani,
să ţii de casă şi căldură sfântă pentru cei sărmani,
sporind în stăpânire-ţi, lumii veşnică-nflorirea!...
nu eşti copacul care își înclină la zefir privirea…!
Copacul, nu îţi laşi în ger să-ţi piară olivă rădăcina,
ci veşnic o hrăneşti cu jarul cerului care, arzând
în el păduri, urci razele-i în alte ranguri, revărsând
mărirea Lui şi adevăru-n glasul marelui cu-vânt:
un duh divin, lumină sfântă, veşnic, sângerând...!
-- Copac nu te apleci, robind ca să-nfloreşti în crâng,
jucând pe frunzele desmine razei liniştile-n vânt…
simţirii să-i rămâi fidel şi-n inimi soarele să-nchini
potire-cupele luminii pe ramul tău cu stele ruginii…
clopot ceresc, vibrezi nădejdileîn alte răsăriri…
Ţi-i rodu-n creştere, la stareţul cu gând viclean
ajuns la schimbul de sfârşit, noi vieţi, împărtăşind
în nopţile cu stele, reci, iubind în sine ne-mpliniri,
cu-vintele înzăpezeşti: troian de griji şi-amor…
nu eşti copacul ce pierea de alte vreri uşor…!
Copac vânjos, veghezi stăpân pe tunet, fulgere şi ploi
cu inima-ncâlcită-n legi ce le dezlegi xilinice-n trăiri,
ți-arunci poverile în mâna cerului şi-n schimbul lor,
de freamăt eşti cuprins şi duh, din duhul de lumini,
absorbi avid, tot ce nu este supt de alte rădăcini…!
Plăcerea cerului, o boltă ţi-i coroana chip în chip
şi uşă casei tale, iubirilor adânci când o deschizi,
stâlp templului în care îngeri cântă sfinte melodii
şi aripi crise îşi desfac în zborul prin nemărginiri…
copac ceresc, cânţi sevei calea, ca un serafim…!
Nu eşti copacul acela care atunci pierea pe hat …!
să te întorci din rătăciri, din frunze galbene-n păcat,
duh te pogori la-altarul rădăcinii, întru rai lăsat
şi-i cauţi harul în misterul tău, să luminezi, s-auzi
cum creşti vânjos, înalt din mare şi rodeşti curat…
Copac, tu creşti din tine liber, bolţii, păstorind
cu slava Lunii, arcă de iubire-n valuri şi în rugă,
copac, creşti liberul din tine, bolţii, păstorind
dorinţa stelelor ce-au coborât să-ţi cânte în irugă
cu păsările pe-al tău ram, cu glas de vânt prin frunze…
-- Nu eşti copacul, Unul, fără Unul, în nelinişti slugă….
în noile rodiri însângerate-n chin, plăcerile îţi umblă…
copac prin fire-ţi înfrunzit bogat, în alt păcat te vrei
preaplin de sevă, liber, înflorit şi ne-ntomnat de vremi,
când nu te clatini şi-ncovoi, oricum, ci îţi înalţi pe stei
Vânjosul trup de stea, al inimii cuprins, să îţi ajungă…
îţi creşte trunchiul drept, cu-vântul de rugini din ieri
născut din sarea ţarinei cu primăverile-n dureri,
când de-al lor simţ, o mare-ţi biciuieşte gândul.…
nu eşti copacul acela, altul, care se pierdea în umbră !…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu