Petre Țuțea, un neliniștit metafizician
Licențiat al facultății de drept din Cluj și , încă de la vârsta de 23 de ani, doctor în drept, mai mult, cu preocupări redacționale de succes la publicațiile clujene ” Patria” și ”Chemarea”, și, apoi, din anul 1930, redactor la periodicile bucureștene ”Cuvântul”, revista ”Stânga”, redactată împreună cu avocatul și omul de cultură Petre Pandrea și ”Vremea”, cu articole filosofice, Petre Țuțea (1902 – 1991) deține de la vârsta de numai 28 de ani, un statut filosofic consolidat . Mai mult, urmând și studii econmice înalte, Petre Țuțea se implică cu mult succes în problematica economică din socialul românesc, iar după mulți ani de detenție politică comunistă pentru condiția sa de militant anticomunist, filosoful apare cu pseudonim în anul 1964, cu o serie de eseuri filosofice și artistice la revista ”Familia”, precum: Mircea Eliade - profil filosofic; Aristotel și arta iar la ”Viața Românească”, cu eseul ” O întâlnire cu Brâncuși”... Având în vedere contribuția de anvergură pe tărâmul filosofic și artistic, prin studiile epistemologice asupra cunoașterii, gândirii generale și sofistice, categoriilor ontologice, asupra stilisticii și a sistemelor logice globale, asupra antropologiei creștine mesianice cu hăruiri liturgice și asupra religiilor lumii, prin Mircea Eleade, Petre Țuțea este printre puținii filosofi care reușesc șă conștientizeaze limitele cunoașterii umane, între sacru și profan, un cognoscibil asupra lumii sensibile în etape, căreia îi transcende imposibilitatea de cunoaștere a adevărului absolut, și de aceea apelează la prezența divină și la revelație, la o metafizică a creației, în sensul ontologic universal... - a fost un filosof de prestigiu în cunoașterea aletheică, cu o conștiință națională vulcanică cu viziuni transcendente ”in sacrum” și absolut, un român providențial și nu ùn ” țăran imperial” , așa cum îl caracterizează emfatic și aproape vanitos, în stilu-i cunoscut , Andrei Pleșu. Filosoful , o personalitate savantă cu geniul românesc, prin adâncimnile și înălțimile de înțelegere fenomenologică și de cuprindere ontolgică revelată a universalului și-a înscris geniul în variile registre filosofice și literare românești de princeps ale secolului XX. El a depășit profesional tot ce a fost oportunism în filosofia idealismului și în cultura românească, și nu numai, mișcându-se atât de facil în cadrul edenic categorial al revelației, al sacralității transcendente și al sublimului... - nu poate fi un rob al mitului și al magicului în dimensiuni platonice,a participației la lumea ideilor (c. Fedru) din care s-a generat și religia cristică, fiind prin definiția specialității sale, un pragmatic, un idol al realului, al necesității și utilului, în metafizica nemistică a lui Bacon (cit, de P.Țuțea, din Ried, Goblod) ... Viziunea sa largă asupra universalului a fost determinată de cunoștințele sale docte juridice , economice și printr-o vastă cultură, nu la îndemâna altora, dar care ” in summum” l-au determinat să conștientizeze limitele percepției umane asupra universalului, să recepteze logic și ritualic limitele senzoriale și inteligibile ale entivilor umani, apelând, în contraponderea acestor limite la o existență dialectică ” dincolo” , aparținătoare în devenire numai universalului revelat( D. Hume). -nu a fost un mistic, deși prin gnosisul său, axiologic, vorbind despre Mircea Eliade, pe care l-a abordat în eseu, are o viziune religioasă creștin-ortodoxă, ritualică și a lucrat cu esențele spirituale ale realului în adevăr, din afara dogmaticii transcendente, printr-o interpretare convențională a raționalismului cartezian, din care el abstrage utilul baconian, și fără a-l coborî pe Eliade în ” Profan” de pe climaxul istoric al mitului și misterelor sacre din Eleusis, acceptându-i din hermeneutica culturii și religiilor, din perspectiva fenomenologică doar invarianțele arhetipale ale misterelor și cunoașterea numai ca revelație în transcendența dogmatică care emerge ciclic, ireductibil eternitatea întoarcerii, veșnicia într-o o dialectică a sacrului și a profanului, spre ieșirea din orizontul misterului, spre faptul real(Goethe, Gilson)... - nu a fost un dialectician , vorbind de idealismul obiectiv aristotelic și cel hegelian, cât și de concretul opac al necesității teylorice, ”in ille tempore”, lăsând deschise căile multiplicității ontice, acele grile existențiale apofantice, atât spre perathos, cât și spre apeyronic, ca limite și nelimite, pitagoreic, vorbind, în itinerariile sale prin ființarea parmenidică și în accesarea unității monist-eidice-moniste platonice din iraționalismul bergsonian, cu depășiri în orizontul sideral al lucifericului și al cosmicității de misterele - tainele sacrului, de ieșire blagiană din orizontul acestora... - nu a fost un socratean, dar a practicat dialogul ”in itum” și maieutica, prin interpretări și răspunsuri docte asupra absolutului, iar prin discurs și prin textul scris a străpuns în iureș stavila hermeneuticii în registrul epistemologiei cognoscibilului, reliefând existența în adevărul dublu și cuantificând adevărul absolut în revelații, concomitent cu implicarea în problematica filosofică a fenomenelor literar-artistice universale, în registrul și în paradigma revelației, cu reflexii de sentințe asupra categoriilor armonice , asupra diferențialelor divine a simetriilor leibniziene, asupra atemporalității perfecțiunii și ieșirii din timp, forme și din spațialitate, asupra adevărului teofanic, trinitar și teandric, asupra absolutului și binelui suprem, ca dominante ale misticului și ale ritualului misterelor trăite nemijlocit pe tractele apeyronice ale ontologicului uman.... - nu este un compteanist sociologistic nici un senzualist metafizic lockean, nici humean, prin revelația limitelor cunoașterii și nici husserllean sciientist cu deschideri fenomenologice pozitiviste spre existențialismul german( Heidegger) , dar a pătruns sensibil fenomenologic spiritualitatea materiei și a lucrului in itu, decelând esențe părți, transcenderea-sacralitatea revelată prin varii mijloace și numai pentru scopurile de ordine universal posibile... - nu este un ateu , dimpotrivă , un hermeneut mistic, a sacralizat aporetic monismul și personalismul, adoptând dogmatica transcendentă a misterelor prin găsirea de soluții carteziene numai pentru explicarea sacralității revelate, intuiției, aletheicului, în sincroniile și diacroniile ontologice, prin efectele afirmației, negației și negării negației în dialectica universalității ontologice, dar nu a intuit istoricul, nici prezentul influențelor retrograde ale magicului, misticului și misterului, promovate și astăzi, cum le releva și Mircea Eliade, de religii ce rodesc în pansubculturalul maselor amorfe, ignorante ,cu nivelul lor de trăire sub orizont a ritualului mistic, de raportare spirituală al acestora, prin credința lor în dogmatica religiilor promovate de ierarhiile preoțești liturgice, tot mai incisive și cu arogări plenipotente de conservare a condiției subculturale a categoriilor cristice sau de alte religii... De aceea, pe filosoful Petre Țuțea, ca filosof și mare orator , un mare estet al cuvântului scris și vorbit, un credincios ierarh dar și un laic, prin conceptul de respingere a monodimensionării imanentiste a existenței în cadrul natural și de promovare a realului, prin conceptul de util, pentru numai și aceste motive îmi place să-l consider un metafizician neliniștit, kantean, patriarh al filosofiei cristiane pure, așa cum pe fălticeneanul, de unde mă trag, Ion Irimescu, într-o ecuație de echivalență valorică, să-l consider patriarhul sculpturii românești. Pentru că marele enciclopedist român a suferit de sacralitate și de adâncirea în thanathos. Pentru că , prin sacrilegiul existenței sale, spre mântuire, a primit și a sorbit , așa cum bine știut, își sorbea și scriitorul poet Radu Selejan, din același potir, picătura de Dumnezeire și Nemurirea, ceea ce Patriarhul Filosof Petre Țuțea le-a obținut în viața sa pământeană, înaintea altora...
Gheorghe Apetroae Sibiu
Licențiat al facultății de drept din Cluj și , încă de la vârsta de 23 de ani, doctor în drept, mai mult, cu preocupări redacționale de succes la publicațiile clujene ” Patria” și ”Chemarea”, și, apoi, din anul 1930, redactor la periodicile bucureștene ”Cuvântul”, revista ”Stânga”, redactată împreună cu avocatul și omul de cultură Petre Pandrea și ”Vremea”, cu articole filosofice, Petre Țuțea (1902 – 1991) deține de la vârsta de numai 28 de ani, un statut filosofic consolidat . Mai mult, urmând și studii econmice înalte, Petre Țuțea se implică cu mult succes în problematica economică din socialul românesc, iar după mulți ani de detenție politică comunistă pentru condiția sa de militant anticomunist, filosoful apare cu pseudonim în anul 1964, cu o serie de eseuri filosofice și artistice la revista ”Familia”, precum: Mircea Eliade - profil filosofic; Aristotel și arta iar la ”Viața Românească”, cu eseul ” O întâlnire cu Brâncuși”... Având în vedere contribuția de anvergură pe tărâmul filosofic și artistic, prin studiile epistemologice asupra cunoașterii, gândirii generale și sofistice, categoriilor ontologice, asupra stilisticii și a sistemelor logice globale, asupra antropologiei creștine mesianice cu hăruiri liturgice și asupra religiilor lumii, prin Mircea Eleade, Petre Țuțea este printre puținii filosofi care reușesc șă conștientizeaze limitele cunoașterii umane, între sacru și profan, un cognoscibil asupra lumii sensibile în etape, căreia îi transcende imposibilitatea de cunoaștere a adevărului absolut, și de aceea apelează la prezența divină și la revelație, la o metafizică a creației, în sensul ontologic universal... - a fost un filosof de prestigiu în cunoașterea aletheică, cu o conștiință națională vulcanică cu viziuni transcendente ”in sacrum” și absolut, un român providențial și nu ùn ” țăran imperial” , așa cum îl caracterizează emfatic și aproape vanitos, în stilu-i cunoscut , Andrei Pleșu. Filosoful , o personalitate savantă cu geniul românesc, prin adâncimnile și înălțimile de înțelegere fenomenologică și de cuprindere ontolgică revelată a universalului și-a înscris geniul în variile registre filosofice și literare românești de princeps ale secolului XX. El a depășit profesional tot ce a fost oportunism în filosofia idealismului și în cultura românească, și nu numai, mișcându-se atât de facil în cadrul edenic categorial al revelației, al sacralității transcendente și al sublimului... - nu poate fi un rob al mitului și al magicului în dimensiuni platonice,a participației la lumea ideilor (c. Fedru) din care s-a generat și religia cristică, fiind prin definiția specialității sale, un pragmatic, un idol al realului, al necesității și utilului, în metafizica nemistică a lui Bacon (cit, de P.Țuțea, din Ried, Goblod) ... Viziunea sa largă asupra universalului a fost determinată de cunoștințele sale docte juridice , economice și printr-o vastă cultură, nu la îndemâna altora, dar care ” in summum” l-au determinat să conștientizeze limitele percepției umane asupra universalului, să recepteze logic și ritualic limitele senzoriale și inteligibile ale entivilor umani, apelând, în contraponderea acestor limite la o existență dialectică ” dincolo” , aparținătoare în devenire numai universalului revelat( D. Hume). -nu a fost un mistic, deși prin gnosisul său, axiologic, vorbind despre Mircea Eliade, pe care l-a abordat în eseu, are o viziune religioasă creștin-ortodoxă, ritualică și a lucrat cu esențele spirituale ale realului în adevăr, din afara dogmaticii transcendente, printr-o interpretare convențională a raționalismului cartezian, din care el abstrage utilul baconian, și fără a-l coborî pe Eliade în ” Profan” de pe climaxul istoric al mitului și misterelor sacre din Eleusis, acceptându-i din hermeneutica culturii și religiilor, din perspectiva fenomenologică doar invarianțele arhetipale ale misterelor și cunoașterea numai ca revelație în transcendența dogmatică care emerge ciclic, ireductibil eternitatea întoarcerii, veșnicia într-o o dialectică a sacrului și a profanului, spre ieșirea din orizontul misterului, spre faptul real(Goethe, Gilson)... - nu a fost un dialectician , vorbind de idealismul obiectiv aristotelic și cel hegelian, cât și de concretul opac al necesității teylorice, ”in ille tempore”, lăsând deschise căile multiplicității ontice, acele grile existențiale apofantice, atât spre perathos, cât și spre apeyronic, ca limite și nelimite, pitagoreic, vorbind, în itinerariile sale prin ființarea parmenidică și în accesarea unității monist-eidice-moniste platonice din iraționalismul bergsonian, cu depășiri în orizontul sideral al lucifericului și al cosmicității de misterele - tainele sacrului, de ieșire blagiană din orizontul acestora... - nu a fost un socratean, dar a practicat dialogul ”in itum” și maieutica, prin interpretări și răspunsuri docte asupra absolutului, iar prin discurs și prin textul scris a străpuns în iureș stavila hermeneuticii în registrul epistemologiei cognoscibilului, reliefând existența în adevărul dublu și cuantificând adevărul absolut în revelații, concomitent cu implicarea în problematica filosofică a fenomenelor literar-artistice universale, în registrul și în paradigma revelației, cu reflexii de sentințe asupra categoriilor armonice , asupra diferențialelor divine a simetriilor leibniziene, asupra atemporalității perfecțiunii și ieșirii din timp, forme și din spațialitate, asupra adevărului teofanic, trinitar și teandric, asupra absolutului și binelui suprem, ca dominante ale misticului și ale ritualului misterelor trăite nemijlocit pe tractele apeyronice ale ontologicului uman.... - nu este un compteanist sociologistic nici un senzualist metafizic lockean, nici humean, prin revelația limitelor cunoașterii și nici husserllean sciientist cu deschideri fenomenologice pozitiviste spre existențialismul german( Heidegger) , dar a pătruns sensibil fenomenologic spiritualitatea materiei și a lucrului in itu, decelând esențe părți, transcenderea-sacralitatea revelată prin varii mijloace și numai pentru scopurile de ordine universal posibile... - nu este un ateu , dimpotrivă , un hermeneut mistic, a sacralizat aporetic monismul și personalismul, adoptând dogmatica transcendentă a misterelor prin găsirea de soluții carteziene numai pentru explicarea sacralității revelate, intuiției, aletheicului, în sincroniile și diacroniile ontologice, prin efectele afirmației, negației și negării negației în dialectica universalității ontologice, dar nu a intuit istoricul, nici prezentul influențelor retrograde ale magicului, misticului și misterului, promovate și astăzi, cum le releva și Mircea Eliade, de religii ce rodesc în pansubculturalul maselor amorfe, ignorante ,cu nivelul lor de trăire sub orizont a ritualului mistic, de raportare spirituală al acestora, prin credința lor în dogmatica religiilor promovate de ierarhiile preoțești liturgice, tot mai incisive și cu arogări plenipotente de conservare a condiției subculturale a categoriilor cristice sau de alte religii... De aceea, pe filosoful Petre Țuțea, ca filosof și mare orator , un mare estet al cuvântului scris și vorbit, un credincios ierarh dar și un laic, prin conceptul de respingere a monodimensionării imanentiste a existenței în cadrul natural și de promovare a realului, prin conceptul de util, pentru numai și aceste motive îmi place să-l consider un metafizician neliniștit, kantean, patriarh al filosofiei cristiane pure, așa cum pe fălticeneanul, de unde mă trag, Ion Irimescu, într-o ecuație de echivalență valorică, să-l consider patriarhul sculpturii românești. Pentru că marele enciclopedist român a suferit de sacralitate și de adâncirea în thanathos. Pentru că , prin sacrilegiul existenței sale, spre mântuire, a primit și a sorbit , așa cum bine știut, își sorbea și scriitorul poet Radu Selejan, din același potir, picătura de Dumnezeire și Nemurirea, ceea ce Patriarhul Filosof Petre Țuțea le-a obținut în viața sa pământeană, înaintea altora...Gheorghe Apetroae Sibiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu