Literatura, Semnificaţiile pietrei, Gheorghe Apetroae Sibiu

                            SEMNIFICAŢIILE  PIETREI

                                     de  Gheorghe Apetroae Sibiu

 

         Eseu- exegeză apărut în volumul “ Opera lui Radu Selejan  în interpretări critice”, Editura Universităţii  Lucian Blaga din Sibiu, 2007

           

         Parcurgând  volumul  de  poezii, intitulat  Cântece şi descântece de piatră, aparținând lui Radu Selejan, apărut în anul 1972, am constatat că poetul –inginer avea să fie predestinat spaţiilor ancestrale din fiinţa neamului românesc, laboratorul organic al genezei poporului roman, un popor cu destin de legendă, în care teluricul inflamat de spiritul de statornicie al munţilor îşi va decliva în forme antropomorfice - dacice și românești - propriile zăcăminte. Carpaţii sunt, deci, locul de geneză al românismului , iar  poetul, ca inginer şi geolog, va mitiza acest topos al eternităţii  şi al fertilităţii umane, iar spiritualitatea lui ontic ființială o va reliefa versificată, încă din primul ciclu al volumului său, intitulat  Cântece de piatră  :

           Carpaţii urnesc soarele/ către marginile lumii,

           Şi-I fac loc de popas / cerului ostenit de albastru.

           (Omul care seamănă şi adună)

      În aceeaşi viziune, de poveste, conturată morfologic în  cântecele de piatră, acest spaţiu mineral, cu clivaje și tuşe în transfigurări panteistice, este umanizat de poet prin apelul la strămoşi:

             strămoşii coboară / din munşi / printre noi-

              suflet de ţară / cu izvoare limpezi, afunde, / bogate /

               crescute din rădăcini carpatine.( Basm).

            Există la Radu Selejan crezul revelării entităţii neamului în statornicia istorică a locului:

             şi  fiecare am jurat- / sfânt / adevăr adevărat / (…)

             Pământul  din/ care-am răsărit- / credinţă şi / să-I fim

             statornici, / să-l păzim/… ( Ţara).

       Pentru că poetul a cercetat şi a identificat în compoziţia genetică perenă a  neamului românesc, în spaţiul seminal ancestral, virtuţile străvechi ale pietrei - ca element constitutiv al munţilor,în translații umane. Aceasta: piatra  va deveni simbolul central al cărţii sale. Sugestia statorniciei ontice a umanului se confirmă cronologic fiinţial, începând cu cele patru poeme, intitulate Dacice , în care se conturează o viziune aureolată asupra Daciei, şi pe care o va exprima, fără emfază, cu fervoarea unei lucidităţi spontane, în vitralii de cântec, precum:

Soarele s-a născut din munţii Orăştiei, / la Sarmisegetuza…( Dacica 1). Sau: Zamolxe / s-a risipit în fiecare./ Cenuşa  din altare / s-a adunat în pietre / de alte începuturi/…/iar  munţii şi-au împlântat / cu tărie / umbrele până dincolo de adânc,/ seminţe ale întâilor hotare (Dacica II). Sau: Drumurile lumii s-au risipit / prin  munţi…/ În păduri/ a înfrunzit de-atâtea ori/ liniştea/ înveninată de săgeţile / noilor veniţi/…(Dacica III).

        Şi pe care o susţine patrimonial, până la ultimul ciclu, în versurile : Transilvania, Moldova, Muntenia /…/hotarul dragostei / pentru pământul  în care / ne dorm strămoşii/…/furtunile n-au fost în stare/ să adune/ şărâna pieirii în jurul inimilor. /… /şi viaţa a fost de veacuri/ mai puternică decât moartea/…(Dacica  IV).  

         Poetul-inginer Radu Selejan, cu cunoştinţele sale de mineralogie,spectrografie, paleontologie, geodinamică –tectonică şi stratigrafie, putea îndreptăţit să susţină că: 

       Pământul acesta ne ştie/ de  la naşterea începutului (Credinţa).

        Şi totuşi, în istoria sa existenţial-ancestrală, românului îi va reverbera  mereu frământata istorie, strămoşească, iar figura sa este expresiv conturată prin coordonatele existential funciare, relativitatea fiinţării în acel topos, în poemul  Baladă , în imaginea unui ,, Ion bătut de soartă ,, ,cel care:

        a cioplit din munţi o poartă/şi pe frunţile de zare

        a crestat cu slovă mare:/,, străbătut-am lanţ de zodii,

        drum pustiu, drum fără rodii, / între unde şi neunde,

        între când şi între dacă, /…/ Îngropând cer peste cer

        altoind crug după crug / cu brăzdarul de la plug.

În ciclul al doilea al volumului, intitulat  Descântice de piatră, care cuprinde 49 de poeme, Radu Selejan menţine acelaşi simbol central: piatra  , dar semnificaţiile  sunt mai diversificate, sugerând dinamica dramatismului existenţial. Bunăoară :

          După vrere şi soroc

           Piatra s-a cioplit pe sine

           luând chip de nenoroc (Descântul 13).

Universul , ontologic fiinţial, este un leagăn al durerii:

       Adunate-n bob de piatră/ lumea plânge (Descântul 20).

           Sursa durerii ar putea fi spargerea unităţii iniţiale a lumii: ori a spaţiului românesc , acum căzut, vremelnic

       o pradă între lumea/ adunată-n bob de piatră/ şi un cearcăne de fulger/ răsfirat pe umbra lunii/ ca un blestemat altar…(Descântul 20).

         Este o geneză concepută şi expusă de poet, parcă prea dramatic, ca un antropomorfism  al naţiunii, dar şi unul al nesiguranţei  ontice:

          Pe ascuns, ca o ispită,/dintele muşcă din os.

          Umbra-n două se despică./ din risipă în risipă

          Rătăcitul prin viaţă

          Soarbe flămânzit din ceaţă (Descântul 3).

          Eul poetic este înconjurat acum de incertitudini şi angoasat cu reverberaţii, uneori apocaliptice pentru neamul său, cel atât de mult iubit de el,şi se va retrage resemnat într-un spaţiu damnat, sepulcral :

       Bat cărarea-n miezul nopţii,/ cucuveaua strigă hoţii/ mă opresc pe-o margină/ajunsă paragină…(Descântul  4).

        Sau îşi va releva, într-un cadru dantesc, o vădită pierdere a încrederii în ideologia  politică a unui partid unic, guelfic,  menit a conduce destinul neamului în făgăduinţele ideologice ale acestuia, constatate a nu fi decât gratuităţi, şi care- dacă în Cântece de piatră acele  ziceri, de multe ori îl înflăcărau-  acum ajunse doar vorbe goale, aproape că-l înspăimântă pe scriitor.

           El va gândi cum să-şi atenţioneze neamul de o atingere malefică şi va striga imprecativ, dar, poetul în unul din descântece:

          Dealu-I sec,/umbre-l petrec,/ iarba-I înflorită-n foame,/ urlă fiara, lungă-I gheara (Descântul 6).

            Trădarea  neamului , prin jurământul fals al acelor care-i conduc destinul, va fi înfierată de poet în versurile altui descântec:

                Undeva , un jurământ/s-a  scurs cu neaua-n pământ

                       Râul curge-nspre izvoare/ schilod şi flămând de mare.

                        Ochiul jurământului, / parastas la făgădău (Descântul 7).

    Nimic nu îi este indiferent unui fiu bun, iubitor şi legat monolithic de neam, aşa cum se va dovedi Radu Selejan. Se va confesa,dar, elegiac şi aproape nestăpânit de o maternitate a dorului, surprisă în descântec:

                     Dragostea adâncului,/bate-n pieptul pruncului

                     Când o lacrimă de mamă/ înroşeşte o năframă.

                     Murmurul de rugăciune/ se preschimbă în tăciune

                     Umbre ard la foc de vatră,/ dor de mamă/ ros de piatră

                     Se-nfăşoară-n jar de brumă. ( Descântul 8).

 

     Poetul, este cuprins  de amărăciune şi de neîncredere, de lipsa unei viziuni clare, imediate, de reabilitare a  condiţiei neamului românesc, în antiteză cu acei mari bărbaţi, goruni ai istoriei neamului, care purtau  cununile de laur ale neamului ,glorificaţi de poet în ,, Cântecele de piatră,,  din primul ciclu al volumului, cum ar fi : Zalmoxe, Burebista, Decebal şi alţi mari bărbaţi,

precum Muşatinii,Basarabii, Menumoruţii, cei care :

           au izbit în porţile/ lumii, /În porţile veacurilor,/ altoind lumina/ pe trunchiul nemuritor/ al străbunilor daci ( Fiecare căpătâi de drum).

         Starea de descânt devine pe tot parcursul poemelor din ciclu un unic sens şi o normă existenţială:

               În  cenuşa de gorun/pribeagul caută zvon…

               Şi-nvelit în piatră seacă/taie brazde şi adună/grindină/…/Plugu-I vânăt,/ bou-I ciung…(Descântul 10).

        Viitorul strălucit al neamului, mereu gândit ca posibil şi aşteptat de către poetul născut şi crescut  la  Brad, în nobleţea spiritului ţinuturilor dacice aurifere,  nu-l mai întrevedea acum poetul, motiv pentru care se va exprima resemnat:

         Despletit în rădăcină,/focul rumegă tulpină.

              Fusul , învelit în lut,/ se trudeşte/ şi din fire de lumină

              Strop de rouă putrezeşte-n /floarea creşte răsturnată. (Descântul 15.

      Radu Selejan va avea, fără a apela la Fortuna şi fără recluziuni in fatum,   cu premoniţia prelungirii stării malefice a neamului său, a zodiei peştelui, pe care poporul român a va tranzita cosmic, în care alunecase şi  se zvârgolea, avea crezul unui destin restaurator și condiția de moment o releva enigmatic, ca descântec ancestral, în versuri, unele în formulă blagiană:

         Pântecele se dospeşte/fugind de zodia peşte.

            Ţărmul Marelui se-ntoarnă/către un izvor de toamnă

             şi-o pădure se adună/ într-un strop de mătrăgună. (Descântul 17).

       Destinul de legendă al neamului  românesc în lume, cu istoria şi tradiţiile sale milenare, nu trebuie abandonat (cum lesne s-ar întrezări), ci apărat cu sfinţenie, ca fiind ontologic genuin în ființa sa continuă și așa îl va gândi poetul, chiar dacă:

           A crescut fulgerul trup/ şi pornit din ochi de nor,

               fulgeru-a făcut omor./ Şi în loc de întrupare/ s-a-mplinit

               în nehotare/ unde dorul s-a fost dus/pe drum strâmb ,pe drum ascuns.(Descântul 24).

 

     Printre numeroşii exegeţi ai operei lui Radu Selejan,   Miron R. Paraschivescu, în  Prefaţă tardivă  la  Descântece de piatră, menţionează faptul că, în acest al doilea volum, Radu Selejan ,, încearcă o altă modalitate de expresie decât cea dintâi, fără să-şi trădeze însă nici timbrul, nici orientarea lirică modernă (…). Poezia lui Radu Selejan descinde din  spiritual liricii lui Blaga…, va accentua M.R.Paraschivescu şi va releva “ pecetea unei constelaţii sufleteşti comune…”  cu a poetului Victor Nistea, recunoscută în placheta sa intitulată Păstorul pietrelor : “ Unul păstoreşte pietre, altul le descântă, dar şi unul şi altul îşi caută material din care-şi clădesc visările şi versul, într-un sentiment al gravităţii şi al trăiniciei, în vrerea de a dura…”, continua prefaţatorul.

                                                     

***** Eseul    Semnificaţiile pietrei    se constituie parte din  calupul  de trei  eseuri prezentate de Gheorghe Apetroae la Concursul Naţional de Literatură  - Poezie şi Exegetică -  Radu Selejan , anul 2003, lucrări  pentru care acesta  a fost distins , de către  juriul concursului, cu premiul  I   pentru  exegeză literară.