Gheorghe Apetroae – „Conceptul categorial al cunoaşterii în opera lui Lucian Blaga”
În “ Hronicul şi cântecul
vârstelor” se receptează la Lucian Blaga o satisfacţie peremptorie pentru
investigarea şi identificarea temporalităţii în fatum şi aceasta, graţie
trecerii sale translative prin “ locuri de mister “, calea unei polarităţi
energetice şi spirituale systemic-antinomice. Ieşirile din mister sunt determinante structurale specifice primelor dimensionări
noetico - fenomenologice, evidente în fragmente de text, precum ”(…) răzbăteam
uneori în livezi cu linişti ce n-au fost parcă niciodată sparte de cineva “ ,
sau ” (… ) trezeau în mine o luciditate nouă faţă de care fantasmele terifiante
se prăvăleau sub plugul conştiinţei”. Sunt cadre gnozise noi, configurate în
livrescul determinismului epistemologic tot mai implicat, cu care filosoful va
reuşi să depăşească în scurt timp simplele relaţionări ontologice, bucuriile
primului venit şi o anumită ataraxie în limite iraţionale, exprimate până
atunci, în volumul “ Încercări filosofice”, Editura Facla, 1977, fără prea
multă exuberanţă şi cromatică filosofică. Cu siguranţă, magnetismu-i genuin livresc
îi va determina dinamismul trecerii la construirea unui sistem filosofic
autentic cu baza în multele sale studii speculative, laborioase. Lucian Blaga a
perseverat şi a reuşit geneza unui concept ontologic funcţional, de referinţă
sensibil-imaginară şi raţională.
Reformulând obiectivele gândirii
blagiene în conceptul categorial de cunoaştere - atât axiologice, ca
diferenţiale positive - leibniziene cât şi cele existenţial-panteistice - spinoziste,
sunt larg şi adânc abordate de filosof.
Acestea sunt elaborate şi grupate în cele două volume de valoarea cel puţin a
operei kantiene, intitulate “Trilogia valorilor “ şi “ Trilogia culturii”. Cele două studii filosofice ample se
constituie laitmotivul conceptual al unei opere ce-l remarcă şi-l
individualizează în spiritualitatea europeană, conferindu-i lui Lucian Blaga,
un loc binemeritat pe podiumul filosofiei româneşti şi universale.
Pornind , în principal , de la formulele
fizicii şi metafizicii aristoteliene, precum şi de la dezvoltările
neoraţionalismului kantian, Lucian Blaga realizează serii de speculaţii
creatoare şi reuşeşte să definească intuitiv bergsonian substanţa
existenţialului sensibil imaginar într-un creuzet spiritual – raţional, ca
entelechie a formelor materiei în temporalitate, rezultat al diferenţialelor
divine spirituale leibniziene cvadridimensionale. Este un domeniu numai al
fiinţelor superioare în raportul formal transcendendal, între esenţa materiei
şi formele materiei superior organizate, proiectate ca fiinţialitate într-un context de
determinism cazuistic relativ al spiritului de material, care pot să declanşeze
funcţionalităţi raţionale ce pot să conducă la revelaţii şi la stingerea
inefabilului în relaţia cu universalul.
Prin receptarea analitică, gradientică
a sensibilului şi interioarelor formelor, propriului lor câmp spiritual, Lucian
Blaga a reuşit un control al fluxului dinamizării stărilor lăuntrice în
eternitatea universalului, al magnetismului individual şi să determine întreg
spectrul categorial existenţial de natură antinomică, coordonatele misterului
în sensibilul catabazic şi nivelul universal al abisalului în anabazic, ca
fiind stări sistemice unice iar raţionalul să-l identifice ca un dat, ca un
principiu ontologic holistic al întregului existenţial metafizic, fie şi sub
raport imaginar-estetic.
Opera blagiană infuzată, cu stoicismu-i
caracteristic, de ideea determinismului biologic şi mecanicist - mathematic,
graţie studiului Newtonian realizat de filosof asupra mişcării astrale
continui, a penetrat sistemic conceptele clasicismului filosofic, graţie
propagării valenţelor cunoaşterii în structuri
şi în sinteze de concept şi a generat o epistemologie a cosmicului diacronic şi
sincronic constituită ca armătura de principii ontologice în complexul de
relaţii şi de reflexii asupra activităţilor şi condiţiilor umane.
Grupuri tot mai largi de admiratori ai
operei blagiene încearcă să recepteze şi să asimileze la filosof o
fenomenologie promisteră la cotele sale autentice şi majore, apriori, având ca
ambază şi releveu speculaţiile şi experienţa filosofilor clasici antropologi şi
existenţialişti, începând cu Aristotel, continuând cu Leonardo Davinci,
Galilei, Descartes, Spinoza, apoi cu David Hume, Malbranche, Locke, Kant,
Hegel, Spengler, cu fenomenaliştii husserlieni de formaţie pozitivă şi cu Bergson,
ultimul cu filosofia sa
dualistă , de conflict între forța vieții (élan vital) și lupta lumii materiale,
ca entități independente în spațiul intelectual, împotriva acelei forțe
determinată de intuiție şi care provine din instinct, oferind o idee de
universalitate despre forța vieții care străbate toate ființele.
Fenomenaliştii
husserlieni de formaţie pozitivă, dar şi fizicaliştii neopozitivişti – scientişti,
începând cu fizicaliştii metateoreticieni ai şcolilor scientismului modern
propagat de Cercul de la VienaDurata
şi de cercetătorii naturalişti ai Şcolii filosofice de la Marburg
au avut o influenţă notabilă asupra abordării gnoseologice asupra existenţei
în dualitate-antinomică, toate conceptele acestor gânditori au fost cunoscute
de Lucian Blaga, fiind amplu analizate şi mai mult sau mai puţin acceptate ori
criticate de filosof în studii elaborate pentru construcţia noului său sistem.
Meritul incontestabil al filosofului
român este acela de a fi reuşit să delimiteze în Kant originea scientismului,
iar pe baza dezvoltărilor teoretice şi a experienţelor creatoare postkantiene,
să participe cu unele teorii şi concepte ontologico-epistemologice, la
construcţia unei cosmologii fizicale într-un spirit nou, postnewtonian, pe
structura sistemului logico-matriceal wolfian, introvers-noetic, să realizeze
prima critică la “ Critica raţiunii pure “, o critică logico-formală a
subiacenţelor existenţiale - juxtapuse contigui sau discontinui, de diferenţiale
în spaţialul material - spiritual, în aletheia spaţialităţii universale şi
finite abordate cu succes, cum vom vedea, şi de Anton Dumitriu, precum şi să
pună bazele primei epistemologii a metafizicii.
În
grupajul de studii filosofice intitulat generic “ Trilogia valorilor” se
identifică construcţia celui mai calificat răspuns la esotericul cauzalitate
iniţiatică, aristotelian “ cum e posibilă ştiinţa exactă”, întrebare pusă de
Kant şi care avea rolul de a premerge seriile valorice de teorii din diversele
ştiinţe, cum ar fi: teoria geometriilor neeuclidiene, spaţiilor curbate, teoria
cuantelor şi câmpurilor magnetice extraparticulare, teoria relativităţii şi
mişcării ondulatorii, etc…
Tot Lucian Blaga a reuşit să pună în
evidenţă la Kant conceptele şi metodele de descoperire a izvoarelor
fundamentale ale cunoaşterii: intuiţia spengleriană, atunci, cu formele ei
conştiente, anticipate, raţionale şi aportul reflectării sensibilului în senzaţii,
percepţia limitată a concretului în imaginar, repere pe baza cărora filosoful a
construit tipul de cunoaştere paradisiaco – parnasianistă, o perspectivă a
cunoaşterii lumii sensibilului şi senzualului, iar pe de altă parte, gândirea
inteligentă, humeiană şi conceptele kantiene, expresii ale entelehiei
metaformelor - pure, pe baza cărora şi-a construit filosoful roman tipul de
cunoaştere luciferic-raţională.
Pentru tipul de cunoaştere luciferică,
Lucian Blaga a folosit ca elemente de ansamblare categorială sistemică:
spiritul , conştiinţa şi inconştientul, toate abordate ca diferenţiale
existenţiale cvadridimensionale, uzând în primul rând de categoriile
cunoaşterii abisale prin abordarea lor anabazică în temporalitatea acestora,
preluate în mare parte de la Hegel ca şi corespondente ale evoluţiei pozitive a
existenţialului material, categorii identificate în extinderile paradisiace - narcisice
şi parnasiene – orfice, abordate filosofic–structural, pentru prima dată, de
Aristotel. Prin descoperirea sau, mai
bine spus, prin delimitarea spaţial-temporală a celor două izvoare ale
cunoaşterii: paradisiac-sensibil şi luciferic - raţional şi prin încadrarea
categorială a acestora în sistemul său cu specificitate funcţional-matriceală, într-o
configuraţie arhitectonic – raţională, a
fost disipată pentru totdeauna starea de conflict din punct de vedere
epistemologic-metafizic între senzualiştii (paradisiaci) şi raţionaliştii
(luciferici). Aceste două concepte ale cunoaşterii diferenţiale, eterogene prin
natura lor, nu au fost reductibile în sistem, unul la celălalt, dar, prin
studiile întreprinse, în special în domeniul categoriilor abisale şi
misterului, categorial- antinomice, s-a concluzionat o egala însemnătate a
celor două tipologii ca realităţi şi abordări fenomenologice, ca problematici
ale ontologiei universalului.
În contextul delimitării şi înserării
funcţiilor categoriale , sensibile şi abisale, şi al determinării coordonatelor
spaţial- temporale ale universalului, Lucian Blaga a definit cunoaşterea în
ansamblul structurilor sale pe intervalele cosmice metagalactice, dar şi infinitizimal
subcuantice, populate de nonfiinţa şi de fiinţa concretă constelară în starea
de plasmă eterogenă, neuniform distribuită spaţial şi temporal, discontinuă şi
culisabilă în interiorul spaţial, promovând ideea de realitate pe domeniul unor
cardinali care includ lumea lucrurilor concrete dar discontinui ce nonfiinţează
şi magnetizează în devenire. Când intuiția percepe realitatea timpului, durata se exprimă
din punctul de vedere al vieții scalar şi vectorial în imaginar, dar nu se
poate divide sau măsura în stările interioare estetice. — Rezultatele acestor asocieri sunt complexiuni ale intuiţiei
senzitive şi gândirii conceptuale, concluzii la care ajunge Lucian Blaga prin
analiza atentă a teoriei kantiene cu privire la rolul ştiinţelor exacte în
cunoaşterea senzitiv- raţională şi prin deducerea din aceasta a faptului că
natura s-ar orienta după legile pe care spiritul uman şi le-ar impune ca
judecăţi “ necesare şi general valabile, ştiinţelor exacte “, rezultate din
aplicarea unor intuiţii şi unor concepte categoriale verificate ontologic în
socialul augustcomptean.
De fapt , obiectivul acestui studiu
ţine de structura generală a spiritului uman şi a găsit la Blaga terenul
epistemologic al metateoriilor de cunoaştere. În sprijinul studiilor sale speculative, Blaga
va aduce în prim plan senzualismul englez, analizele neopozitiviste întreprinse
de David Hume în legătură cu conceptele fundamentale ale “ substanţei” şi ale “
cauzalităţii” spontane şi instituite, acele concepte care au preocupat şi au influenţat
creator critica filosofică kantiană. Pe toate acestea gânditorul român le-a
expus şi supus unei examinări atente, profunde şi le-a individualizat în seria
conceptelor categoriale fundamentale. Abordarea existenţialului din punct de
vedere categorial i-a facilitat descoperirea unor structuri noi şi un conţinut
diferenţial care depăşeşte datele simţurilor, potenţialul de receptare, chiar
şi raţională a sensibilului, fiind perceput ca perathic, determinat de limita
sensibilităţii structurii materiei receptoare a fiinţei umane. Toate acestea,
pentru a identifica în cadrul existenţial al misterului proprietăţile esenţiale
şi legăturile cele mai generale ale obiectelor şi proceselor realităţii
obiective în devenirea spaţial-temporală, într-un paralelism sau interferenţă
materială cu spiritul în forme pure sau în ipostazele respingerii duale ori
triale, pe intervalul de la misterul abisal universal, la totul posibil.
În cognoscibilul categorial trebuie
reţinut, din conceptul blagian, faptul că toate categoriile naturii sensibile
ori abisale sunt operante asupra simţurilor şi îşi au geneza într-o inteligenţă
individuală, dar nu sunt acoperite în totalitate de potenţialul de receptare a
simţurilor individuale, fiind deci subiective.
Interpretându-l pe Kant, Lucian Blaga se
detaşează de acesta asupra conceptului de cunoaştere raţională imediată şi susţine intuitiv că obiectivitatea
categoriilor abisale s-ar putea evidenţia doar printr-un miracol sau ca produse
pure ale divinităţii, zămislite şi semănate direct în spiritul uman. Kant consideră conceptele categoriale ca fiind
“apriori” şi funcţii inerente ale intelegenţei umane, le distribuie
“subiectivitate” şi, apoi, “ necesitate” şi “ generalitate”, pe când la Lucian
Blaga le consideră imperiul ontologicului, al existenţialului universal, al
microcosmosului intraparticular şi extraparticular rămân în continuare ca
neinvestigate, puterea de receptare a concretului prin sensibil fiind limitată
în mister. De aceea , determinarea unor noi principii şi elemente de geneză
rămâne pentru cunoaştere doar o ipoteză ce nu poate fi încă demonstrată, decât numai
intuită.
Intuiţiile realizate, astfel,
poartă amprenta aleatoriului, rezultat al unor raţionamente silogistice prin
completarea de valenţe libere în structurile neuronale umane şi realizarea unor
selecţii de inducţie în cortexul imaginar şi de reflectare extrapolare cosmică
a unor termeni în ecuaţia universalului, deducerea prin relaţionare a
adevărului genezei universale din necunoscutele apriori ale limbajelor
metafizice abisale.
Dar conceptul categorial de cunoaştere
pentru Blaga este şi expresia apercepţiilor transcendentale induse în forma
organizată ale eului gânditor cu posibilităţi de desfinire şi de desmărginire a
conştiinţei în devenire, cu tendinţa de depăşire a limitelor cunoaşterii. De la
acest nivel de investigare, în fond kantian, pornea şi Hegel în elaborarea
idealismului obiectiv, a dialecticii categoriale de cunoaştere pozitivă, pentru
care nu s-a ferit să uzeze de reacţiile antinomiilor existenţiale cu inducerea
combustiilor entropice ale unor categorii de genul: substanţă, câmp
bioelectric, magnetic şi spiritual, energie, precum şi de surprinderea acestora
în rivalitatea cosmică duală, antinomică, ori în formele lor de coabitare şi de
susţinere în magnetismul mişcării relative a spiritului generalizat în materie,
făcând astfel înţeleasă funcţia, auzit şi urmărit îndeaproape motorul mişcării diacronice
şi sincronice a universalului, în sens pozitivist, dar neluînd în calcul
limitele structural fenomenologice ale peratologicului.
În studiile întreprinse asupra celor două
tipuri de cunoaştere, filosoful accentuează propensiv discontinuitatea
cunoaşterii în orizontul lumii sensibile pentru deschiderea obiectuală a
orizontului misterului, în vederea revelării acestuia în climaxul spaţialităţii
gradientice şi ondulatorii, în variabilitatea polifactorială a misterului. Se
realizează hiatusuri, discontinuul autoconservării, ca urmare a abordării
directe a lumii sensibile şi a relevării ei prin seria de plăsmuiri teoretice,
rol al fizicalismului şi al scientismului neopozitivist, ideatici
noetico-ontice promovate de B. Russel, L. Wittgenstein, R. Carnap, H.
Reichenbach, A. Ayer şi de funcţionaliştii fenomenologi contemporani în actul
cunoaşterii.
Lucian Blaga sesizează sensibilul ca
fiind pentru ştiinţă ”numai un prag de pe care se încearcă salturi în mister şi
nu singura realitate”, aşa cum sunt prezentate obiectele cunoaşterii de
pozitivismul pur al lui Mach, ori de neopozitivismul şi ficţionismul lui
Waihinger. Ştiinţa este, după filosoful român, rezultatul unui < proces infinit
al gândirii “posteriori” care, prin etape gnozice categoriale, procedează(…)
evoluţionist, spre constituirea unui dat problematic >. Acesta este şi
conceptul şcolii lui Heinrich Rikert, de la Baden şi conceptual argumentativ al
Şcolii lui H. Cohen, de orientare logico-formală, de la Marburg în teoria
cunoaşterii istorice, concept de care uzează filosoful român atunci când
abordează analitic cel de-al doilea tip de cunoaştere, abisal-luciferic,
reuşind astfel să separe cele două orizonturi ale cunoaşterii şi să
disocieze sincretismul relativ
pronunţat, al cunoaşterii categoriale de tip kantian. Acel “ dat problematic” este “ indeterminatul”
infinit depărtat sau infinit apropiat, a cărei determinare este tocmai ţinta
infinită a procesului de gândire conceptuală şi, în acest proces, categoriile
abisale inconştiente apar ca o necesitate dialectică, istorică, modelează
plăsmuirile ştiinţifice, problematicul cunoaşterii adevărului, prin elementele
aletheice, încercându-se nu mai puţin şi disocierea obiectelor, ajungerea
evolutivă la părţile ascunse ale acestora, la desfinirea fiinţială şi la
revelarea posibilă a misterelor, la determinarea indeterminatului. Or, pentru
fundamentarea categorială a acestui tip de cunoaştere şi pentru determinarea
coordonatelor părţilor ascunse ale obiectelor se acţionează asupra câmpului de
forţă al misteruluiui.
Lucian Blaga a proiectat şi a construit,
astfel, pe baza studiilor categoriale întreprinse de Kant, a idealismului
hegelian revolut- dialectic şi a studiilor categoriale de concept elaborate de
Ernst Mach şi de Friedrich Nietzsche, precum si pe baza atomismului logic
husserlian, un sistem de cunoaştere referenţiat la sensibilul conştientizat şi la
abisalul imaginar stilistic, singular
ori interferat, cu totul original.
Pentru stabilirea tipurilor de cunoaştere,
Lucian Blaga s-a folosit şi de observaţiile lui Haeckel privind cunoaşterea
relativă a concretului material şi spiritual, de cazuistica fenomenologică, de
studiile teleologice pragmatice lamarkiene şi de evoluţionismul darwinian,
teorii pe baza cărora s-a elaborat legea fundamentală a biogeneticii formulată
de Haeckel , lege conform căreia “ ontogeneza este scurta recapitulare
filogenezei “. Astfel, folosindu-se de osatura coordonatelor geologice ,
paleontologice, fenomenologice şi biologic-pragmatice, ca recuzită filosofică,
marele gânditor român a realizat serii de raporturi categoriale şi a determinat
stilistic reperele marilor sale construcţii ontologice, în principiu
dialectice, în matricea stilistică variabilă a misterelor.
În fundamentarea acestui sistem, Lucian Blaga
ţine să precizeze în nenumărate rânduri că ştiinţa cunoaşterii determină
liniile de forţă ale câmpului stilistic prin coordonate categoriale sensibile
şi abisale, o interpretare în plan metafizic a cunoaşterii care depăşeşte simpla analiză
logică–metodologică şi epistemologică a conceptelor categoriale clasice. Aici
se va referi, în principal, la categoriile ontice de unicitate, multiplicitate,
substanţă, cauzalitate spontană şi instituită, la discontinuu, diferenţial,
apoi la spaţiu şi timp, gravitaţie şi mişcare, în formele lor unice-holistice,
duale în plan dialectic şi triale în spaţialitatea trinităţii, forme diferite care
crează posibilitatea de obiectualizare
şi de depăşire a câmpului categorial sensibil, pentru a conduce la orizontul
spiritual psihologic evolutiv al misterelor, construit pe coordonate abisale,
la dimensiuni transcendente axiologic-divine, cu disponibilităţi umane
ascendente în planul anabazic stilistic-abisal al cunoaşterii.
Prin această teorie , superioară
teoriei cunoaşterii kantiene , uzând de procedeele de deducţie, inducţie şi
intuiţie, promovate de neopozitiviştii neokantieni scientişti, Lucian Blaga,
fiind exponenţial, cu siguanţă, un referenţial ideatic al acestora, se rup
liniile de forţă principale ale câmpului stilistic şi se deschid hiatusuri spre
descifrarea cripticului abisal – aparent. Plăsmuirile teoretice ale filosofului
au reuşit să penetreze adânc problematica cunoaşterii în spaţii cu perspectiva
unor revelaţii mult înafara lumii sensibile, spre entelechia formelor şi
infailibilului raţional divin. Receptarea
eclatantă a modurilor existenţiale şi a structurilor categoriale ale celor două
tipuri de cunoaştere, paradisiacă şi luciferică sub imperiul magiei stilistice,
studiile sale logico-analitice elaborate, superioare altor epistemologii
ontologice şi utilizarea categoriilor stilistice pentru modelarea,
direcţionarea şi amplificarea angajării spiritului uman în imaginarul revelării
misterelor, conferă lui Lucian Blaga dreptul de originalitate a sistemului .
Studiu publicat în anul 1992, în volumul de eseuri intitulat “Despre neînceput”, Editura Hermann ,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu