DISERTAŢIE LA PORŢILE METAFIZICII
sau despre cântecul din neînceput ...
Gheorghe Apetroae, Sibiu
Pământ, în paşii tăi merg
mulţi spre ne-nceputuri -
pe-adâncul larg din gând,
prezenţa le-o frămânţi-
un rostogol de lacrimi nins
prelins pe glaciare scuturi-
nisipul tău e şi al lor, e gând al frunţii de-mprumut...
Spuza din arderi în tentacole
fură astrei lumina
din foste mări smaralde,
carnalică inundă cu flori
din raze în purpură, cerului,
să-i despletiţi cununa
la fiecare pas, împreună,
răsfrângeţi visele în culori...
Cald, zâmbetul stelei, izvor
al fiinţei, îl scurgeţi
de cangrene albastre-adânci
şi de neguri stibine-l goliţi
de nelinişti, în tine şi-n ei,
le purtaţi spre a le stinge-
ecou din primul val, însem de
star pe andezite stânci...
Mai liberi, pe braţul iubirii
înmuguriţi împreună
din seva ţărânei îţi urci
nisipul mai lesne-n cuvânt:
nectarul i-al rozei-fiorii în lacrimi-gândul razei sorbit:
vlaga din amfore tremole, e sincerul
neînceput....
La botezul celest îi petreci, cu ei, sămânţa şi rodul-
din cutremure mereu înfloriţi,
fiecare, universul în voi-
corole azure pe tot neînceputul
- în voi răsădindu-l
spre creştere-n violetele
astre, fără a privi înapoi...
Dar cenuşa mâinilor tale -
din mâinile lor, zâmbeşte,
se sărută cu norii în prasen şi cu bolta, pe rând...,
printre degete curg torenţi
de lanuri travertine:
în rouă, clipele pe care le
sorbi - sunt trecutele lumi...!
La un loc, vă mistuiţi
flăcări din flăcări, în crug reaprinse
să vă priviţi cu ochii
liliacului andaluz, abia înflorit...,
pretutindeni e un gând, jar
din eros, în care-şi frământă
fiorii, nisipuri crisale, cântând
adâncului din neînceput...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu