Literatura: Chemările Mănăstirei Putna; Autor: Gheorghe Apetroae dlB

 CHEMĂRILE SFINTEI MĂNĂSTIRI PUTNA

Autor: Gheorghe Apetroae dlB

*

Români, ce v-ați durat din geți

și carpi, din tirageți, ființa,

în sfânta și străbuna limbă,

nu v-auziți fiicele voastre:

o Basarabie și-o Bucovină,

jelind din Nistru și din Tisa???

*

Cât ele-n grai român vă plâng,

veniți la mine, lângă Ștefan

și-mi trageți clopotele sfinte...!

Ele- or rosti la cer, din Putna,

de un singur neam, dacic în viță,

un sigur și-un străbun pământ!!!

*

Acum cât glasul le mai cântă,

veniți și le striviți tăcerea

de ger pe un străbun pământ…!

La glas de clopot, toți românii

le apărăți hotarul sfânt...!!!

*

Voi transilvani, vlahi, moldoveni:-

români de-un sânge, limbă, glie-,

veniți la Putna, lângă Ștefan

și-mi trageți clopotele sfinte!

Vă chem la El ,cu glasu-mi cristic,

să vă sfințiți cu al lui har…!

*

Vă chem înt-o română limbă

și-n glasul clopotelor sfinte,

din Ceremuș, până la Istrul,

din Tisa, Mara, pân-la Nistrul,

vă adunați un neam de-o limbă,

cum vă îndeamnă Cantemir...!!!

*

S-audă cei orbi că românii

sunt dacii, demni de-al lor trecut,

stăpâni pe loc, din început...!

- Voi, Decebal, Corvin, Mihai,

voi știți și-acum ce-i de făcut...!

*

Vă chem la mine, lângă Ștefan...!

Pe fiice- prințesele voastre:

o Basarabie și-o Bucovină,

la pieptul țării să le strângeți,

unite-n cuget, glie, limbă,

auguste-n românesc triumf!!!

Poem, pe care l-am înscris în Hrisovul Mănăstirii Putna, în anul

1991.

SCIENTICA: GHEORGHE APETROAE DLB: Din sofia lui Heraclit ș.a.; eseu gnomic.

 

MOTTO: Din sofia lui Heraclit și lirica lui Pindar, din atomistica lui Leucip și Democrit, din gravitația newtoniană și din funcțiile diferențiale infinitezimale leibniziene și nu numai, înțelegem că trebuie să învățăm de la astre, cum că toate cele care au fost și toate cele, din cele care au fost, și astăzi sunt, rămân sinergii corporale: nucleon-fermioni-bozonice în câmpuri gravifice și în iradieri cuantic-fotonice, în matricea sitemelor atomare, astrale, constelare, galactice și metagalactice, toate cu transfigurări dinamice în temporalitatea- neînceputului. Să înțelegem că toate gravifică cu substanța lor duală polarizată în universalul newtonian și leibnizian, cu forțe gravitice în polaritate cosmică, determinate de densitățile structural- materiale și de constanta cosmică-Poisson și   că toate sunt poziționate, pe straturi gravitice, în jurul osiei metagalactice- axul demiurgic al tronului black-hoole ceresc. Desigur, toate sunt purtate, cu geometriile lor identitare prin spații euclidiene- recte și lobacevskiene- în spirale și elipse orbitare, spre tot un Neînceput cosmic.  Și, tot de la stele am învățat că toate care sunt, ființează în energii materiale și spirituale divine, deși pentru noi, multe, fără preț, dar și că oamenii cei frumoși în interiorul lor, chiar neprețuiți, fiind, nu mor! Ei rămân, precum astrele din constelații, cu duhul și substanța lor, întru materialitatea și sfințenia armonică a trupului veșniciei! Gheorghe Apetroae dlB, dr. în șt., dr. h. causa, eseist și poet.   

 

 

 

Literatura: Eseul „Despre Arthur Rimbaud”; autor: Gheorghe Apetroae dlB

 

LA PORT ARTHUR - UN COMENTARIU DESPRE POEZIA ȘI VIAȚA POETULUI ARTHUR RIMBAUD.

Autor comentariu - eseu: Gheorghe Apetroae dlB

          Poetul francez Jean Nicolas Arthur Rimbaud s-a născut la 20 octombrie 1854 în Charleville din regiunea Champagne-Ardenne, Franța și a decedat la 10 octombrie 1891, la Marsilia, în Republica Franceză. Având chemări spirituale, a început să scrie poezii de la vârsta de 10 ani și în anul 1870, încă adolescent, publică prima sa scriere "Les étrennes des orphelins". Se remarcă încă de la început în literatura franceză de la finalul de secol XIX, fiind înzestrat cu o personalitate boemă aproape excentrică, perseverentă și angrenantă. A fost un redutabil idealist și avangardist, absorbit de „necunoscut” sau de ce s-ar putea defini „absolut”, care era obținut de poet prin „tulburarea tuturor simțurilor”, prin post, dureri, prin consmul exagerat de alcool, de droguri sau, de principiu, prin orice substanță sau activitate care îi putea modifica starea psihică… Absolutul la Arthur Rimbaud este un sistem celest, al creației, este muzica universului, puterea de viață sau divinitatea, însăși, determinându- l, astfel, a se identifica ca o figură centrală a literaturii moderne, cu unul dintre precursorii noii arte poetice, ceea ce o numim acum simbolismul, expresionismul și postmodernismul literar. Prin faptul că a reușit să-și cultive cu intensitate propriul său suflet care, și așa, era genomic foarte bogat, creațiile sale fiind în substanță vizionare, neconforme, explozii poetice inedite ale tiparelor convenționale. La vârsta de 17 ani, în 1871, scrie poemul esoteric "Le Bateau ivre" ("Corabia beată"), în care abordează tema călătoriei în necunoscut și pe care i-l prezintă poetului Paul Verlaine, un alt reprezentant de seamă al curentului simbolist. În creațiile sale de debut se simte cu pregnanță influența lui Charles Baudelaire (1821-1867), a poetului modernității, la care se pare că Arthur Rimbaud simțise din plin miresmele acestei modernități, din volumul de poeme „Florile răului” și îi explorase cu cerbicie acele „Paradisuri artificiale”.

            Prin încercarea de a-și surprinde în cuvinte sentențiale viziunile și reveriile sale, pe care le experimenta sub formă de visuri înecate în alcool, prin dinamismul și prin radicalizarea stilistică a creațiilor sale literare, nebănuite în noianul de simboluri și expresii inedite, acesta a reușit să marcheze un punct de cotitură în istoria literaturii și să fie recunoscut ca unul dintre marii realizatori ai poeziei moderne, al unei poezii lipsită de forme și dominată de sensuri narate.  În acest fel, se va exprima poetul și criticul Paul Valery, în studiile sale, acesta, afirmând în Caiete (Fragmente) de poietică, poezie limbaj și estetică că: „R(imbaud) are un simț în plus față de M(allarme). Dar M(allarme) este mai organizat decât R(imbaud)” și că: „În timp ce unii poeți (Rimbaud etc.) au tins mai degrabă impresia unei stări extraordinare (viziune – rezonanță reciprocă a lucrurilor- explorarea disperată a simțurilor și a expresiei) alții, printre care mă număr și eu (Paul Valery,n.n.), am încercat să dăm ideea unei lumi...”

            În același timp, se poate recunoaște la Arthur Rimbaud propria sa originalitate, prin prezența frecventă în structura textelor a asociațiilor metaforice neașteptate, insolite, amestecul sublimat între conștiința de sine și resemnare, care va fi prezent și în șiru operelor sale ulterioare.

          Dealtfel, Rimbaud este considerat de scriitorii din epoca sa un « copil teribil al simbolismului». Poemul său, în proză, "Une Saison en enfer" ("Un anotimp în infern"), prin dinamismul și radicalitatea stilistică a compoziției-marchează un punct de cotitură în istoria literaturii. Gabriela Danțiș îl identifică pe Rimbaud a fi cel care „a elaborat teoria poetului ca vizionar al ipostazelor unui univers suprareal, întrevăzut prin intermediul «dezordinii simțurilor», trăirilor halucinatorii, demersului spontan, introspectiv, în inconștient. Poezia sa întrunește teme, motive și atitudini bogate și contrastante, cum ar fi: revolta individualistă împotriva conformismului social, profeția dramatică a unui viitor liber, o reminiscență a simpatizării Comunei din Paris, revelarea adâncurilor cețoase ale eului, fascinația naturii sălbatice și a faptelor naturale, nostalgia inocenței și a purității, prin crearea unui univers magic, circumscris unei realități transcendente, teme și motive propuse de Rimbaud, care vor constitui obiect al poeziei în lirica europeană ulterioară, în literatura franceză și în cea din întreaga Europă a secolelor 20 și 21.

        Rimbaud a revoluționat inspirația poetică, creând totodată un limbaj aretoric, imagistic, deosebit de expresiv, întemeiat pe imprevizibile asociații sinestezice, armonii sonante sugestive, precum și o alchimie incantaatorie a verbului, o uimitoare virtuozitate a ritmurilor și vibrațiilor interioare, ipostaziate pregnant în versuri libere”. Să relevăm doar părți din poemul său, intitulat „ Corabia beată”, scris în anul 1871, practic în adolescență, în care poetul personifică corabia purtată de valuri și o expune în multiplele ipostaze, similare condiției umane, revelatorii, acestea fiind versurile din strofa 7 a poemului: „Știu bolțile ce crapă sub fulgerele dese,/ știu trombele, și seara. și zorii plini de-avânt./ Popor de porumbițe,- și am văzut adese/ Tot ce crezut-a Omul că vede pe pământ!” cât și în versurile din strofa ultimă a poemului  „O, nu mai pot să lunec prin vraja voastră, valuri/ Menite cărăușului bumbacului să fiți,/Nici să înfrunt trufia drapelelor, pe maluri,/Nici să plutesc sub ochii pontoanelor, cumpliți!”

             Dar, existența literară a poetului Arthur Rimbaud a fost meteorică. Din anul 1873, după ruptură definitivă cu Paul Verlaine, la care locuia în Paris, cauzată de unele atitudini extreme ale magistrului său în simbolismul literar, și a intimităților acestora, după plecarea din Paris, urmează o viață de peregrinări și de vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, Java și Cipru, lucrând ca prezentator de circ, mercenar, supraveghetor la o carieră de piatră etc...

             Din anul 1874, de la vârsta de 20 de ani, Rimbaud nu a mai scris nimic în domeniul literaturii, în afara unei bogate corespondențe cu familia. Pentru că din 1880 îl găsim negustor de cafea, piei și arme în Africa de nord și ia parte la expediții în Etiopia și Somalia. Bolnav fiind, se întoarce în 1891 la Marsilia, unde moare la 10 noiembrie în dureri sălbatice, din cauza unei cangrene- cancer osos, la vârsta de 37 de ani.

          Din viața sa trepidantă, cred că am reușit, totuși, să intuiesc faptul că poetul Jean Nicolas Rimbaud și-a adăugat numele de Arthur, în urma călătoriei sale comerciale în orașul norvegian Port Arthur, în acele ținuturi cu o vizibilitate redusă, cauzată de cețile groase lăsate pe piemonturile norvege, acolo unde pe râul din munții sudici, dinspre vârfurile înalte ale munților Galdhopiggen, dinspre Heimdal și Tanem, cobora alene acea ceață groasă, spre ținuturile pelagice ale Trondheimului, spre Marea Nordului, o ceață groasă și extinsă, pe care poetul o personifică cu „Ofelia„ și care nu va fi decât motivul inspirației poemului său celebru, intitulat „Ofelia”, poemul drag mie, pe care îl redau în continuare și, după care, voi continua cu prezentarea unei părți din poemul meu, pe care l-am intitulat „La Port Arthur”, un poem pe care l-am scris și închinat cu mulți ani în urmă, după cum se poate constata din context, acestui poet meteoric, dar cu o iluminare cosmică în literatura Europei din secolelele 20 și 21, cel care a fost și a rămas în literatura universală  Arthur Rimbaud.

        Să amintim că literatura română, cu formele și structurile literare simboliste, de postmodernitate, a suportat o implementare emergentă, benefică de simbolism vest European, în principal în poezia modernă, a liricii curentului Mallarmé, Paul Verlaine, Tristan Corbière și Jules Laforgues, din care nu a lipsit și nu a fost ultimul la început de secol 20 și care continuă a se dura pe întreg parcursul secolului 20 și în începutul de secol 21, Nicolas Arthur Rimbaud.

 

„OFELIA”-autor: Arthur Rimbaud

 

I.Pe unda neagră, lină, în care stele dorm,

Ofelia cea albă pluteşte-ncet, culcată

În lungile ei văluri. Şi pare-un crin enorm.

Chemări de corn răsună-n pădurea depărtată.

De ani o mie trece pe lungul, negrul râu,

Ofelia cea tristă, ca o nălucă pală.

 

De ani o mie, dulcea-i sminteală, fără frâu

Romanţa şi-o îngână în briza vesperală.

Ca pe-o corolă vântul îi desfăşoară, lin,

Gingaşul văl pe apă, şi sânul i-l sărută,

Plâng sălcii pe-al ei umăr, iar trestiile vin

Asupra frunţii sale, în vise-adânci pierdută.

 

Mototoliţii nuferi suspină-n juru-i, blând;

În vreun arin ce doarme, ea sperie ca un crainic

Vreun cuib din care – o clipă – se-aud aripi bătând.

Din stelele de aur, pogoară-un cântec tainic.

 

II. Ofelie frumoasă ca neaua, ai murit

Copilă; tu, de apă ai fost târâtă, poate

Fiindcă-un vânt din munţii Norvegiei stârnit,

În şoaptă îţi vorbise de aspra libertate.

O boare neşiută, ce păru-ţi răvăşea,

Spre mintea-ţi visătoare ducea un straniu freamăt.

 

Iar inima ta, glasul Naturii-l desluşea

În bocetul pădurii şi în al nopţii geamăt.

Imensa horcăială a mărilor sub cer

Zdrobea prea omenescul tău sân, plin de dulceaţă.

Şi, într-o dimineaţă de-april, un cavaler

Frumos, nebun şi palid, ţi-a-ngenuncheat în faţă.

 

III.Amor, Cer, Libertate! Ce vis frumos trăiai!

Şi te topeai într-însul ca neaua pe jăratec.

Te gâtuiau vedenii şi, fără glas, purtai

În ochii-albaştri spaima de-un Infinit sălbatec.

 

IV. Poetul ne mai spune că, nopţile, tu vii

Şi cauţi pe sub stele, cândva culeasa floare, -

Şi c-a văzut-o, strânsă în văluri străvezii,

Pe- Ofelia cea albă plutind ca un crin mare.

Traducere Petre Solomon

LA PORT ARTHUR -lui Arthur RIMBAUD

autor: Gheorghe Apetroae dlB

 

I. Din resturi argilii, o fire rece blue

de cerul Portului Arthur desprinsă,

iei suflul stelei vii de pe adânc

și te topești  în mine, nevăzută

precum în foc zăpada mută,

din firea norilor norvegi căzut...!

 

II. Și tu, monah în blugi, porți biblia

blestemului de un altfel de vis

și-ai chip de pelerin, precum Arthur,

de ceața munților norvegi pătruns,

plăpând ca el, de mare-ndrăgostit:

 

III. corabie de foc, în rătăciri stelare-,

cătând pe o norvegă mare,

Ofeliei lui triste,  glaciala-i cale...!

 

Comentarii la eseul ” despre Arthur Rimbaud”:

1.     Rodica Danu- critic literar în Grupul „Eminescu”- Gheorghe Apetroae:

     „Un pas spre cunoaștere, spre frumusețe și spre această virtute creativă care, atunci când ni se așterne ochilor, devine o adevărată comoară pentru minte și suflet! Mulțumiri, Gheorghe Apetroae pentru acest dar dătător de lumină și apreciem contribuția dnv. la iluminarea noastră națională, ținând cont că tot mai puțini își investesc timpul și cunoștințele să deschidă o cale spre culturalizare acestui neam ce pare abandonat în totalitate! Minunată prezentare, poemul, de asemenea, un adevărat regal liric! Respect și considerație!”

2.     Ema Emilia- Gheorghe Apetroae:

       „O prezentare excepțională pe care ați făcut-o poetului ARTHUR RIMBAUD, cu date despre extrem de scurta sa viață. Ani în urmă, citind acest poem (Ofelia) știu că fusesem impresionată doar de frumusețea versului și mai puțin de figura de stil folosită atât de meșteșugit. Astăzi am citit-o cu alți ochi.”.

 

BIBLIOGRAFIE:

o   Charles Baudelaire, Florile răului, Editura UNIVERS, București, 1991;

o   Paul Valery, Poezii * Dialoguri*Poietică și eseistică, Editura UNIVERS, București, 1989;

o   Arthur Rimbaud, Poesies completes, Editura „Leon Vanier”, Paris, 1895;

o   Paul Verlaine, Les poetes maudits (Tristan Corbière, Arthur Rimbaud, Stéphane Mallarmé, Paul Verlaine), Editura „Leon Vanier”, Paris, 1884;

o   Poeți francezi, Antologie, prefață și traducer de Aurel Rău, Editura DACIA, Cluj Napoca, 1987

o   Arthur Rimbaud, Le bateau ivre et autres poemes, editura Gallimard, Paris, 2014.

 

Literatura: Balada locului matern; autor: Gheorghe Apetroae dlB

 

Poemul etosului meu:

BALADA LOCULUI MATERN

Reverberații - BOROAIA: „Patria - locul, lumina şi vechimea neamului tău”-

fereastra de dor la spiritul solar al lazurei Bucovine-.

Autor: Gheorghe Apetroae dlB

*

De braţele zorilor prinse, privelişti desprinse

farmec copilăriei, izvoare de vise,

prin floarea fiinţei curg primenite

şi le asculţi:

Te aleargă gătite: - Stânişoara în soare,

la vârfuri înalte și stropite pe zare;

Moişa şi Suha, răsfrânte la poale-,

prin hora lor să treci, copil la Slătioare...!

*

Prin susur, te strigă pârâul de munte, (p. Moişa),

de maluri prăbuşit în recele cristal,

la meandre adânci, umbrite de sălcii

cu pletele despletite de undele repezi;

în freamăt arinii, cireşii şi mălinii,

pe coasta înverzită şi lunca de flori,

la primăveri de soare te cheamă înapoi...!

*

Pe drumul lung al lumii fiinţei tale

te caută-n copilărie casa, între livezile de rai,

ce-i râd și-acum prin povară;

izvorul rece din deal grăbit pe uluce

la florile mamei setoase, să-l piară...!

Și plopii-brâu la izvor, piramidali, paterni,

şi brazii prinşi de cer, de strajă pe alei,

părinţii tăi cu rătăciri în lut, îndrăgostiţi de zări...!

*

Pe lira soarelui cântă, de atunci, în tine

colorate, senine, păsări, primăveri,

inefabile-ți lumi de fragede vremi…,

când păstoreai copil florile de crin

şi salutai din vad pădurile de brazi,

iar pe poteci adânci, repezite de stânci

spre însorite poieni, te strecurai zburdalnic

prin pasul de joc al fraţilor tăi...!

*

De Stânişoara şi cerul Bucovinei

porţi sufletul, fiorul...!

Boroaia- maternă- visu-ți fericit

şi împlinit pe zare, cea mai iubită floare-,

îţi înţelege dorul...!

Să o revezi senin, azurul să i-l cânţi

şi s-o admiri,

mireasa noilor culori îţi râde de copil...!

..........................................................

La voi, rai vieţii tale, oricând vei reveni:

să frângi plaiul de cer şi să-ţi asculţi izvorul...izvorul…!!

Boroaia Sucevei, Suseni, 1963

Toate reacţiile:

10Gabriela Cecilia Cioran, Ana Stelea şi alţi 8

Literatura: COELI MANUS; Autor: Gheorghe Apetroae dlB

 

COELI MANUS

Autor: Gheorghe Apetroae dlB

*

Să te admir din clarul turnului de-aici pe tine Coeli manus,

perdelele de opal ți le feresc oglinzii,

iar în oglinda ta de grații

mă uit păgân și îți vorbesc prin semne de

lumină și azur…!

*

Tăria flăcării pe care-o porți cu limpezimi de- abis

mi-a renăscut cuprinsul florilor și întregirii…

La fiecare pipăit al cărnii ce-ți desfac,

o rază să te culc în patul rece-al închinării,

stai duhul cu albastre torțe, să-mi asculți

dorința numai de iubire…!

*

Necredincios, vrăjit de forța ta, mă scol

și urmele din semne ți le-adulmec…

A smirnă și pământ miroși…!

Să-ți concertez aceeași rugă crudă, în nopțile de-amor

adun soboarele de îngeri, toate câte sunt în cer,

să le asculți, de îngeri să te-ndrăgostesc…!

*

Și știu că tu de sărbători, plăceri mai mari decât să te sărut

nu poți să-mi spovedești…

În agonii, cuvântul ți-l rostești prin alte voci,

iar mugurii de caină ce-mi plesnesc pe firave tulpini de oase,

tu mi-i hrănești cu stârvul stelelor de primăvară sfântă…!

Cu brațele deschise spre adânc, un cerc de nemurire-mbrățișezi!

*

Tu, turnul cel imens de logos și triumf poți să-nțelegi

că între noi e ultimă-ntâlnire rece din altarul mut…!

Sibiu, 1991