SOCIOLOGIE:
SCOLI DE SOCIOLOGIE, COMUNICARE- STUDIU EPISTEMOLOGIC, AUTOR: GHEORGHE APETROAE
DLB.,SIBIU
STUDIUL EPISTEMOLOGIC CU PRIVIRE LA CORESPONDENŢELE IDEOLOGICE ÎNTRE ŞCOALA FRANCEZĂ DE SOCIOLOGIE,
SCOALA SOCIOLOGICĂ - MONOGRAFICĂ DE LA BUCUREŞTI ŞI
ŞCOALA SOCIOLOGICĂ - NOUA
STÂNGĂ DE LA FRANKFURT ÎN
ACŢIUNE. SOCIOLOGIA CUNOAŞTERII,
ŞTIINŢA COMPLEXĂ A RELAŢIILOR INTERUMANE.
Dr. ing.
prof. GHEORGHE APETROAE
dlB., SIBIU, scriitor eseist și poet
Comunicare prezentată în
cadrul lucrărilor celui de al 4-lea colocviu cultural - sociologic de la Sibiu,
2004
Analiza unor fenomene sociologice din
Europa secolelor 19 şi 20 ne obligă să încercăm o
raportare a sistemelor sociologice la existenţialismul social promovat
în cadrul scolilor de sociologie europeană şi, în contextul relevat, să ne
referim la activitatea în această materie a curentelor
socio-ontologice generate de Şcoala de sociologie franceză şi de şcolile de la
Frankfurt şi Bucureşti. Dar pentru aceasta va
trebui să relevăm, chiar şi într-un cadru succinct,
evoluţia istorică a sociolgiei, modul de abordare a relaţiei dintre
subiectul cunoscător şi obiectele cunoaşterii în spaţiile sociale europene .
Aici ne vom referi
la sferele social -umane care au condiţionat şi au
caracterizat diferitele etape de dezvoltare istorică materială şi
spirituală a societăţilor naţionale. În consecinţă vom
aborda câteva etape de reflexii logico-socio-filosofice, cu un rol
determinant în evoluţia socială , în configurarea socială
a treptelor de cunoaştere logică, raţională şi de alte naturi filosofice, având
drept scop cercetarea şi descoperirea adevărului ontologic, etapele cunoaşterii
atestate istoric de umanitate... Vom începe cu presocraticii şi luăm
ca o primă etapă sociologică , sofismul.. Potrivit acestui curent,
de fapt este vorba de acea “ Scoala Eleată” şi de afirmaţiile sofistului
Protagoras din Abdera în contextul social al Greciei şi al Atenei lui
Pericle. Potrivit afirmaţiei sale, “fiecare om are
adevărul lui.”, manifestat, desigur în cadrul familiei sale şi în agora
cetăţii, precum şi “ omul este măsura tuturor lucrurilor”, în relaţia sa ,ca
subiect cunoscător şi cu lucrurile , ca obiecte exterioare... Orice judecată,
extrapolată la subiectul social, este adevărată”. Gorgias, în
contrast cu Protagoras, va susţine, cu referire la interrelaţiile sociale,
faptul că “ Nici o judecată nu este adevărată”. Aceste afirmaţii de
negare au epistemologic efectul de silogism al subiectivităţii şi falsului, ne
conduc , în final, la meristemele dialectice ale sofismului, la faptul că toate
aceste aserţiuni au calitatea de functori propoziţionali, aparent
contradictorii, dar în realitate
exprimă echivalenţă ambelor incertitudini cu semnificaţii
absolute, iar de aici , pozitivând în logica unei realităţi a
adevărului, genomic imprimată, se evadează din
scepticismul acestuia, dus până la nihilism şi se
poate estima, astfel, prin aserţiune, negarea negaţiei şi
pozitivarea dialectică a conştiinţei istorice a societăţilor..
Desigur,
doctrina sofiştilor a fost combătută cu tărie de Socrate... Acesta,
arătând că ştiinţa are ca obiect generalul şi
ca instrument - de pricepere şi măsurare a
generalului, conceptul. Tocmai prin instrumentul maiutic de
“concept” se realizează acordul omului cu el însuşi şi,
desigur, cu alţii, în reprezentare, adică cu socialul.... Iată cum
am ajuns , prin sofiism şi maieutică, la evidenţa unor interrelaţii
logice, axiomatice, de natură socială...
Revenind la
epistemologia obiectului identificat prin concept, tot Socrate va arăta că prin
concept se emană certitudinea adevărului (aletheion), o
categorie filosofică de principiu gnozic, dezvoltată şi postulată
sincategorematic de logicianul Anton Dumitriu, în sensul său
istoric. Acesta este subiectiv şi colectiv, adică social,
deci adevărul nu va avea decât o semnificaţie relativă, uneori chiar
insolubilă, paradoxală, dar poate fi scos “moşit” prin meditaţie
socratică ( maieutică) din conştiinţa omului. Avem acum
adevărul reprezentat în conştiinţa sociusului uman, reflectat, în aceeaşi
măsură, în alt mediu ontologic, adică în mediul social.
Abordând entivul
şi socialul, deopotrivă, şi Platon încearcă să dea
certitudinii adevărului ( aletheia) o semnificaţie obiectivă ( în raportul
dintre subiect şi socialul necorporal şi neobiectiv, ca şi concept,
exterior subiectului), afirmând existenţa conceptelor socratice neobiective dar
în afara sinelui subiect, deci nesubiective şi transcendente!...
Deja, ajungem să depăşim perathosul certitudinii
adevărului receptat de sofiştii şi de socratici şi
să asistăm acum la la o exprimare epistemologică “realistă” greacă
izvorâtă din reflexiile lui Platon asupra matematicii , ca fiind ideatice , de
natură exterioară subiectului şi ale lui Aristotel, asupra logicii, prin
ştiinţele logice, argumentativ neexperimentale şi metateorice active în sferele
metafizice ale ontologicului transcendental, iar de la acea dată,
vom reuşi să ajungem la adevăr numai prin pozitivări intuiţioniste.
Aşa
se deduce că Platon va situa matematica sa într-o lume a
ideaticii, exterioară subiectului, deci transcendentală, iar teoria ideilor
sale (matematice) va deveini, prin extrapolarea socială, şi o teorie a
existenţei , fie a subiectului individual, fie a celui social,
realitatea devenind, astfel, direct dependentă de gradele de inteligibilitate.
Va ajunge, dar Platon , să afirme, demostrat de acesta, că ceea ce
nu este inteligibil, nu există pentru el!?.
Mai puţin tranşant în
exteriorizarea ideatică absolută a existenţei, va fi
Aristotel. El atribuie ideilor, în logica sa, sau
formelor, în geometria lor, şi un cadru cu perspectivă socială, tocmai din
observaţiile sale, potrivit cărora “ o existenţă şi un rol independent de
subiect şi al cărui rol ( cel al ideilor şi al formelor) este însăşi (
subiectul). Acesta (subiectul) este subordonat, dar nu
va respecta locul, toposul ideilor şi formelor, precum la Platon, ci le va
abandona într/o existenţialitate relative[ , fie interioar[, fie
exterioar[ subiectului, deci şi în toposuri şi cadre cu
posibile interferenţieri ale subiectului
cu socialul necorporal şi cu obiectele sale... De
la Aristotel, avea să treacă aproape 20 de secole de incertitudini asupra
cunoaşterii în general şi, mai mult, asupra cunoaşterii sociologice, 20 de
secole de alternanţe ideologice, între obscurantism şi semiiluminare,
culminând, desigur, cu perioada acelui dogmatism scolastic -inchiziţional , al
neconştientizării condiţiilor social-umane ale subiectului uman la zeci de
generaţii de antropologi, filosofi religioşi şi mistici ori
eretici, până la apariţia epistemologiei “metaştiinţifice”
inaugurată de raţionalistul Descartes, la 1650. Acesta, pe baza programelor
matematicii raţionale, geometriei analitice
referenţiale şi ştiinţelor experimentale deducţioniste
(fiziologie, patologie, chirurgie anatomică, ...) descoperă, în sfârşit,
existenţa subiectului cunoscător (în sine), constient de existenţa
sa şi de relaţia lui cu lumea exterioară prin percepţia sensibilă a
exteriorului şi inducerea acestuia prin intermediul sensorial-fiziologic în
sine, în parallel cu actul spiritualizării în sine . Descartes avea să
descopere subiectul cunoscător , implicat - ipsum - kantian, sursă de
construcţie logică, care să şi inventeze, pe baze raţionale, în raport cu
concretul natural şi social şi nu un subiect
contemplativ, pitagoreic - limitat, mistic, adică pasiv şi
prosternat, supus în faţa fenomenenelor naturale şi sociale.
După
Descartes, omul în procesul interacţiunii practice, materiale cu
mediul exterior natural şi social, se crează pe sine ca subiect cunoscător, nu
pasiv. Descartes are principala contribuţie în
sesizarea rolului activ al subiectului prin descoperirea lui “cogito” în raport
cu sinele şi cu mediul exterior şi prin aceasta să realizeze
depăşirea din start a realismului epistemologiei ontice,
adică raţionalităţile lui Lebniz şi Kant, bazate tot pe “cogito”- ul
cartezian. G.W.Leibniz , acceptând teza de bază a empirismului lui
Locke (1704) - postulatul acestuia : “ nimic nu este în intellect
care să nu fi trecut prin simţuri” , va adăuga “cogito”-ului
cartezian o dimensiune nouă, adăugând magistral enunţului lui Locke , enunţuul:
” în afară de intelectul, însuşi” , enunţ postulat şi cuprins în
disertaţia-studiu, intitulată “Noi eseuri asupra
intelectului uman”. Acest studiu va vi extins şi
aprofundat în altele două studii leibniziene, intitulate “Teodiceea”(1710) şi
“Monadologia” (1714)... , concluzionând că există, totuşi ,ceva care
nu poate fi trecut prin simţuri, deci există un subiect care percepe în el, în
sine, in ipsum, independent de lumea senzaţiilor, o lume exterioară acestuia,
fie monadică, deci şi într- un cadru cu
valenţe predominant sociale. Ne situăm, déjà, în lumea armoniilor
prestabilite, a simetriilor şi diferenţialelor divine, aspecte
sesizate şi de acad. Alexandru Surdu în studiile sale despre Leibniz, faptul că
există un univers al sferelor ontologice - noetice naturale şi sociale.
Transcresând secolul 18, în esenţa sa newtonian şi leibnizian,
ne apropiem şi mai mult de începuturile sociologiei ca
ştiinţă.... Pentru că procesul cunoaşterii legăturilor subiectului
cu natura fizică şi cu viaţa social-politică a sfârşitului de secol
18 avea să fie marcat pozitiv, ca perspectivă socio-logică, de
“
Empirismul sociologic”, decurs din empirismul filosofic al “Scolii
ideologilor francezi” din perioada revoluţiei franceze, acesta fiind
reprezentat de un grup credincios empirismului lui Condillac (1780), continuat
în principii de Condorcet (1794) şi de Destutt de Tracy (1800), de o
grupare a cărei ideologie sociologică avea să contribuie evident la izbucnirea
şi desfăşurarea Revoluţiei franceze. Este vorba de o şcoală care
a construit epistemologic- o teorie sociologică a
ideilor, empirismul lor devenind un empirism sociologic , iar
filosofia lor, o amplă epistenologie pro-sociologică, bazată pe reflexii cu
preponderentă socială, orientată în direcţia noului în social, ca interpretare
pro-pozitivistă şi organizare utilă, cu valoare axiologică socială (Louis
Lavelle).
“Perfectibilitatea
infinită”, spunea Condorcet, “este una din calităţile distinctive
ale speciei umane” . Pe planul activităţii practice, sociale, această
perfectibilitate, cu o rezonanţă de propozitivism, de system ontologico-social
cu valenţe axiomatice, aşa cum o va interpreta şi Anton Dumitriu în studiile
sale asupra axiomaticii, este proiectată în viitor, ca mijloc de
refacere şi transformare pozitivă- dialectică social-istorică .
Analizând
sociologia promovată ca studio în “Şcoala ideologilor francezi”, se observă
că acest current identifică, induce şi păstrează în
ecuaţia sistemului social postulatul fundamental
al empirismului dezvoltat de J. Locke de orientare sensualist-experimentală în
teoria cunoaşterii intelective metafizice. În acest sens, subiectul este pasiv
contemplativ şi doar receptiv în raport cu obiectul din sferele naturale şi
sociale. Este acest concept un derivat
din teoricul aristotelic de deductibilitate , ca
entităţi în termeni formali, sistemice, aparţinători,
evident, în proiecţie socială, aşa cum a fost rezumat
de E. W. Beth şi interpretat şi dezvoltat de Anton Dumitriu, în
următoarele 6 postulate : 1. Orice propoziţie care
aparţine sistemului (S) armonios , al logicii ( J. H.
Alstedius) trebuie să se refere la un domeniu specific ( fie acesta
şi într-un domeniu- cadru social) de entităţi reale; 2.
Dacă o propoziţie oarecare aparţine lui S, ea este adevărată; 3. Dacă o propozi
ţie oarecare aparţine lui S, orice consecinţă logică a
acestei propoziţii trebuie să aparţină lui S; 4. Există în S un
număr (finit) de termeni, astfel că: 4a) semnificaţia acestor
termini este prea evidentă pentru a mai fi necesare explicaţii
suplimentare; 4b. orice termen din S este definisabil cu
ajutorul acestor termeni; 5. Există în S un număr (finit) de
propoziţii, astfel că: a) adevărul acestor propoziţii este prea evident ca ele
să mai aibă nevoie de o altă dovadă
şi b) adevărul oricărei alte propoziţii care aparţine lui
S poate fi stabilit prin inferenţă logică, plecând de la aceste propoziţii.
Epistemolgic trebuie
considerat , în abordarea theorică a socialului, ideea apartenenţei persoanei -
subiect în raport cu obiectul din sferele naturale şi sociale, precizia
axiomatică a postulatultui 4-b.
Tot această şcoală -
curent metafizic de orientare empiric - socială va releva
faptul că nu dispunem de nici-o posibilitate de a proba fidelitatea copierii
obiectului de către subiect şi va insista pe influenţa mediului
social , cu sinergismu-i sinfactorial care îl caracterizează asupra
cunoştinţelor umane în sine şi asupra ideelor umane din afara
sinelui, asupra cunoaşterii şi acţiunii politice şi
morale, luând viaţa socială ca obiect de studiu şi de
interpretare experimentală, de unde se
pare că îşi au geneza
ideologică sistemele politice-sociale.
Kant este,
însă, adevăratul descoperitor al caracterului necontemplativ al subiectului în
cunoaştere cu apartenenţă la social, între limitele sale gnozic -
pitagoreice , fixate de el însuşi ca un lucru în sine şi al lumii
transcendentale , din afara subiectului, cel care a receptat posibilităţile
creatoare ale intelectului şi raţionaslităţii subiecţilor sociali , desigur
într-un cadru natural pathologic, dat limitele , capabilităţile limitate în
cunoastere ale subiecţilor.
Într-o
aceeaşi interpretare epistemologică metaştiinţifică, J. Piaget va
sublinia că prin revoluţia copernicană, de a pune subiectul , de această dată
într-o poziţie privilegiată şi nu lumea exterioară lui -
subiectului, Kant “ .... a inventat o nouă manieră de a pune
problemele epistemologice, într-un cadru al construcţiei genetice specifice ,
dând subiectului cunoscător ( ipse intelectus al lui Leibniz) , o
extrapolare la subiectul social integrator , o greutate şi dimensiuni
necunoscute până la el”.
Dincolo
de raţionalismul kantian apriori, empirismul va acorda rol primordial
obiectului în cunoaştere, aposteriori, deci o cunoaştere nesinergică de această
dată, între sisteme, deci unilaterală.
Încercarea lui Hegel (1831) de a reinstaura
unitatea dintre subiect şi obiect în cunoastere prin îmbinarea idealismului
obiectiv cu dialectica se pare a fi un nou început în sociologie. Hegel sparge,
astfel, acele limite impăuse de Kant activităţii creatoare a intelectului şi
raţiunii, dând ideii absolute, exterioară subiectului şi obiectului,
posibilitatea de a construi întreaga realitate, având în vedere nu
cunoaşterea constituită, ci constituirea istorică a cunoaşterii.
Subiectul cunoscător, conceput în mod idealist- obiectiv de Hegel,
desfăşoară o activitate creatoare, încadrată într-o dezvoltare istorică,
dialectică bazată pe valorile cunoasterii ştiinţifice şi asupra fenomenelor
sociale, indicatori subiectivi şi sociali determinaţi într-un cadru
metodologic, prin ipoteze, experimente, analize şi sinteze . Dar şi
Hegel unilateralizează , acordând primatul ideii spiritului,
sinelui, exagerând relaţia cognitivă a subiectului cunoscător care în calitatea
sa de spirit absolut a absorbit întreaga realitate, fiindu-i apoi
uşor a se identifica pe sine.
Să relevăm şi faptul că sub
impulsul gnosiologiei hegeliene, din însumarea istoric - dialectică subiect -
obiect şi prin evidenţa aspectelor de legătură dintre cunoaştere şi
societate a fost întemeiată sociologia, prima dată ca o disciplină
ştiinţifică autonomă şi formală de filozoful francez Auguste Comte, creatorul
termenului de “sociologie”, întemeietor al pozitivismului ca stadiu
de dezvoltare progresiv-ştiinţifică a gândirii umane, cu influenţe
positive în reformele politice şi sociale, de stabilire raţională, pe bazele
cercetării şi interpretării ştiinţifice epistemologice a fenomenelor sociale,
a ordinii ierarhice armonizate în relaţiile interumane şi
instituţiile din ansamblul societăţilor umane. Să reţinem
, dar, că Auguste Compte (1857), sub influenţa ideilor pozitiviste ale lui
Saint Simone (1825) şi Turgot, a formulat legea stadiilor
progresiste ale gândirii umane pe principiul pozitivismului teologic
metafizic, ultimul stadiu legiferat fiind cel”pozitiv” sau
“ştiinţific”, considerând că acest ultim stadiu , astfel definit,
reprezintă maturitatea gândirii, depăşind, asfel, iluziile religiei şi ale
filosofiei speculative, promovând o orientare mecanicistă şi
biologistă, în care avea să-şi încadreze mai târziu sistemul şi
conceptele sale categoriale, filosoful roman Lucian Blaga... Auguste
Compte avea să devină, ca positivist şi un precursor al
organicismului, al altui current sociologic pozitivist care avea să
fie promovat de Herbert Spencer , filosof,
psiholog şi sociolog englez, creator al termenului de
“evoluţionism”(1854) ..
Herbert Spencer (1820-1903), în perioada 1890-1900 a
fundamentat sistemul de filosofie sintetică şi a creat termenul -
concept de “evoluţionism”(1854), cu aplicarea acestuia în biologie,
psihologie şi sociologie. A întemeiat “organicismul social”, ca o copie a structurilor
biologice- organice, stabilind o lege a evoluţiei sociale, de la simplu la
complex, sociologia, având ca obiect analiza raportului dintre cadrele sociale
ce determină activitatea umană şi cunoastere, o teorie proprie, sub denumirea
de teoria cadrelor sociale, practice o epistemologie sociologică îmbrăţişată cu
interes de şi sociologul român Dimitrie Gusti, în
fundamentarea sistemului său sociologic de factură
eclectică şi a metodei de cercetare sociologică”monografică” în
cadrul Scolii de sociologie de la Bucureşti.
Dar “organicismul” lui H. Spencer avea să fie combătut de
sociologul Emile Durkheim (1917), întemeietorul şi şeful Şcolii franceze de
sociologie. Emile Durkheim, la fel ca toţi membrii acestei
şcoli-curent sociologic, considera fenomenele sociale ca
fiind “fapte” şi “lucruri” care au drept caracteristici principale
exterioritatea, în raport cu individual - subiectul şi în raport cu capacitatea
exteriorităţii naturale sau sociale de a exercita o acţiune coercitivă asupra acestuia
(individului-subiectului), subliniind specificitatea socialului şi
opunându-se interpretărilor biologizante şi psihologic-
subiectiviste ale socialului ( Diviziunea muncii sociale, 1893). La Emile
Durkheim , sursa şi esenţa societăţii constă în fenomenele de interacţiune
socială, conceptele oamenilor nefiind decât reprezentări mintale colective ale
fenomenelor sociale anormale, antagonice, în generarea lor dialectică,
promovând constant, în principiu, un obiectivism sociologic.
Sociologul
francez Gabriel Tarde (1843-1904) avea să combată obiectivismul sociologic al
lui Durkheim care considera faptele sociale, în viziune praxologică
“ adevărate lucruri” şi să creeze un nou curent
pozitivist, psihologismul sociologic, concept potrivit căruia “socialul nu
ar fi decât un fenomen de interrelaţii psihice ale oamenilor, interrelaţii
supuse legilor imitaţiei (repetiţiei), opoziţiei şi adaptării în cadrul unui
sistem de echilibru dinamic, în continuă transformare. De pe aceste
poziţii Tarde reduce raporturile sociale la un fenomen
interindividual: imitaţia pe care o deduce din legea universală a repetiţiei,
comună lumii fizice şi lumii psihice. Dar lumii psihice,
Tarde îi adaugă invenţia, o categorie gnozică pe care o
consideră un fapt pur individual, propagat datorită imitaţiei , imitaţie care
socializează individual (legile imitaţiei, 1890). Procesul
cunoaşterii, deşi nu este independent de subiect, el este independent de cadrul
social în care acesta îşi desfăşoară activitatea...
Să
judecăm că obiectivitatea cunoştinţelor noastre nu poate fi privită ca o simplă
adecvare la obiect, ci trebuie înţeleasă în dependenţă de subiect şi de
activitatea subiectului, cea cognitivă, raţional gânditoare, avându-şi garanţia
în structura sa apriorică şi general umană, aşa cum vor constata şi
neokantianienii raţionalişti: Ferdinand Gonseth, Jean Piaget, Gaston Bachelard,
Karl Popper, Thomas Kuhn...
Filosoful
şi sociologul german Karl
Meinnheim (1893-1947), professor de sociologie la Frankfurt
şi la Londra, fost student al lui Max Weber, a
fost cel care a studiat şi a tratat sistematic factorii
care determină “gândirea reală” a grupurilor sociale şi a
întemeiat “ sociologia cunoaşterii”
(1931), considerând-o “ Ştiinţa empirică a
faptelor”. Acesta tratează cunoaşterea nu ca pe un fapt al
gândirii pure, ci ca un rezultat al conveţuirii subiecţilor în societate,
subiectul având doar sarcina de a evidenţia trăsăturile şi factorii
constitutivi ai cadrelor sociale, în vederea înlăturării acestora, dacă este
cazul, din calea cunoaşterii ştiinţifice. Noi o vom defini ca
ştiinţa complexă a relaţiilor interumane, emanaţie a filosofiei moderne, a
filosofiei raţionalist-apriorice. Pentru că modifică şi perspectiva
gnoseologiei empiriste. Filosofia raţionalistă cere ca activitatea de
cunoaştere să fie analizată în mod izolat , în formele ei pure, independente de
alte activităţi umane. Rolul activ al subiectului cunoscător
rezultă din caracterul apriori al structurilor sale, al formelor logice
genetice şi al relaţiilor matematice, ireductibile la datele experienţei şi
cunoaşterii senzoriale, precum şi din faptul că nu există cunoaştere
nemijlocită, subiectivitatea căpătând, pe lângă formele de manifestare
cognitivă, trăsături legate de afectivitate, opţiune, voinţă, interes,
valorizare. Avem, deci, de a face cu o subiectivitate
specifică vieţii sociale, sociologia cunoaşterii, întemeiată de Karl Meinnheim,
având doar funcţia de depistare şi de inventariere a factorilor
sociali care pot influenţa în mod negativ cunoaşterea, şi nu ne
rămâne decât să acceptăm rolul activ al subiectului în cunoaştere, specific
raţionalismului apriori deprimat.
Deosebindu-se de raţionalismul apriori ,
neoraţionalismul sau raţionalismul contemporan nu neglijează aportul
domeniului experimental, procesul interacţiunii raţionalului şi
experimentului în cunoaşterea contemporană. Ne situăm , astfel, în faţa unei
raţiuni creatoare printr-o raportare la real, la obiect, experienţa fiind
decisivă în explicarea cunoaşterii, depăşind empirismul (la întâmplare) şi
senzualismul.
Raţionalismul contemporan a fost promovat de
matematicianul şi filosoful elveţian Ferdinand Gonseth( 1890-1975,
întemeietor al “idoneismului”, de filosoful francez Gaston Bachelard
(1884-1962) , cel care a definit fenomenologia imaginii şi de psihologul şi
sociologul elveţian Jean Piaget (1896-1980), întemeietor al epistemologiei
genetice , toţi strânşi în jurul revistei internaţionale de filosofia
ştiinţei “Dialectica”, în opoziţie cu filosofia
speculativă a pozitivismului logic dar şi cu iraţionalismul unor
gânditori sceptici, critici ai principiilor cunoaşterii clasice, printre care
matematicianii germani Hermann Klaus Hugo Weil (1885-1955), David Hilbert
(1862-1943) şi Ernst Freidrich Ferdinand Zermelo, matematicianul
olandez Luitzen Egbertus Jan Brauwer , dar şi filosoful
logician şi sociolog englez Bertrand Arthur William Russell,
întemeietorul fenomenologiei ontice.
Analizând dialectic procesul de conceptualizare,
foprmalizare şi axiomatizare în ştiinţa
modernă, Ferdinand Gonseth , împreună cu colaboratorii, va dezvălui
unitatea dintre creativitate şi obiectivitate, unitatea dintre abstract şi
concret, unitatea dintre sintetic şi analitic, unitatea dintre relativitate,
continuitate şi obiectivitate în cunoaştere, capacitatea ştiinţei de a elabora
noi adevăruri prin contactul cu experienţa. Toată întinderea
cunoaşterii trebuie să fie deschisă la o eventuală revizuire, întrucât lumea
sensibilă înconjurătoare nu este un dat în veci imuabil, ci un produs al
industriei instrucţiei şi stării societăţii şi, anume, un produs istoric,
rezultat al unui şir întreg de generaţii care au modificat, de la o generaţie
la alta, orânduirea socială , în conformitate cu nevoile de schimbare, înserând
subiectul în relaţia cognitivă ca element practic activ, ca socius din
perspectiva practicii sociale.
Acest nou raţionalism, în
principiu neopozitivist, avea să analizeaze modalităţile de
constituire şi dezvoltare -creştere a cunoştinţelor, adecvarea ştiinţei la
obiect - lumea natura şi viaţa socială-, să analizeze raportul
dintre momentul raţional - dialectic şi cel empiric, rolul acţiunii în
cunoaştere, geneza şi procesualitatea acţiunii, să analizeaze
momentul raţional, caracterul activ creator al gândirii, adaosul subiectului în
cunoaştere, nu rupt de obiect - viaţa naturală , viaţa socială-,
legând-acceptând distincţiile dintre explicativ şi normativ, dintre natural şi
spiritual-cultural, dintre repetiţie şi succesiune, de distincţia
kantiană dintre raţiunea pură şi raţiunea practică, iar acesta este
modul în care Kant concepe subiectul cunoscător şi rolul lui în raport cu
obiectul - viaţa socială, de la care Gaston Bachelard va defini acţiunea,
dificultăţile gândirii, ca obstacole în “Legea bipolarităţii erorilor”.
În
demersul său sociologic, să-l considerăm şi pe gânditorul francez Hippolyte
Taine(1828-1893), ca filosof- promotor al pozitivismului scientist
şi precursor al neopozitivismului scientist promovat de
grupul neopozitivist “Şcoala de la Viena”. Acest raţionalism
contemporan (neoraţionalism) a produs mutaţii în filosofia
contemporană, începând cu desprinderea unor oameni de ştiinţă, printre care
Einştein, Bohr, Louis de Broglie, de la idealismul convenţionalist
al filosofiei neopozitiviste, şi culminând cu neopozitivismul
scientist promovat de membrii grupului neopozitivist “Şcoala de la
Viena”, dintre care au făcut parte savanţii Otto Neurath
(1882-1945), Rudolf Carnap ( 1891-1970), Philipp Frank (1884-1966) ş.a. .
Mergând pe scara
evoluţiei sociologice se poate releva contribuţia sociologică
deosebită a gânditorilor din cadru Şcolii sociologice de la
Frankfurt. Merită, prezentarea , în primul rând, a activităţii
sociologice a filosofului şi sociologului german Theodor
Ludwig Wiesengrund Adorno (1903-1969), iniţiatorul acestei
şcoli, a filosofului şi sociologului german Max Horkheimer, cel care
a condus Şcoala de la Frankfurt împreună cu Theodor Adorno şi a scris
, împreună cu acesta carta ideologică a acestei şcoli : “Dialectica luminilor”,
a filosofului şi sociologului german Jurgen Habermas,
activitatea laborioasă a filosofului şi sociologului german Herbert Marcuse cât
şi a psihanalistului psiholog şi filosof umanist Erich Fromm(
1900-1980).
În
studii şi interpretări psiho-sociale reprezentanţii Scolii de la
Frankfurt au realizat interrelaţii între subiectul-socius
şi obiectul abordat - viaţa socială. Ei constată că scopul filosofiei nu este
construirea universalului, ci dezvăluirea specificului individual,
al singularului şi al particularului în cadre sociale.
La
configurarea sistemului critic generat de Şcoala de la
Frankfurt, filosoful şi sociologul german Theodor Ludwig
Wiesengrund Adorno porneşte în studiul cadrelor sociale de la principiul
dialectic al negativităţii, dar nu ca un moment spre o sinteză superioară, ci
ca o negare a realităţii existente, golind dialectica de orice conţinut
afirmativ. Această poziţie îşi găseşte expresia în critica societăţii
industriale contemporane şi a culturii acestei societăţi, caracterizată prin
generalizarea fenomenului de reificare, omul devenind din agent conştient al
proceselor sociale, un simplu obiect de lucru, un instrument în procesele
sociale, societatea fiind caracterizată şi prin generalizarea fenomenului de
alienare, ambele fenomene însoţite de manifestări social-antropologice cu
caracter degenerativ asupra sociusului uman prin dispariţia
reflexiei cognitive şi înlocuirea acesteia prin reacţii stereotype şi clişee
mentale, robotizare, , internetizare,etc...
Teodor Adorno va respinge revoluţiile sociale,
arătând că în speţă socialismul nu a eliminat privarea individului de
libertatea lui morală-spirituală, refuzând să accepte practica
revoluţionară, ca mijloc de realizare a eliberării omului...
Filosoful şi sociologul german Max Horkheimer
(1895, Zuffenhausen- d.1973, Nurnberg), aflat în conducerea ideologică a
Stângii de la Frankfurt,reuşeste să realizeze lucrarea fundamentală a
întregului curent filosofic manifestat în cadrul Şcolii de la Frankfurt,
împreună cu T. Adorno , intitulată “Dialectica luminilor”.
Aceasta se constituie un tratat ideologic în care se
analizează procesul logic şi istoric din “Luminile”, o
mişcare culturală şi ştiinţifică care îşi pretinde începutul cu epoca eposului
homeric , cu continuitate, până la epoca industriei culturale europene, în
condiţiile în care progresul din toate laturile sociale
prezintă şi un aspect distructiv, iar autodistrugerea raţiunii şi
regresul duc spre mitologie şi favorizează, pe de altă parte, instaurarea în
societate a despotismelor... Teoria critica a luminilor este
intransigentă şi demontează atât aserţiunile conformiste , fetişismul, iluziile
de învingere a mitului de către raţiune, întrucât, redând un citat de Andrei
Corbea, “ încearcă să prevină individual asupra tuturor căilor prin care,
brutal sau insinuant, dominaţia îi anihilează autonomia şi
îl transformă într-o simplă << funcţie
>> a lumii << administrate
>> şi reificate - o << lume a
ororii >>, disipând, în acelaş timp, şi mitul - utopia
gândirii individuale, la Marx, întrucât punerea acesteia în relaţie
cu problematica socială şi acţiunea politică , aceasta va rămâne în
oricare împrejurare, oricât ar fi de determinată
social, tot o gândire subiectivă.
Filosoful şi sociologul
german Jurgen Habermas (n.1929, în Dusseldorf, în viaţă) este un alt
exponent de frunte al filosofiei sociale promovate de Şcoala de la
Frankfurt, cel care a conceput teoria activităţii
comunicative (Theorie der kommunikativen Handlung). Acesta
va promova stabilizarea economică şi asigurarea loialităţii politice a
maselor şi va explica revolta studenţească din deceniile 1960-1970 , ca urmare
a condiţiilor particulare de socializare, se pare un preludiu al revoluţiei
decembriste din România anului 1989....., în “ subculturile” eliberate de
constrângerea economică imediată, unde moştenirea moralei burgheze
şi a variantelor sale mic burgheze şi-a pierdut funcţia , în aşa fel, încât
formarea în vederea unei activităţi raţionalizate , în funcţie de scop, nu mai
implică fetişizarea acelei activităţi, contradicţia dintre clasele
sociale fiind anacronică, adică ar reprezenta ideea rupturii sociale
generate de inegalitatea socială, considerând în spirit
fetişist societatea capitalistă drept singura “posibilă” şi
“raţională”, negând orice mişcare istorică ce tinde să o depăşească. În
cite-ul 329 - despre Habermas - Postmodernismul ar
constitui o provocare şi o dreaptă compensaţie pentru criza
morală concepută ca o stare a lumii actuale caracterizate prin
ideologia grupului dominant, ficţiunile istorice şi aportul
religiei, toate acestea fiind “...puse sub semnul întrebării ca totalizări esenţializatoare
care crează relaţii de putere -329”
Filosoful şi
sociologul german Herbert Marcuse ( 1898, Berlin- , d. 1979), evreu la origine,
membru al partidului social-democrat german, alt reprezentant şi exponent de
frunte al şcolii neomarxiste de la Frankfurt, reprezintă
freudo-marxismul german al anilor 30. Este obigat să fugă, în anul
1933 la Geneva împreună cu Institutul de Cercetare Socială şi de aici , în anul
1934, prin venirea la putere a nazismului, în incompatibilitate cu
doctrina naţional-socialistă-nazistă, emigrează cu institutul în America. Aici
va elabora teoria socială - conceptul de raţionalitate tehnologică şi va
realiza punţi catenare cu valenţe psiho- sociale între marxism şi freudism,
revizuind principiile filosofiei. În perioada anilor 1965-1979
activează în Europa ca professor universitar la Yale, cercetător şi
director de studii sociale la Paris şi în America, ca professor de filosofie la
Universitatea San Diego . În anul 1968, la Paris, în
timpul manifestaţiilor studenţeşti Marcuse avea să afle că devienise cu “Omul
unidimensional”, al cărei titlu era scris pe pancartele purtate de
aceştea în demonstraţie, idolul studenţimii occidentale, cu impact asupra
generaţiilor de tineri ai anilor 1960, 1970.
H. Marcuse, autorul tratatului psihosocial “Omul
unidimensional” şi a unor studii despre ideologia societăţii industriale
avansate (1964) îşi expunea negarea societăţii capitaliste şi încerca să
identifice forţele social-politice capabile de transformări
revoluţionare. Diascipol al lui Heidegger (la Freiburg), dar pe care
îl va părăsi ideologic, motivul fiind cel al aderării lui M. Heidegger la
doctrina naţional-socialistă şi inspirit de Hegel în fundamentarea teoriei sale
sociale prin importanţa care o acordă negaţiei ca “moment” dialectic al
devenirii, rostul raţiunii fiind justificat prin veşnica negare de către noi a
lumii reale.
H. Marcuse se alătură lui Adorno şi M. Horkheimer,
ca unul din membrii fondatori ai “Şcolii de la Frankfurt”. Atitudinea sa
raţională faţă de lume presupune permanent , negarea ordinii constituite,
forţarea devenirii, dar anticipând ceea ce încă nu există, ceea ce încă nu
poate fi conceput, ca un drept social - politic real. Principiile sociologice
expuse în prelegerile sale ţinute în anul 1956 la Frankfurt şi la Heidelberg,
aparent utopice, amintind principiul represiunii, oprimarea şi sacrificarea
individului şi a fericirii sale relevate în cadrul spiritual a unui umanism de
tip Marxist- renascentist...Dar realul nu poate fi acceptat în totalitate ca
raţional real. Aici este domeniul despre aletheion, categorematic şi
sincategorematic cu fundamentări sistemice, care a fost axiomatizat şi promovat
şi de logicianul roman Anton Dumitriu.. Orice aspect al realului
determină, după Marcuse, opoziţia raţiunii, determină negaţia lui de
către raţiune...
Apropiat
ideologic de Theodor Adorno şi de ceilalţi reprezentanţi ai Şcolii de la
Frankfurt , în acelaş spirit, adornian, este şi filosoful, sociologul şi
poliglotul evreu francez Raymond Claude Ferdinand Aron ( 1905,
Paris-d.1983, Paris), cel care studiază filosofia la Ecole Normale Superieure
din Paris, coleg fiind cu Jean-Paul Sartre . Acesta se va manifesta
politic ca un conservator prudent şi un analist critic al societăţii liberale .
Teoria sa despre “ Societatea industrială” promovează procesul de
constituire a unui nou tip de civilizaţie în care dezvoltarea ştiinţei şi
tehnicii , sistemele de management şi gestiune lasă în
umbră raporturile de clasă şi estompează deosebirile realmente
ireductibile dintre diferitele sisteme sociale , promovând în viziunea
tehnocratică doctrina convergenţelor celor două sisteme sociale
opuse - cazul Chinei comuniste-. Raimond Aron pretinde că rolul
ideologiei se reduce pe măsură ce societatea “raţională” se consolidează,
preconizând ideeac “dezideologizării” sociale şi va respinge , astfel,
marxismul ca ideologie..
Şi filosoful marxist şi
critic literar evreu german Walter Benjamin (1892-1940) ,
cel care a contribuit la formularea unei noi teorii estetice şi
a tradus în limba germană textele lui Marcel Prust şi
Charles Baudelaire, a corespondat şi a avut legături ideologice
intense cu Theodor Adorno , primind fonduri pentru cercetare de la Şcoala de la
Frankfurt , o şcoală de studii sociale şi de cercetări ştiinţifice
iniţiată şi condusă de Theodor Adorno şi Max Horkheimer. Teza
lstudiului său sociologic “ numai datorită celor fără speranţă ne este dată
nouă speranţa” avea să fie citată în finalul tratatului lui H. Marcuse, “Omul
unidimensional”. Ca sociolog a combinat ideile misticismului
iudaic cu materialismul dialectic într- o operă care era o nouă
variantă a filosofiei marxiste şi a contribuit în critica culturală
a secolului al XX-lea, aşa cum a contribuit şi filosoful francez Gaston
Bachelard (1884-1962), la definirea fenomenologiei imaginii, iar
ambii, la formularea unei noi teorii estetice...
Din
Şcoala -Stânga de la Frankfurt a mai făcut parte şi sociologul şi
psihanaliatul Erich Froom, cel care incompatibil cu ideologia nazismului german
este forţat să emigreze , în anul 1933, în S.U.A. Scrierile sale de
psihanaliză şi literatură sublimează şi normează
principiile umane în cadrele unor societăţi ideale. Parafrazându-l pe Erich
Froom, autorul eseului „Fuga de libertate” gândim că „ am scăpat de
spaima - magia forţelor supranaturale şi am ajuns să ne înspăimântăm
de propriile noastre produse, instituţii şi legi.
Acest concept adornian a fost îmbrăţişat şi de
ideologii Scolii de cercetare monografică de la Bucuureşti, creată şi condusă
de filosoful şi sociologul roman Dimitrie Gusti, printre sociologii
acestei şcoli figurând Mircea Vulcănescu, Gheorghe Vlădescu Răcoasa
ş.a. În portofoliul de capital sociologic românesc cu
evidente amprente şi filiaţii în scolile de sociologie
occidentale să semnalăm şi să identificăm contribuţia adusă , dar,
de sociologul, filosoful şi eticianul roman Dimitrie
Gusti. Acesta este fondatorul Şcolii sociologice de la Bucureşti, în
anul 1918. Dimitrie Gusti concepea realitatea socială ca
un tot de manifestări ( economice, spirituale, juridice şui politice)
în interiorul unităţilor sociale concrete( satul, oraşul, familia,
etc). Atribuia voinţei sociale rolul determinant în dezvoltarea socială.
Manifestările sunt condiţionate, după Gusti, de acţiunea sinergică a
mai multor factori( cadrele: “ cosmologic”,” biologic”, “psihologic” şi
“istoric” ) şi guvernate de “legea
paralelismului sociologic”, ca lege principală a
dezvoltării sociale, fundamentând, pe baza sistemului său sociologic “ metoda
monografică”. Această metodă comporta abordarea
simultană multidisciplinară a subiectului izolat
şi social pe “cadre” şi “manifestări”, folosind specialişti
din domeniul stiinţelor sociale, medici, ingineri, ingineri
agronomi, profesori, învăţători etc. Activitatea acestei scoli de
cercetare sociologică poate fi desprinsă şi din “Dialectica
iluminismului”, a lui Horkheimer şi Adorno, în
sensul că “... progresul iluminismului era de a elibera
lumea de magie...” , iar cadrele sociale româneşti, în principal, cele rurale
ofereau o cantitate semnificativă de obscurantism, incultură. misticism şi
obedienţă .. Este de remarcat faptul că în cunoaşterea
sociologică studiile sociale ale clasicilor marxişti nu uzitează termenul
de sociologie a cunoaşterii, iar eventualele contribuţii ale acestora la
constituirea teoriei sociologice asupra cunoaşterii au fost
implicite, subînţelese şi nu explicite, fapt ce
demonstrează vagus-ul ideologic al curentului ideologic
marxist, în esenţă materialist obiectiv.
Voi afirma că Şcoala sociologică a lui
D. Gusti nu s-a dezvoltat de la
sine. Aceasta s-a deschis, format şi activat în
competiţie cu activitatea, în această materie,
a curentelor socio-ontologice generate de Şcoala de Sociologie
franceză şi Şcoala de sociologie - Stânga de la
Frankfurt. Analiza pertinentă a
schimbărilor în societăţile europene industrializate ,
contemporane scolii româneşti gustiene a fost obiectivul acestor sociologi,
reamintindu-I doar pe Theodor Adorno, Jurgen Habermas, Erich
Froom şi , desigur, Herbert Marcuse... . Ei , în urma studiilor
sociologice concluzionau generalizarea alienării şi depersonalizării
în societăţile industrializate şi devenite unidimensionale.
Sociologii de la Frankfurt, prezentaţi mai sus , odată cu relevarea
genezei sociologiei ca disciplină , până astăzi , vor aborda un
alt fel de sistem social decât sistemul social românesc, care era un
sistem cu valenţe prepoderent rurale. Transformarea
societăţii româneşti majoritar rurală a avut o caracteristică specifică, cea a
legăturilor spirituale puternice ale populaţiei rurale pe principiul
de vecinătate, în sat şi în câmp, mult mai dezvoltat sub aspectul
religios-caritabil şi moral - tradiţional decât societăţile occidentale,
franceză şi germană, în care legăturile
umanitare deveniseră tot mai slabe şi unde izolarea şi neantul
urbanului se accentua pe măsura industrializării şi urbanizării,
elementele fundamentale ale alienării.
... Or,
academicianul D. Gusti a reuşit să legifereze pentru prima dată în
lume cercetarea sociologică, îmbinată cu acţiunea socială practică şi cu
pedagogia socială. A fondat şi a condus în perioada 1921-1939 şi
1944-1948 Institutul Social Român şi Consiliul Naţional de Cercetări
Ştiinţifice în perioada 1947-1948, Institutul de Ştiinţe Sociale al României ,
în perioada 1939-1944 . Dintre membrii Scolii Sociologice de la
Bucureşti trebuie să amintim pe sociologii H.H.
Stahl, Gheorghe Vlădescu Răcoasa, Traian Herseni, Octavian Neamţu,
A. golopenţia, C. Brăiloiu, M. Pop, H. Brauner, I. Conea, l. Ţopa, P. Caraion,
Mircea Vulcănescu ş.a. Între cele două războaie mondiale, pe
tărâmul sociologiei s-au mai afirmat în diferite spaţii
româneşti: Petre Andrei, V. Bărbat, Vasile Goldiş, Al. Claudian, G.
M. Marica, N. Petrescu, , E. Speranţia, Stanciu Stoian, C. Sudeţeanu
ş.a. După anul 1944 îi găsim activi în acest current
sociologic românesc pe Miron Constantinescu, , H.H. Stahl, C.
Nicuţă, i. Aluaş, O. Bădina, V. Caramelea, H. Cazacu, M. Cernea, Gh.
Chepeş, h. Culea, I Drăgan, , Gall Erno, I. Iordăchel, M. Lupan, I.
Matei, Achim Mihu... Sociologia marxistă a fost reprezentată prin
socialiştii C. Dobrogeanu Gherea, S. Timov, Lucreţiu Pătrăşcanu ş.a.
. În condiţiile mediilor actuale
de informare , subiecţii sociali sunt supuşi unui proces de standardizare...
Totul devine subordonat consumului. Se consumă în cantităţi
impresionante tot mai multe clişee estetice, morale, politice,
publicitare, în cadrul aceleeaşi „mulţimi”, fără a ne putea integra, totuşi,
unul, altuia. Se manifestă un anticonformism de masă. Toţi ne revoltăm
împotriva nedreptăţilor, împotriva statutu-quo-ului, dar ne revoltăm după
aceleaşi clişee, după aceleaşi standardizări. Se observă că acest
anticonformism de masă a devenit un „manierism”. Manierismul este prin
excelenţă „ anticritic” , spiritul critic ţinând de disgraţie şi se reclamă ,
astfel, apariţia unei platitudini sociale.
Toate
aceste trăsături pozitiviste ale ideologiilor sociologice identificate teoretic, dar
fără a putea fi implementate în planul societăţilor occidentale, aveau să
conducă la apariţia NOII STÂNGI, cu precădere izvorâtă din socialismul utopic
francez spre a realimenta coloana de principii sociale ale Şcolii de la Frankfurt.
Noua Stângă se va reclama din socialismul utopic francez, însuşindu-şi în
totalitate teza fundamentală a lui Charles Fourier, după care
nimic nu poate justifica o civilizaţie, nici
chiar reuşitele sale „culturale”, dacă aceasta este întemeiată pe foamete şi
opresiune, dacă bogăţia unora nu este posibilă decât prin
nefericirea celorlalţi”( J. M. Palmier, Herbert Marcuse et la Nouvelle Gauche -
Noua Stângă).
Noua
stângă ne apare actuală şi astăzi în primul plan , ca o mişcare intelectuală
revoltată de un sistem social în stare să raţionalizeze, până la paroxism,
fiecare din subsistemele sale, dar inapt să dovedească eficienţa şi utilitatea
raţionamentelor sale actuale, un sistem social care nu a reuşit să depăşească
sectarismul şi izolarea politică, să găsească o cale spre receptarea şi
soluţionarea favorabilă a nevoilor reale ale grupurilor sciale defavorizate,
terorizate de singurătate, de sentimentul insignifianţei şi de
masochismul renunţării la eu în faţa unor persoane pe care le consideră puternice,
al scăpării de sine, în condiţiile în care dictatura proletariatului
, deşi un program cu un puternic tonus teoretic-filosofic marxist dialectic
transformator, cu fundament ontologic consacrat de Critica
programului de la Gotha a eşuat acţional în intrasingenţele proprii ..
Ideologia „
revoltei intelectuale” internaţionale contemporane ar putea fi condensată
într-un număr de teze fundamentale, relevante pentru scopul şi împlinirea
idealurilor mişcării. Se postulează astfel principiile de condiţionalitate
ale Noii Stângi, în ipoteza revigorări i acesteia pe plan
internaţional, astfel:
- se postulează faptul că în
metropole „masele ar fi manipulate şi socialmente saturate ,
neinteresate în vreo schimbare fundamentală a sistemului”;
- se postulează faptul că partidele muncitoreşti,
inclusiv cele comuniste, s-ar fi integrat în sistem şi s-ar fi stabilizat, de
unde pasivitatea politică crescândă a clasei muncitoare din ţările capitaliste
dezvoltate..
- se
postulează instituţia unor societăţi non-represive, ca demers
istoric al societăţilor ideale, cel puţin ca o posibilitate de perspectivă
antropologică pe bază de raţionalitate psihanalitică freudiană şi
sfârşitul utopiei..
Însuşi Jurgen Habermas,
mult timp mentor al tineretului studenţesc contestatar vest-german, aduce
critici severe mişcărilor încadrate în Noua Stângă. Având
„convingerea că şi astăzi contradicţia dintre clasele
socio-economice ar putea aprinde un conflict politic, aceste mişcări le
consideră ca fiind orientate spre ideologizare( Jurgen Habermas).
Astăzi, această Nouă Stângă, apărută în universul teoretic al
Şcolii de la Frankfurt, care absolutiza o stare momentană de stagnare şi chiar
de reflux revoluţionar, dar care nu este caracteristică României
prezente, care a parcurs etapa revoluţonară, îndeamnă pe „directorii de
conştiinţe” ai Noii Stângi, şi pe cei din România...
Asistăm
şi astăzi la un transfer continu a speranţelor revoluţionare, către
dezmoşteniţii istoriei, către popoarele şi grupările sociale fundamental
defavorizate, spre cei numiţi simbolic, de către Frantz
Fanon, „blestemaţii pământului”.
Nur um der Hoffnungslosen willen ist uns die Hoffnung gegeben
- doar datorită celor fără de speranţă ne este dată speranţa - , sunt
cuvintele amare ale lui Walter Benjamin, rememorate de Herbert
Marcuse în finalul monumentalului eseu sociologic „Omul
dimensional”... Să receptăm, dar caracterul preponderent spontan al
Noii Stângi , ostilitatea sa manifestă faţă de orice formă verificată de
organizare politică etichetată apriori drept o încorsetare birocratică a
libertăţilor de acţiune, drept o frână inutilă, impusă.
În faţa unei politici represive , a unor tentative de a
demonstra funcţia politică, socială şi istorică a utopiei, apar experienţele de
înoire a formelor comunitare instituţionalizate, familie, învăţământ.., chiar
şi prin actul social revoluţionar...
Am
receptat actul revoluţionar român decembrist. Receptăm şi astăzi determinaţii
social-economice ale mişcărilor de tineret protestatoare în oraşele
Greciei , oraşele Spaniei, în suburbiile Parisului, dezvăluind crize
ale sistemului politic în învăţământ, în persistenţa şi accentuarea şomajului
intelectual, criza instituţiei familiei, concubinajul, prostituţia, droguri
şi crime, fenomene antisociale care tensionează societăţile tributare acestora
până la stările inerente de erupţii şi de înflăcărări sociale
revoluţionare... Aici putem admite teza lui Ernest Blok,
un filosof răsfăţat de Noua Stângă , cel care avea să redescopere trăsăturile
specifuice oricărei utopii şi cel care apreciază rolul critic al acestei
mişcări faţă de instituţiile ordinii stabilite, de înrădăcinare consecventă a
utopiei în imaginar, ca înţeles drept” ceea ce tinde să devină real”, dar nu
poate fi - Andre Breton- şi după care aceste mişcări , dincolo de obiectivele
cunoscute, se reataşează principiului legii naturale, cel al al oamenilor care
refuză invariabil şi imposibil de controlat, să se înjosească şi să accepte „
capriciile stăpânilor lor”(Ernst Blok).
În
acelaş timp, cadrul politic al societăţilor evoluate are cunoştinţă de faptul
că tragedia mişcărilor de stânga provine tocmai dintr-un anumit
voluntarism istoric, din supralicitarea rolului „voinţei istorice” şi, respectiv,
din nedorinţa sau neputinţa de a înţelege „necesitatea de a ţine seama în mod
strict obiectiv de forţele claselor sociale şi de relaţiile dintre ele, înainte
de a porni la orce acţiune politică...
Dar
Noua Stângă este impregnată ideologic cu concepţii obiective coordonate
şi nu haotice , iar ideologia sa a căpătat inevitabil în praxisul social o
coloratură pronunţat obiectivă şi nu utopică... tendinţele unui astfel de tip
de mişcări ideologice-politice sunt date de tendinţele
proinstuţionale şi neanarhiste,obiective, de echilibru , fără a
accepta existenţa unor stări de spirit înclinate spre întreprinderi
senzaţionasle, nejustificate sau spre „trăiri periculoase” la unele elemente
radicale influente în profesiunile de credinţă invocate de Noua Stângă...
În contextul raţionalităţii sociale,
forţele care pot realiza o coeziune socială şi care se pot prezenta ca un
catalizator al acestei mişcări progresiste, singurile care pot fi
autentificate ca principial antiautoritare şi
revoluionare sunt, în primul rând, tineretul studenţesc, cu gândul la lipsa
locurilor de muncă, anumite pături intelectuale avide de cultură şi de
guvernarea adevărului , alte pături sociale capabile să discearnă că au fost
frustate de libertatea absolută de expresie, libertatea absolută a presei, de
sistemul democratic-reprezentativ şi de imixtiunea politicului în
actul de justiţiei, etc.. .
Aceste forţe
s-au identificat şi s-au dezvoltat , începând cu anii 1966 în Occident , în
condiţiile de atunci şi continuă dezvoltarea, în condiţiile
capitalismului de acum în tot spaţiul european ,
dezavuând terorismul şi violenţa produse
de anumite grupări instigatoare la violenţă şi
teroriste, inclusiv unele mişcări etnice şi unele grupări care susţin anumite
acte sectare antisociale, în afara cadrelor constituţionale. Acţiunea acestora
urmăresc interesele unor grupări malefice, emană mult
subiectivism şi pot deveni argumenteb propagandistice burgheze
îndreptate împotriva miscărilor de stânga care au un fundament ideologic şi
o gândire negativă imanentă raţiunii
dialectice.. Să relevăm faptul că în identitatea
categorial filosofică subiect- obiect, negaţia ca negaţie este suprimată în
reciprocitate şi anulează, astfel , orice tendinţă de depăşire, orice acces al
factorilor exteriori.. de aceea, Herbert Marcuse punea problema ca gândirea
negativă să fie introdusă în sistem din exterior, ca
ideologie şi care , însumată cu potenţialul negativ
imanent al sistemului social, al elementelor încă nesupuse „ logicii
dominaţiei”, să deştepte categoriile sociale defavorizate din somnul lor
„oportunist”, înspre agregare şi coeziune socială. Ineficienţa
spontaneismului este recunoscută chiar de exponentul filosofic „en
titre” al Noii Stângi, Herbert Marcuse, cel care concluzionează transformarea spontaneităţii
imediate în spontaneitate organizată. Îndoctrinarea şi manipularea intensă
a subiecţilor umani reclamă o contraeducaţie şi o organizare în
apărare..
Muncitorii, ca parte siocială importantă, observă sociologul
filosof Georg Lukacs , reprezintă încoronarea identităţii subiect - obiect în
procesul transformărilor istorice(Lukacs). Herbert Marcuse, ca
teoretician al Noii Stângi de la Frankfurt
constata în anul 1973 că
această clasă , a muncitorimii, este tot mai mult absorbită de „Societatea de
consum”şi prin această absorbire se conduce la dispariţia
negaţiei lăuntrice a sistemului,
totodată la năruirea dimensiunii
transcendente a gândirii , din exteriorul subiecţilor, într-un
cuvânt se conduce la unidimensionalizarea ştiinţei umane, rămânerea
izolată a acesteia în universul represiv al capitalismului!??...
Dar
speranţele pot deveni şi certitudini. Şi nu întâmplător în anul 1975, la vârsta
senectuţii sale, Herbert Marcuse vorbea despre Noua Stângă ca despre un proiect
viabil, cu perspective sociologice revoluţionare , un cadru socio-politic de
schimbare şi transformare a lumii, drumul către atingerea unui
stadiu calitativ nou de civilizaţie... Iinstrumentalizarea individului prin
avansul tehnologic-industrial şi încălcarea libertăţii individuale de către
regimurile totalitare, naşterea capitalismului şi mirajul bogăţiei ,
inegalitatea claselor sociale , toate acestea se constituie termeni în ecuaţia
marcusiană acuzată de reificare şi neadecvare metodologică, dar pe care nu o
văd deloc umanist-utopică, ci de salvare a principiilor
marxist - societare- raţiunea în acţiune, organizarea raţională şi armonioasă a
societăţilor, credinţa în sfârşitul conflictelor care au denatuurat
perspectivele sociale şi actologia umanităţii, înclusiv cele de natură
religioasă, morală, demersul în educarea înaltă morală şi spre o cunoaştere
fenomenologică şi metafizică aprofundată a tineretului, asigurarea
civilizaţiei, rostul existenţei subiective, al muncii sociale libere,
posiobilitatea eliberării sociusului entiv de sub constrângerile
sociale internalizate şi masochistizate în supra-eu, adevărata demnitate
şi fericire a omului pe pământ. Este ecuaţia noii ordini
sociale în care pierderea prin înstrăinarea omului se va transforma,
inclusiv pe calea revoluţionară a celor care controlează progresul tehnologic,
intelectuali şi studenţi, alte categorii şi subcategorii sociale capabile de
pozitivarea raţională a termenilor societari, în grupări sociale progresiste,
armonios structurate, entuziaste, cu valenţe umane marcusiane ideale,
incontestabile. Un exemplu elocvent al viabilităţii ideologiei
marcusiene şi a întregii Noii Stângi a fost dat de tineretul
revoluţionar român în anul de graţie 1989... La Revoluţia Română din decembrie
1989 , pe lângă specificitatea cauzal- obiectivă a evenimentului am asistat şi
la un izomorfism ideologic , prin pasiunea distrugerilor şi prin lichidarea
opresorilor, cu cel al Revoluţiei paşoptiste , de la ruşi.. „Am constatat că
pasiunea distrugerii este creatoare” exclama anarhistul rus
M. Bacunin iar liderul stângist american Abbie Hoffman spunea :
„Revoluţia cu orice preţ, numai ca să putem vedea”.
Întărirea neostângismului în România de astăzi ar
estetiza doar acţiunile revoluţionare şi ar transforma abuziv revoluţia din
Decembrie 1989 într-un scop în sine, outonomizând mijlocul faţă de scop, un fel
de neconformism mic burghez , formă recuperabilă şi utilizabilă de către
sistemul represiv capitalist în tentativa sa de neutralizare a autenticităţii
pozitivismului dialectic al negaţiei revoluţionare. Mai precis, avem
aici de a face cu o tranziţie bruscă, de la un sistem valoric social-comunist
către un alt sistem, abia în curs de structurare edificat pe aleatorisme,
subiectivism social şi pe valori nedemocratice conformiste- oportuniste. În
aceste condiţii oricare ruptură posibilă cu determinaţii
subiective nu poate fi nicidecum rodul unei decizii obiective, iar
pesimismul freudian în materie, ar substitui definitiv umanismul marcuseian
, ar deveni clinic social şi ar primi statutul de realitate socială remanentă.
În concluzie, pentru denudarea de metaforă a
utopiei marcuseiene, de sorginte nou-stângistă, în planul social şi politic
general, trebuie militat în orice condiţii societare, cronologii
şi spaţii topologice social-umane, prin toate pârghiile politice şi
sociale pentru asigurarea funcţionalităţii permanente a mecanismelor
din ansamblul social, oricare ar fi acest ansamblu, pentru ca demnitatea
individului, ca socius uman şi implicat social să fie asigurată constituţional,
pentru ca să guverneze libertatea absolută de expresie, libertatea absolută a
presei, sistemul democratic-reprezentativ şi parlamentarismul, separaţia
puterilor în stat şi legiferarea sancţionării exemplare a oricărei încercări de
implicare şi de influenţă a politicului în actul de justiţiei . Sunt
acestea principiile sacre ale liberalismului născute în mod utopic
şi în flăcările utopismului uman al Noii Stângi,
principii care se impun a se constitui democratic-
legislativ, aplica neabătut şi statua în sacralitatea lor, spre
domnia binelui social civilizator în oricare din cadrele sociale ale oricărei
naţiuni constituţionale. G.A.S.
BIBLIOGRAFIE:
¤ Apostol,
Pv., Banu, I., ş.a. , Dicţionar de filosofie, editura politică, 1978
¤ Aristotel,
“Categorii”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
¤ Aron,
R. Les etapes de la pensee sociologique, Paris, Gallimard, 1967
¤ Andrei,
Petre Sociologia generală, Editura Scisul românesc, 1936
¤ Bachelard
, G., Preocupări raţionaliste în fizica contemporană, Presses Universitaires,
Paris, 1951
¤ Bacon,
Fr. Noul organon, Editura Academiei, Bucureşti, 1957
¤ Benjamen,
W., Wikipedia, enciclopedia liberă, 2014
¤ Boboc,
Alexandru, “Filosofia contemporană, Orientări şi tendinţe în filosofia marxistă
din secolul XX”,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
¤ Boboc, Alexandru, Şcoala de la Frankfurt şi
problematica umanismului, revista “Forum”, nr. 2/1974
¤ Bor, N., Asupra noţiunilor de cauzalitate
şi complementaritate în Epistemologie, ed. Politică, Bucureşti, 1974
¤ Carnap,
R., Semnificaţie şi necessitate, cap.:empirism, semantică şi
ontologie, Editura Dacia, 1973
¤ Compte, A. Discours sur l-esprit positif,
Paris, S.P.I., 1908
¤ Dancy, J., Dicţionar de Filosofia
cunoaşterii, Editura Trei, cuv. În. Mircea Flonta, 1999
¤ Durkheim
, E., Fouconnet, Ch. Sociologie et sciences sociales, în l-Anne sociologique,
1902
¤ Filosofia greacă până la Platon, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980
¤ Freud, S., Prelegeri de psihanaliză, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980
¤ Froom, E., Espoir et revolution, Ed.
Stoks, Paris, 1970
¤ Georgescu , St., Epistemologie, ed.
Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978
¤ Ghiţă,
Izabela, Freudo-marxism utopic, o critică a teoriei critice, Univ.
Bucureşti,2014
¤ Gonseth,
F., Idoneismul, filosofie a deschiderii, Editura Politică, Bucure;ti, 1972
¤ Gonseth, F , Remarqze
sur i-idee de complementarite , în “Dialectica”, 7/8, 1948
¤ Gramsci,
A., Opere alese, editura politică, Bucureşti, 1969
¤ Habermas, J., Teoria
analitică a ştuiinţei şi dialectica, în Cunoaştere şi comunicare, Ed. Politică,
Bucureşti, 1983
¤ Hegel, G.,W.,F., Fenomenologia
spiritului, Editura Academiei, Bucureşti, 1965
¤ Hegel,
G.,W.,F., Prelegeri de filosofie a istoriei, Editura Academiei,
Bucureşti, 1968
¤ Grumberg, L., Opţiuni
filosofice contemporane, Ed. Politicp, 1981
¤ ISAC,
Ionuţ, File din “Itinerariul stiinţific şi filosofic al lui
Ferdinaand Gonseth,i vol.IX,
2010
¤ Kant,
Immanuel “Critica raţiunii practice”, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 12982
¤ Lukacs , G., Ontologia
existenţei sociale, ed. Politică, Bucureşti, 1957
¤ Mannheim , K. Ideologie et
utopie, Paris, 1956
¤ Marcuse,
H., Contre-revolution et revolte, ed. Du seuil, Paris, 1973
¤ Marcuse, H., L-homme
unidimensionnel, Ed. De Minuit,Paris, 1968
¤ Marcuse,
H., Scrieri filosofice, Ed. Politică, Bucuresti, 1977
¤ Mauss,
M. Sociologie et anthropologie, Paris,P.U.F., 1966
¤ Piaget,
Jean, Wikipedia.org, Enciclopedia liberă, 2014
¤ Piaget, Jean, Înţelepciunea şi
iluziile filosofiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
¤ Piaget, Jean, Logique et connaissance
scientifique, Gallimard, Paris, 1967
¤ Platon, “Sofistul”, Opere, vol.Vi, Editura
ştiinţifică şi enciclopedicp, Bucureşti, 1986
¤ Platon, Menon, Opere II, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976
¤ Popper, K., Orientări
contemporane, Epistemologia fără subiect cunoscător, Editura
Politică, Bucureşti, 1974
¤ Tismăneanu, Vl., Noua Stângă între
utopie şi desperare, Revista de filosofie, nr 4/1974
¤ Tonoiu, V., Determinism şi
cunoaştere, Ed. Politică , Bucureşti, 1967
¤ Uscătescu, G., Kierkegaard et
Unamuno, ou l-interiorite secrete, Obliques, serie luxe, Paris, 1981.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu