FĂLTICENI, TEMPLUL ADOLESCENŢEI MELE
Gheorghe Apetroae, Sibiu
Identitatea Fălticenilor cu cetatea de seamă a spiritului cultural moldav, devenită naţională, avea să se desăvârşească cu timpul, după cum era şi de aşteptat, ca una dintre cele mai înalte locaţii şi mai solare vârfuri ale culturii şi ştiinţei româneşti. Aceasta se fundase şi se înălţase în cea mai mai mare parte pe o populaţie bonomă primitoare şi pe şcoala ei aleasă, pe tradiţiile de civilizaţie cultural – spirituale ale oraşului cu reverberaţiile acelei „Civitas moldaveniensis”. Fălticeni este aşezarea recunoscută de istoria Europei cu numele iniţial de Baia , ca cel mai mare oraş de la răsărit de Carpaţi, până la 1467, la numai câţiva kilometri în apus-miazăzi de Fălticenii de astăzi şi eclipsată de aşezarea Fălticenilui, Baia, rămânând astăzi doar o simplă aşezare. De remarcat că spiritul civilizator al acelei vechi aşezări, Baia, cândva capitală a cnezatului şi apoi a voivodatului Moldovei, avea să translateze în spaţialitatea Fălticeni şi să se rezidească cu rapiditate în ultimele două veacuri pe o altă paleolitică vatră, ca o nouă şi trainică cetate... Această reînnoită cetate nu era alta decât Fălticeni, un templu de frumuseţi naturale şi spirituale ale cărei portaluri erau însorite de spiritul cultural al corifeilor ei , coloane verticale de spirit civilizator, pleiada de titani ai ştiinţei şi culturii, în număr, în înălţime şi în strălucire ca niciunde în lume, pe care avea a se sprijini bolta azură a acestui fascinant fort cultural naţional .Ei , prin operele izvodite din plămădiri ancestrale, din cunoaşterea modernităţii culturale naţionale şi europene şi din mit aveau să ajungă coloane de rezistenţă ale culturii ştiinţei şi spiritualităţii naţionale,inexpugnabile...
Prin ei, cetatea Fălticeni a devenit, prin excelenţă, spirituală şi culturală, prin ei a căpătat dimensiuni celeste, a devenit o cetate culturală naţională. De aceea ,
Dintre aceştia, cu graţia şi veneraţia, cuvenite, voi aminti doar pe scriitorii: Nicu Gane, Maria Cantacuzino, Matei Milu, Nicolae Istrati, Nicolae Beldiceanu, Ion Creangă, Ion Dragoslav, Mihai Sadoveanu, Vasile Savel, Anton Holban, Horea Lovinescu, Vasile Lovinescu, Aurel George Stino, Virgil Tempeanu, Nicolae Labiş (Mălini), Nicolae Jianu, Mihai Şerban, Grigore Ilisei, Elena Ştefoi (Moişa-Suseni, Boroaia, consăteană şi nepoata mea din partea mamei), Doru Viorel Ursu, Timotei Aioanei, Mioara Gafencu, Gheorghe Miserciu, Alexa Paşcu ş.a., pe scriitorii, criticii şi istoricii literari Mihai Gafiţa, Eugen Lovinescu, Monica Lovinescu, Alexandru Lambrior, Teodor V. Ştefaneli, Virgil Tempeanu, Constantin Ciopraga, Ştefan S. Gorovei, Nicolae Sturzu ş.a., pe folcloriştii Arthur Gorovei, Mihai Lupescu, Alexandru Lambrior, Serafim Ionesci, George Popa, Alexandru Vasiliu-Tătăraşi, Gheorghe Fira, Gheorghe T. Kirileanu ş.a, pe actorii Matei Millo, Jules Cazaban, Grigore Vasiliu Birlic, George Adamachi ş.a., pe sculptorii Ion Irimescu şi Vasile Vasiliu Folti ş.a., pe muzicienii Valentin şi Ştefan Gheorghiu, artistul bariton Alexandru Alger, tenorul Teodor Ailincăi ş.a., pe muzicologii Constantin Brăiloiu şi George Adamache ş.a., pe pictorii Aurel Băeşu, Ştefan Şoldănescu, Dimitrie Hârlescu, Mihai Cămăruţ, Dimitrie Loghin, pe profesorul muzeograf Vasile Ciurea ş.a., pe oamenii de ştiinţă, academicienii Dimitrie Leonida, Mihai Băcescu, Petre Jitaru, Nicolae Grigoraş, Constantin V. Urechia şi Constantin Ciopraga.
M-am desprins cu greu de lumile de basm ale copilăriei şi la anul 1960 am ajuns în Fălticeni, în această cetate, după cum am văzut mai sus, înalt culturală, pe care eu îl descopeream atunci, cu mult mai târziu decât fraţii mei şi alti prieteni din copilărie. Pentru că aceştea îl invadau nerăbdători în fiecare an, în Iulie, la târgul tradiţional, la bâlciul organizat în această urbe, ca un blazon al mercantilismului fălticenean şi al împrejurimilor, de ” Sânt-Ilie” (Sfântul Ilie). Era aceasta, cred, o întârziere a mea în a-l cunoaşte, cauzată nu numai de romantismul meu genuin, o stare ce-mi da o notă de sensibilitate infantilă, de sfiiciune şi de fragilitate, dar şi din cauza grijei ce o purtau pentru mine părinţii, pe un fond de neîncredere în zborul de lângă ei, considerând că până atunci, aveam 14 ani, încă nu venise timpul de a mă lăsa nesupravegheat în mijlocul străinilor şi în vacarmul marelui iarmaroc. Părinţii mei observau că mă detaşam de această stare, încă de atunci, de lucrurile şi evenimentele care mi se păreau umane, naturale dar mult prea banale faţă de crezul şi trăirile mele speciale, o condiţie proprie care mă despărţea, ca să zic , într-un anumit fel, de restul lumii! Şi de aceea cred că nu reuşeam să garantez încă intrarea în vâltorile unei lumi necunoscute, motiv de reţinere a părinţilor de a mă lăsa să plec cu grupul lor la o asemenea distanţă, 20 de km, în jocul străinilor şi al tuturor posibilităţilor, în lumea întâmplărilor.
Cu siguranţă că i-am căutat pe Fălticeni, cum şi ei pe mine, din fragedă copilărie, dar nu ne-am găsit decât la vremea când mi se impunea o instrucţie şcolară superioară... Acest lucru avea să se întâmple când încă nu aveam 14 ani împliniţi, iar întâlnirea cu urbea de care repede m-am îndrăgostit a fost fericită! A fost urmarea începutului vieţii de licean şi şansa mea de a adora această urbe şi de a o venera pentru tot restul vieţii... Se întâmpla aceasta, cum am mai spus, în vara anului 1960. Momentul era datorat înscrierii mele la examenul de admitere la cel mai bun liceu din acest oraş, la „Nicu Gane”... Această şcoală era recunoscută pentru rigorile educativ - morale şi pentru nivelul înalt de instructive intelectuală pe care o presta cu mult succes magiştrii săi recunoscuţi şi la nivel naţional... Liceul era denumit atunci efemer „ Şcoala medie nr. 1 Fălticeni”, cu toate că pe frontispiciul clădirii era încrustat adânc şi tuşat în frescă : „Liceul Nicu Gane” , aşa redevenind după decembrie 1989,primind în plus clasa de "Colegiu Naţional", ca să rămână pentru totdeauna...
Pot să spun că văzusem înainte de Fălticeni şi alte oraşe din zonă şi aceasta ocazionat de prezenţa mea în ansamblul coral al gimnaziului din Boroaia, gimnaziu al cărui elev am fost în perioada 1957-1960. Acest ansamblu coral era dirijat atunci de profesorul de geografie, cel care era şi un talentat muzician, Mihai Boleac. Acest mare dascăl, perfecţionist în specialitatea sa, îl consideram prea sever şi se purta tot timpul, la acei ani, în costum naţional, cum se purta şi marele învăţător V. Tomegea. Vorbind de Vasile Tomegea, acesta a fost între cele două războaie unul din reprezentanţii judeţului Baia, cu capitala la Fălticeni, în parlamentul ţării, un mare pedagog şi unul dintre conducătorii „Societăţii culturale Nicolae Stoleru”, din care facea parte şi fratele mamei, Pascu Condur, profesor atunci la Storojeneţ, astăzi în teritoriul Ucrainei, decedat la numai 28 de ani şi recunoscut ca un om de înaltă cultură şi artist de către intelectualitatea suceveană, pentru cultura, spiritualitatea adâncă şi pentru sufletul său naţional. Revenind la Vasile Tomegea, acesta a condus în Boroaia, ca redactor şef, revista „Vestitorul satelor”, revista care se tipărea la tiparniţa Mănăstirii Neamţ şi la care publicau în perioada interbelică unii dintre cei mai mari scriitori ai vremii, precum: Alexandru Vlahuţă,I. Agârbiceanu, Dimitrie Gusti, M.Sadoveanu, Simion Mehedinţi, George Topârceanu, Nicolae Iorga, Camil Petrescu, folcloristul S. Kirileanu , Arthur Gorovei, Ştefan O. Iosif, Dimitrie Anghel ş.a.. Învăţătorul Vasile Tomegea, pe care l-am cunoscut târziu, la vârsta senectuţii sale, a fost un exponent al românismului genuin şi un corifeu al evenimentelor culturale din această parte a ţării, reuşind să le acorde acestora solemnitate şi un statut cultural românesc, naţional... Cu ansamblul coral condus de profesorul Vasile Boleac am participat la mai multe concursuri ale ansamblurilor corale şcolare din fosta regiune Suceava şi m-am bucurat, alături de profesor, de toţi colegii membri ai ansamblului, de succes, ocupând tot timpul primele locuri între ansamblurile regiunii Suceava, în această frumoasă competiţie muzicală şcolară... Cu această ocazie am avut posibilitatea să vizitez oraşele Gura Humorului, Câmpul Lung Moldovenesc, Rădăuţi şi numai în trecere cu autobuzele am văzut Fălticenii şi Suceava... Cunoscusem bine, între timp, şi oraşul Tg. Neamţ. Dar nici unul dintre aceste oraşe, cu tot pitorescul şi farmecul lor arhitectural - edilitar patriarhal, caracteristici ale urbelor din aceste părţi din ţara Moldovei, nu reuşiseră să-mi transmită trăiri şi legături atât de adânci, monolitice, aşa cum a reuşit, cu spiritul său cultural-urban, cu obârşia sa de la anul 1200, cu multele sale amprente istorice şi , de ce nu, romantice, oraşul care mă fascinase de la primul contact cu el, denumit într-un început Târgul Şomuzului, Fălticenii!!!
- Dar ce să vă spun? Şi la acea vreme, şi în noua mea ipostază de locatoriu citadin, în care încercam, cu pretenţiile mele de licean, de a-mi identifica persoana acum în comuniunea cu urbea, şi de care mă simţeam răsfăţat, să nu credeţi că m-am putut separa definitiv de locurile natale, de acel spaţiu paradiziac cu care mă consideram până la acea vreme contopit definitiv, de rădăcinile mele fizice funciare , de paternitatea legăturilor sufleteşti atât de strânse de primele locuri în care, copil, încercam a scruta tainele de lumină ale cerului mereu în azur, în citrin şi în corindon, în cinabru şi în crisoberil, de enigmele unui telluric- pământ, căruia i-am supt seva anilor mei de copil şi anatasul fluorin al câmpului roditor, de aproapele vârfurilor munţilor albaştri..., pe care multe mi le explicam şi prin care desluşeam sensurile fiinţării mele în limitele unei înţelegeri şi cunoaşteri de atunci, universale! Pentru că din anii de atunci nu puteam decât să ascult cum îmi susură arhetipal izvoarele anotimpurilor pe povârnişul căutărilor, răstignite, sângerând primăverile prin fiecare rază, cântecele aştrilor, mai întâi în zambile, forziţii şi narcise, apoi în magnolii, crini şi trandafiri … Pentru că din anii de atunci tot cobor şi acum pe lunci stelele, a le păstori în portocaliul de sânzâiene, cochetând cu certăreţul Eol , batjocorind cugetul adânc al stâncilor prăbuşite-n pârâul pe care l-am coborât deseori în stihuri cu ritmuri din ele cioplite, stropindu-le cu amintirile ploilor de aprilie, ascultând simfoniile albe ale zefirului cu melodica uverturii de ne-nceput în bemolii gravi ai cerului... Iar acum nu mai pot decât să îngrop toţi acei frumoşi ani, alături de trilurile ciocârliei, împreună cu primăverile şi cu fluturii albi, negrii, verzi şi rubinii ucişi de grindina verii, dezgropându-i de sub albaştrii trandafiri rămaşi înfloriţi în copilăria simbolurilor..., amintirile şi aşteptările..., bucurându-mă de tot acel timp, acum beat, de mine, fără habar !…
Pentru că mă simţeam vinovat de părăsirea satului de lângă munţi, ”Susenii Moişii”, o stea de vis fericit şi înflorit pe zare în constelaţia Boroaiei, şi tot voiam să-i spun că nu l-am trădat şi că trebuie să ştie de statornicia mea pentru el, că îl voi iubi mereu, aşteptându-i chemarea de întoarcere spre a -i răspunde cu permanenţa revenirii în frumuseţile şi spiritul locurilor natale ca să râd cu el, să cânt lângă izvoare, de flori albastre-drăgostit,să mă alin, susurul lin, cu taina cerului senin, să mor un tânăr crin sălbatic …Dar, tot de atunci, de la 1960, port vie imaginea Fălticenilor în care intram pentru prima dată cu un gând triumfal, de viitor licean. Reţin perfect plecarea din strada Suseni şi drumul de la Moişa, prin Boroaia, până la Fălticeni, în alergarea unei maşini Molotov pe străzile principale ale Moişii şi Boroaiei , apoi pe şoseaua Neamţului, până la Praxia, trecerea peste podul lung şi şubred, atunci de lemn, extrem de periculos de trecut peste cursul învolburat şi ameţitor al râului Moldova şi apoi, până la Fălticeni, pe Şoseaua Naţională, de legăură a Sucevei cu Bucureşti, pe calea, aşazisă, a Romanului. Călătoream cuprins de emoţiile părăsirii locurilor Susenilor, dar şi de noi idealuri adolescentine, în cabina unui autocamion “Molotov” încărcat la refuz cu buştenii groşi şi lungi,în cabina îmbălsămată cu miresme de răşini emanate de scoarţa încă verde a buştenilor de brad cu balsamul de răşini intrat odată cu praful răscolit de roţile maşinii în frecvente balansări, prin închiderile neetanşe ale cabinei... Era la vremea acelor Sovromuri care gestionau despăgubirile de război, ploconul pe care trebuia să - l dea România, Sovieticilor, ca despăgubiri de război şi care deschiseră mari exploatări forestiere, ce devorau mai toate pădurile diamantine, de basm, ale Bucovinei, din munţii Stânişoarei , Suhei şi Slătioarei din susul satului meu şi al satelor învecinate, printre care Groşii, Moişa , Râşca , Suha şi Slătioara , până în apropierea Mălinilor lui Labiş şi tot mai departe, în Obcine... De la exploatare, tot lemnul era transportat la Fălticeni şi apoi prelucrat în gaterele marelui combinat al Fălticenilor, produsele prelucrate fiinf încărcate în vagoane şi transportate cu garniturile de vagoane, tot una după alta, în U.R.S.S.!...
Singur ajuns şi coborât pe străzile acestui oraş, în acea zi memorabilă m-am legat cu toată fiinţa de condiţia sa urbană , pentru mine, mai mult romantică şi culturală…
Îmi amintesc, în primul rând de strada Unirii şi casa d-rei Lucreţia Popoviciu. Acolo eram aşteptat atunci cu bucurie fraternă de surorile mele, cu câţiva ani mai mari de cât mine, Elena şi Emilia . Era casa în care locuiau surorile mele, atunci proaspete absolvente ale Şcolii Tehnice de Horticultură din Fălticeni, o şcoală care la momentul admiterii lor funcţiona ca liceu, dar care se transformase, numai după un an, într-un stil specific communist-muncitoresc, în şcoală profesională de maiştri horticoli... Ambele surori erau închipuiri ale frumuseţilor divine, salariate la Staţiunea de Cercetări Pomicole “Tâmpeşti”, de lângă Fălticeni şi , în acelaşi timp, eleve la cursul seral al liceului “ Nicu Gane”, acolo unde urmam să susţin şi eu, în următoarele zile, examenul. În casa d-rei L. P. am fost primit şi cazat cu multă ospitalitate pe întreaga perioadă a examenului de admitere la liceu. Foarte aproape de această stradă era şi strada Sucevei cu liceul “Nicu Gane”, liceu la care am depus, în prezenţa celor două surori, în următoarea zi, dosarul pentru concursul de admitere. Am susţinut examenul şi am fost bucuros, în final, de reuşită, chiar şi cu note de mijloc!... Dar, ce fericire putea fi mai mare decât aceea care venea de la faptul că eram acum în preajma surorilor mele şi că reuşisem la liceul unde învăţau şi ele!!! Tineam atât de mult la ele, iar ele tot atât de mult la mine şi ne bucuram de faptul că eram acum din nou împreună.
În cele câteva zile de şedere în Fălticeni am reuşit să străbat o însemnată parte din străzile urbei şi să admir arhitectura construcţiilor... Mi-l amintesc bine. Era o aşezare cu străzile înguste, străjuite de multe construcţii vechi, dar cu înălţimi impunătoare, aglomerate, cele mai multe dintre clădirile mari erau concentrate în zona centrală a urbei. Clădirile din partea de jos a străzii mari (Republicii) , erau doar cu parter, în majoritatea lor vechi, tipice zonei, cu frontispiciile lipite între ele şi desfăşurate în adâncime, în sistem vagon, aşa încât prin podul lor puteai trece uşor, din una în alta şi întreprinde, aşa cum îşi propusese şi reuşise de fapt, cu curaju-I recunoscut, în anii lui de liceu, tot de la “Nicu Gane”, fratele meu mai mic, Titi. Acesta, cu neastâmpărul şi curiozitatea ce-l caracteriza, ştiindu-le la el de mic, se urca deseori în podul locuinţei surorii mele, Emilia, care avea intrarea dinspre strada Ana Ipătescu şi întreprindea adevărate incursiuni temerare, de curiozitate şi de provocare războinică, într-o lume a miracolului adolescentin prin podurile înguste şi alungite ale caselor evreieşti din lungul străzii Republicii... Aceste case erau compartimentate cu camerele din una în alta, în majoritatea lor locuite de evreii, nu puţini atunci în Fălticeni, cei care aveau amenajate magazine în camerele de la stradă, aşa-zise dughene, în care se desfăşura aproape tot comerţul oraşului, ori prestau tot felul de servicii... Este de ştiut că toate îndeletnicirile lor, de sigur nu puţine, erau numai cu scop profitabil, financiar... În spatele acestor spaţii destinate pentru comerţ sau pentru diferite servicii aveau camerele în care locuiau şi care, în general, erau neconfortabile şi insalubre. Şi mai pot să spun că atunci când treceau din camera dugheanei, de la stradă în camera de locuit, la deschiderea uşii te loveau miasme pestilenţiale, un miros greu de usturoi şi de un iz specific, iar dacă se ţinea mai mult uşa deschisă, acest miros te ameţea, pur şi simplu...
Şi, dacă străzile centrale ale oraşului mi se păreau excesiv de aglomerate, în schimb străzile laterale, în principal cele situate în partea colinară a oraşului, amintind doar de străzile: Ion Creangă, Ion Dragoslav, Ştefan cel Mare, Mihai Sadoveanu şi fosta stradă “23 August", acestea erau copleşite de construcţii cu un singur nivel, într-o arhitectură nicidecum urbană ci mai mult traditional- rustică. Aici casele de locuit erau înşirate retras de la stradă, cu interspaţii libere largi între ele şi toate purtau în partea din faţă , până la gardul de la stradă, întinse şi vii covoare florale policrome... Te fascina irizările şi exotismul corolelor multicolore şi adore care îmbălsămau din primăvară, până în târziul toamnei, aerul străzii... Florile alcătuiau acele linţolii policrome stelare cu frenezia culorilor de roşu, alb, roz şi albastru, în irizaţii fermecătoare. Erau acele verduri înmiresmate ale urbei, ce nu lipseau acestor străzi din frăgezimea vernală, până în târziul rece al toamnei. In acelaş timp, în spatele caselor de locuit, după şurile de lemn şi bucătăriile de vară se răsfăţau în soarele verii puzderia livezilor cu pomii în foliaţii de anatas şi absint , de meri, peri, pruni, zarzări, cireşi, vişini, gutui şi nuci . Toţi pomii erau încoronaţi extravagant şi purtau în coroanele lor ninsorile primăverilor lungi, ninsori crisale de flori, care deveneau mai târziu policandre stelare împodobite de rodul în rubiniu şi auriu, ori de mărgăritare perlate diamantin, de la începutul până în sfârşitul verii. Înspre toamnă se înveşmîntau în crome limonii şi hematice şi erau grele de rod, cele mai multe din livezi fiind adunate pe uliţele din cartierul rustic al Rădăşenilor…
Dar, după cum era de înţeles, tot de la început, m-am cunoscut cel mai mult, în această urbe, cu strada cea mare a Fălticenilor, denumită „Republicii”. Acum o parte din aceasta a rămas strada Republicii, iar o altă parte, cea din centrul vechi al municipiului, plină de construcţii noi, într-o arhitectură modernă cu o imensă verdură în mijlocul ei, în policromii de roze- rodosii, unde serile sunt îmbăiate de lumina lămpilor care par prinse de cer şi de balsamul rozelor, partea de stradă denumită de edili şi de publicul fălticenean, nu fără drept esplanada oraşului... Aceeaşi porţiune de stradă, centrală, deşi era lipsită atunci de arhitectura construcţiilor moderne şi somptuoase de astăzi, la care s-a reuşit totuşi a se conserva multe dintre cele mai robuste construcţii, toate cu o arhitectură specific tradiţională fălticeneană şi e bine acest lucru, arăta atunci, prin cele câteva ronduri de flori şi pâlcuri de trandafiri cu freneziile lor policrome, ca o nesfârşită alee dintr-un parc tixit în mozaicuri de culori naturale şi îmbălsămată cu parfumul puternic - îmbătător de roze… Era strada care reda acel farmec specific, neobişnuit zilelor de duminecă fălticenene, care incita publicul fălticenean ales la promenadă , iar pe elevii de la liceele oraşului, la acele prelungi plimbări, dar şi la multe întâlniri romantic, în care se înfiripau lesne prietenii, unele durabile, pe viaţă, ori se incitau la speranţe şi la visare!…
Dar, nu mai puţin atrăgătoare părea a fi, cum de fapt a rămas, şi astăzi, strada Sucevei, strada răsfăţată de clădirea impunătoare a Liceului “Nicu Gane”. Această clădire monumentală, după câte ştiu de la fraţii, surorile, verii şi verişoarele tatălui meu, a fost expropriată pe timpul cât primul ministru al Moldovei era scriitorul de sorginte fălticeneană, cărturarul ales , Nicu Gane, din ordinul domnitorului Mihail Sturza, la anul 1855, de la boierul Hartular, de origine austriacă. Tot de la aceştea, aflasem că din acest austriac îşi trage descendenţa, prin străbunica dinspre tata şi familia mea... Clădirea aceasta, naţionalizată, adăpostea acum, de peste 100 de ani liceul „Nicu Gane”, acea instituţie şcolară care asigura prin contribuţia magiştrilor săi şi a discipolilor, pe măsura acestora, pulsul ştiinţific şi nivelul unei instrucţii ştiinţifice şi paideic- culturale de cea mai înaltă factură,în spaţiul fălticenean...
Prima zi la Fălticeni era să-mi fie, desigur, ziua de început al celui mai mare şi mai lung răsfăţ pe care putea să mi-l ofere acest oraş şi de a cărei infuzie în tot cuprinsul sufletului meu aveam să mă bucur pe toată durata liceului. Reverberaţiile pulsului său, prin excelenţă romantice, tot atât de adânci, primite, le-am păstrat pentru toţi anii din timpul facultăţii şi pentru tot restul vieţii!... Acest fapt l-am dedus atunci când întors, din nefericire, tot mai rar, prin Fălticeni, la Susenii Boroaiei natale, leagănul copilăriei mele, spre a-i frânge de cer, plaiul, din alte locuri şi rosturi ale vieţii , din drumul cel lung al lumii fiinţei mele, mă simţeam tot timpul un mereu aşteptat al urbei, un bine primit, într-un mare răsfăţ şi într-o mare siguranţă fizică şi într-un suflu de crestere sufletească ... De fiecare dată, făceam un fericit popas la surorile mele dragi, Elena şi Emilia, căsătorite în Fălticeni, cele care mă primeau întotdeauna cu multă bucurie fraternă... Mă încărcam cu duhul urbei, pe care-l sorbeam din sfântul ei graal şi, de aici , cu bucuria şi nerabdarea de adolescent, îmi luam zborul spre Susenii natali, spre acolo unde mă aşteptau părinţii, de unde încă şi acum mă cauta anii copilăriei, casa între livezile de rai ce-i râd sub povară , izvorul rece din deal, căzut pe uluce la florile mamei setoase să piară şi plopii în brâu la izvor, piramidali, paterni, şi brazii prinşi de cer..., de strajă pe alei, părinţii mei în rătăciri de lut, îndrăgostiţi de zări!... Fugeam spre acolo unde, ca şi la Fălticeni, mă simţeam un primit aşteptat fericit al locurilor natale!... Imi găseam satul tot mai frumos, tot mai însorit şi tot mai primitor, templul de ieri al copilăriei mele, căruia, al lui, fiindu-i, lesne îi puteam vorbi: - ... am dor de ai copilăriei zei, de căutări prin primăveri şi cer, de vii privelişti pline-n taine, de cristic gând în stare a-ţi rosti de legămânrt şi a-ţi vibra eterna rechemare!!! De aceea, vin la tine şi acum legat de cerul tău, un alergat de zare, îngenunchind la necuprinsu-ţi mitic de livezi stelare..., magia unui cer ascuns aici în oazele astrale!....
Da! Revenind la Fălticeni, întotdeauna, în trecere prin El, spre Boroaia, reuşesc să mă restitui acelor timpuri petrecute în el, din plin cu el şi să-i arăt că nu-i sunt străin în uşurinţa cu care îl abordez şi cu care îi vorbeste relaxat sufletul meu!... Şi azi ajuns la el, copleşit de amintirea străzilor bătucite de mine în anii de liceu, traversez pe jos fericit oraşul şi totdeauna tot prin alt loc, simţindu-i de fiecare dată adâncă chemarea!... Îl colind fericit, tocmai pentru a constata şi a mă bucura de fiecare lucru nou şi bine făcut în Fălticeni, pentru condiţia lui de oraş modern, reconstruit în marea sa parte în stil tradiţional arhitectural, cu reverberaţii cultural-spirituale în această parte de sud a ţinuturilor de basm ale Bucovinei şi Sucevei.…
-Ce să vă spun ? Pentru mine, adolescentul ajuns, poate mai mult din motivaţii familiale decât personale la liceul “Nicu Gane” - şcoala cea mare a Fălticenilor - oraşul avea să-şi schimbe chiar atunci emblema, de la primele zile de şedere în el, din cea vădit comercial- patriarhală, în cea , pentru mine, de “leagăn de carte, de iubire şi visare”. Pentru că la Fălticeni aveam să am primul contact cu şcoala cea adevărată, pentru că aici aveam să-mi trăiesc în curând iluminarea , croindu-mi hăţaşul de început spre sălaşurile metafizice ale cunoaşterii şi să-mi continui drumul început în gimnaziul boroian, accesul spre înălţimile creaţiei, în speţă ştiinţifice şi literare... Şi aceasta pentru că în şcoala mare a Fălticenilor am reuşit să identific şi să apreciez, prin corespondenţe metafizic-ideatice, valoarea intelectuală a iluştrilor mei magiştri, pe cei care, cu bogată cunoaştere universală şi cu înalta artă pedagogică, au reuşit să-mi insufle spiritul luminii academice şi instrucţiei raţionale, aristotelice!
Era acel spirit socratic, de dialog maieutic solar şi înalt paideic între magistru şi discipoli, pe care aveam să mi-l însuşesc şi să-l valorizez în liceu, dar, explicabil, nu mai puţin în facultate, în doctorat şi în noianul de specializări postuniversitare pe care le-am urmat în agronomie şi geodezie şi, mai mult decât îmi imaginam, în fiinţialitatea şi în fenomenologiile restului vieţii... Şi totuşi, când afirm acest lucru, nici pe departe nu mă voi gândi la mistificări , fiind sincer cu mine în justificarea rezultatelor şcolare din perioada liceului, nu chiar atât de strălucite! Acestea erau, în bună parte, tarate de stările mele excesiv emotive, dar şi de bagajul modest de cunoştinţe generale pe care mi-l oferise, ca nişte sărace garanţii pentru un liceu de asemenea pretenţii, şcolile din Suseni (I-IV) şi din Boroaia (V-VII). Spun aceasta, cu certitudine, cu tărie, dar fără a subestima, cât de puţin, efortul dascălilor mei, buni învăţători şi iluştri profesori,de la V-VII, mulţi dintre aceştea la origine învăţători, exceptând doar profesorii cu facultăţile de limba română, Anişoara Covataru şi Ion Balaban, cât şi de matematică, Leon Boicu. Desigur, nu voi putea elimina din această ecuaţie, subestima sau subaprecia pasiunea mea manifestată, încă de la primele clase elementare, pentru lectură şi pentru cunoaşterea universală… În speţă, nu era promovată, după părerea mea, o didactică de principiu pedagogic educativ, pentru că era un învăţământ impus dar nu suficient sistematizat şi fundamentat în studiul materiilor, atât în şcoala primară , cât şi în clasele V-VII.
Desigur, făcând referire la calitatea şcolii rurale din acea vreme, referindu-mă la elevii de gimnaziu, voi releva faptul că, exceptând câţiva colegi proveniţi din rural, suficient de dotaţi şi proveniţi din părinţi intelectuali, din mediul rural, foarte preocupaţi de educaţia copiilor lor, pregătirea didactică oferită de şcoala rurală era ,după cum am reuşit să o înţeleg, subnormativă şi didactogenetică. Instrucţia rurală era , la acel timp, cum şi acum, de fapt, handicapul general de necontestat al elevilor de liceu proveniţi de la astfel de şcoli, şi mai ales a celor lipsiţi de orele de meditaţii pe care le primeau majoritatea celor din mediul urban, în speţă, din Fălticeni. Aceşti elevi din rural, locuiau la distanţe de mulţi km faţă de şcoală, km care trebuia să-i parcurgă pe jos, zilnic, dus - întors, solicitaţi de părinţi la activităţile zilnice din gospodăria lor, erau cu siguranţă predestinaţi în cea mai mare parte a se posta în sfera mediocrităţii, puţine fiind excepţiile. Acest aspect se observa, mai cu seamă, când ajungeau în primii ani ai instrucţiei liceale, iar dintre aceştia făceam chiar şi eu, în bună măsură, parte... Destinul meu existenţial avea să mi-l joace malefic zodia , încă de la începutul liceului ... Pentru că sănătatea îmi fusese încercată în anul 1960 de o scarlatină, o boală grea pe care am contactat-o spre sfârşitul primului trimestru al primului an de liceu, chiar în perioada tezelor şi care ar fi putut să-mi devină total vitregă, să-mi schimbe într-o fatalitate condiţia de licean, năpustindu-se distrugător asupra pregătirii mele intelectuale. M-am îmbolnăvit, paradoxal, după ce participasem voluntar la un concurs de igienă şcolară organizat atunci între liceele oraşului. Aveam în concurs calitatea de conducător al grupului, grup din care făcea parte şi colega mea Monica Mardare. Aceasta era o elevă frumoasă şi foarte inteligentă, fiica medicului uman Teodor Mardare, un specialist în medicină recunoscut la acea vreme în ţinutul Fălticenilor. La concurs, după toate răspunsurile impecabile, chiar şi în condiţiile mele de febră, am reuşit să ocupăm primul loc şi să fim recompensaţi, printre altele, cu o diplomă interesantă. Pentru această diplomă am avut totuşi răstimpul, înainte de a fi răpus definitiv de boală şi să fiu internat în spital, să-i găsesc un loc şi s-o atârn, la primă vedere, pe unul din pereţii sălii de clasă. Clasa noastră era cea mai elegantă din întreg spaţiul liceului, era situată deasupra intrării centrale în liceu şi concura cu aula - amfiteatrul liceului... Aceasta excela prin pardoseala în mozaic, pereţii cu lambriuri furniruite şi cu orrnamente la îmbinari, iar tavanul era finisat, cu fresce şi stucaturi...
Trecerea mea prin boală a fost grea şi urmată de o epuizare fizică aproape totală. Tot zodia şi o voinţă schopenhauereană, care m-a însoţit şi m-a reprezentat ca un dat genetic pe tot traseul vieţii mele, m-a ajutat să reiau cursurile în al doilea trimestru, să susţin toate tezele restante şi să obţin încheierea situaţiei şcolare a primului trimestru. Desigur, efectul îndelungat al bolii asupra capacităţii mele fizice şi intelectuale nu m-a ajutat nicidecum în a obţine performanţe şcolare, dar nici nu mi-au anihilat tot idealul juvenil de cunoaştere şi nici demersul înspre creaţie...
Dar, ca elev al liceului din Fălticeni, comportamentul înalt pedagogic şi înalt ştiinţific al noilor mei profesori în actul instrucţiei aveam să-l receptez pozitiv şi să-l valorizez, atât în câmpul cunoaşterii generale, cât şi în cel al instrucţiei paideice şi al creaţiei literare, mai mult spre sfârşitul liceului.
Era acel spirit înalt intelectual, atotluminator, insuflat de majoritatea magiştrilor mei, un spirit forjat cu măiestria lor, în care aveam să cred şi cu care, atât pe domeniul tehnic-profesional, cât mai ales pe cel cultural-spiritual, aveam să-mi călăuzesc din plin destinul în călătoria vieţii! De aceea, magiştrilor mei de la “Nicu Gane”, celor încă în plenitudinea vieţii, ori celor ajunşi la senectute, sau celor plecaţi de mult, ori de curând la suprema linişte, deopotrivă, le aduc laude, le mărturisesc recunoştinţă şi îi asigur de o permanentă actualizare în cuget şi în memorie, fiindu-mi indispensabile, atât timp cât voi trăi întru fizic şi întru veşnicia fiinţei, obolul cunoştinţelor ştiinţifice şi îndreptărilor moral-spirituale... Pentru că ei mi-au fost stelele călăuze vieţii, flăcările de spirit nestinse care mi-au însufleţit solară lumina cerului lor contopită cu cea a cerului meu existenţial... Ei s-au aprins în mine atunci flăcările unei lumini izvodite şi astăzi din eternele lor imagini!... Sunt imaginile unor entităţi intelectuale cu o perenitate ontic - scientistă, pozitivistă şi adânc spirituală, oglinda noetică de cel mai pur cristal a unor cariere didactice strălucite, dăruită mie ca şi celorlalţi liceeni de la „Nicu Gane” în graale de nestemate umplute cu harul lor pedagogic providenţial!!! La toţi, le cer, dar, dragilor mei magiştri, îngăduinţa de a-i rememora, spre neuitare, în înalta şi sobra lor personalitate. Ei sunt profesorii de: limba latină: Cornelia Ante; limba franceză: scritorul şi marele poliglot Aurel George Stino; limba şi literatura română: Olga Ilişescu, Petru Rocna şi Ion Homescu; matematică şi astronomie: Doina Cosma; biologie: Nicolae Onofreiese; fizică: Constantin Popa şi domnişoara Bălan; chimie: Aspazia Mancu; geografie: d-ra Maria Măcărăscu şi Ioan Baldazar; filosofie: Anastase Tahiridis; istorie: Constantin Bînzaru s.a.
Aceeaşi adâncă admiraţie nutresc şi pentru cei doi directori pe care i-a avut liceul “Nicu Gane” în perioada în care i-am urmat cursurile. Ei sunt : profesorul Constantin Ilioaia, cel care pentru fructele unei activităţi didactice implicative, de un real succes şi pentru conducerea îndelungată, competentă a liceului „Nicu Gane”, cât şi pentru implicarea sa statornică în viaţa socială şi culturală a urbei. Chiar şi când devenise pensioner era mult implicat în viaţa urbei. Avea să-i fie conferit titlul binemeritat de Cetăţean de Onoare al municipiului Fălticeni. Şi acum, la vremea adâncii sale senectuţi, l-am găsit pe profesorul-director activând
Al doilea director al liceului din perioada cât i-am urmat cursurile a fost eminentul magistru Ioan Baldazar. Acesta avea o mare personalitate în faţa elevilor şi a profesorilor de la “Nicu Gane”. L-aml cunoscut mai înainte de a deveni licean, la noi acasă ,
Tot ca o obligaţie morală, voi folosi prilejul de a le mulţumi într-un mod special şi a-i venera pe profesorii de literatura română: în primul rând pe distinsul professor Ioan Homescu, cel căruia, dacă au reţinut şi dacă îşi mai amintesc colegii mei, trebuie să-i port respectul pentru primatul ce mi-l oferea, întotdeauna, în intervenţiile unor analize literare pe texte, atunci când era vorba de percepte şi de conceptualizări în analiza ideatică a unor opere ale marilor scriitori români, de identificare în cuprinsul acestora a unor principii filosofice, prin exerciţiul de analiză şi sinteză al acestor creaţii literare... Dar, nu în al doilea rând, pe distinsa profesoară Olga Ilişescu, fiinţa atât de cunoscătoare a literaturii şi atât de sensibilă sufleteşte. Aceasta îmi intuise o consacrare literară şi filosofică, fapt care nu s-a întâmplat decât foarte târziu şi parţial.... Olga Ilişescu aprecia mult preocupările de început literar ale unui elev care, deşi urma secţia de matematică a liceului, scria versuri... Acel elev eram eu şi prin aprecierile care le făcea profesoara cu privire la scrierile mele, avea să - mi dea încredere, să-mi conştiintizeze o poziţionare pe tărâmul literaturii, să mă entuziasmeze şi să-mi insufle un puternic imbold spre poesis… Şi , deşi destinul meu profesional avea să fie altul decât cel literar, m-am simţit mereu îndatorat pentru consideraţiile celor două strălucite personalităţi didactice ale Fălticenilor faţă de obârşiile mele literare native în planul creaţiei, dar determinându-mă a gândi mereu că acestea nu pot fi datorate decât numai mamei mele, ea însăşi o recunoscută poetă pe acele locuri moldave, dar nu mai puţin şi tenacităţii înrolării pasiunilor mele în actul creaţiei poetice.
Despre mama mea, fiinţa atât de adorată de mine pentru simţămintele sale materne, ocrotitoare, pentru frumuseţea ei, ieşită din comun, şi pentru înţelepciunea ei, reuşise să scrie cu elogii, printre alţii, scriitorul Dorian Obreja, redactorul revistei literare „Cronica” din Iaşi, în numărul 35 (1074) din 29 august 1986: " La început a fost Ilinca Apetroae, de loc, din Boroaia Sucevei... această fiinţă de suflet a avut răgaz ca, pe lângă creşterea celor opt copii şi treburile gospodăreşti, să se aplece şi asupra hârtiei, pentru a o înflori cu stihuri deosebite, continuând o tradiţie a acelor plaiuri, devenind o cunoscută poetă...”
Dar, deşi mult timp preocupările mele au fost altele decât cele literare şi filosofice, gena maternă şi datoria morală faţă de aceşti profesori de la „Nicu Gane” le-am reconsiderat, atât cât mi-a permis viaţa, printr-o reabordare, ce-i drept târzie, a acestor două laturi cultural-spirituale, prima, cea a creaţiei poetice şi eseistice şi a doua, cea a studiilor şi abordărilor filosofice şi sociologice ale condiţiilor gnosi-existenţiale , antropologice şi universale... Din păcate, această reabordare avea să se întâmple numai după un deceniu şi jumătate de la terminarea liceului şi numai după ce apucasem a-mi consuma o bună parte a vieţii, perioada cu cel mai important potenţial creator, consumată pe alte tărâmuri socio- profesionale şi ştiinţifice... În acelaş context, revenind, nu voi putea trece nici de profesorul de literatură universală Petru Rocna, cel care ştia să caracterizeze şi să redea principiile forţei morale şi psiho-fizice ale unor personaje venite dinantichitate, din istoria creaţiilor unor titani ai literaturii universale, ca principii pozitive existenţiale, iar operele literare ca realizări artistice desăvârşite prin evidenţa măiestriei stilului în descrierile evenimenţiale şi a limbii folosite de aceşti creatori de sublim, începând cu cele ale culturii antice şi în primul rând a celor din literatura antică greacă. Profesorul Petru Rocna expunea liber şi interesant în faţa noastră „Iliada şi Odiseea”, de Homer, „Teogonia” şi „Munci şi zile” , de Hesiod , tragediile lui Eschiil , piesele lui Sofocle şi creaţiile lui Euripide..., fără a le neglija pe cele din literatura latină antică, precum şi cele din literatura renaşterii, clasicismului, iluminismului, romantismului, realismului sau simbolismului. Toate aceste opere ne erau relevate de profesor strălucit, în dorinţa sa de a ne deschide, încă din primul an de liceu, largi porţile cunoaşterii morale şi estetice, accederea spre universalitatea creaţiei literare şi artelor... Sub impulsul cunoştinţelor şi muncii magistrului nostru, aveam a mi-l crea referenţial de studiu şi de cunoaştere estetico-morală, iar alţi colegi, aveau a merge chiar pe urmele profesorului, pe care , acesta, avea să-i fascineze prin discursul literar şi prin metoda de predare, să-i determine să-şi săvârşească o carieră didactică prin cursuri universitare filologice, precum Nicolae Sturzu, Mihai Spânu, Paul Dascălu, Aurica Chirap ş.a. ...
Mai mult, o serie de trăiri adolescentine din acea perioadă mi-au stimulat şi mai tare pasiunile poetice, prin excelenţă acele versificaţii încărcare de trăiri şi de principii erotice, muzele ne-întârziind să-mi apară! De fapt, memoria nici astăzi nu mă iartă de acea frenetică admiraţie, din primul an de liceu, pentru o colegă de clasă de etnie greacă, pe numele ei N. S.. Admiraţia am considerat-o ca fiind reciprocă, iar poetul, adolescentul romantic, îi închinase zeci de poeme. Dar, ghinion, acea idilă sublimă, o iubire adevărată abia înfiripată şi aproape neîmpărtăşită, avea să se întrerupă dureros de repede prin plecarea pentru totdeauna
Primul an de liceu, cu toate obstacolele şi cu toate strălucirile, aşa cum au fost descrise, avea să treacă. Mă găseam acum în clasa a IX-a. Din acest timp, mai exact, de la sfârşitul lui septembrie al anului 1961, voi releva modul de considerare a valorii unor profesori de la !Nicu Gane”, avându-l de data aceasta ca protagonist pe profesorul meu de limbă franceză, scriitorul şi poliglotul de origine franceză, Aurel George Stino. Eram în clasă şi aşteptam cu emoţia elevilor posibil de a fi ascultaţi şi notaţi, prezentarea la oră a profesorului de franceză. Dar profesorul Stino , pe care îl ştiam un riguros în ţinerea orelor, nu se prezentase la clasă. A doua zi aveam să aflăm că în Fălticeni venise de
Sadoveanu îşi simţise, probabil, sfârşitul şi ţinuse să revadă, pentru ultima dată, locurile care, fascinându-l, le-a descris atât de frumos în romanele şi în nuvelele sale... În acest ultim periplu fălticenean sadovenian, profesorul Stino, el însuşi un recunoscut scriitor, publicist şi traducător, a fost preferatul titanului literaturii române în a-l însoţi... Peste câteva săptămâni literatura şi întreaga Românie avea să îmbrace haina de doliu. Murise Sadoveanu, dar numai pentru a reînvia şi spre a-şi ocupa pentru eternitate locul său de astru strălucitor şi omniprezent peste cultura şi literatura română, veghind la spiritul nostru cultural naţional de pe cele mai înalte traiectorii de lumină izvorâtă din plin şi în bună parte din spiritul literar fălticenean..., astrul care prinsese acum strălucirea eternă în proza românească şi universală...
Şi tot în acelaşi context, al reverberaţiilor locurilor natale, pentru o ultimă revedere, în primăvara următorului an, 1962, reţin întoarcerea în acelaş oraş, oraşul său natal, Fălticeni, a marelui actor, artist al poporului, şi acesta tot de origine franceză, ca şi profesorul Stino, împământenit prin ascendenţa sa aici pe locurile fălticenene, Julles Cazaban... Acesta avea să se întâlnească în cinematograful arhiplin al oraşului cu toţi cinofilii din Fălticeni, cu cei care îl iubeau ca actor, îi savurau talentul său actoricesc în rolurile principale din piesele de teatru şi din cinematografie, cu concitadinii din copilărie şi din adolescenţă sprea a-şi depăna amintiri şi a-şi manifesta înaltele trăiri aristotelice în mijlocul profesorilor de la liceul unde a învăţat, ca şi Sadoveanu, liceul „Nicu Gane”.
Dar acest liceu avea deschideri mari, atât pentru instrucţia ştiinţifică cât şi pentru cea umanistă. Lăsând voit în planul al doilea abordarea disciplinelor ştiinţifice şi profesorilor care le preda, personal urmam secţia reală, de matematică fizică a liceului, voi releva, în primul plan, preocupările susţinute ale profesoarei de literatura română, Olga Ilişescu pentru promovarea teatrului în liceu prin punerea în scenă, actorii nefiind alţii decât liceenii, a unor piese de teatru din dramaturgia naţională şi universală , dar şi accidentul implicării mele actoriceşti. Cred că eram în clasa a X-a şi nu-mi port ierta deziluzia pe care i-am creat-o doamnei profesoare Ilişescu, atunci când, pregătindu-mă în mai multe repetiţii pentru rolul principal într-o piesă de teatru, nu-mi amintesc acum titlul şi autorul piesei, dar ştiu că era un rol principal, rol pe care aceasta mi-l atribuise cu multă încredere... Şi ce să vă spun? Cu cât se apropia data reprezentaţiei, cu atât mi se instala o stare emotivă intensă, ajungând tot mai prizioner al acestei stări, un fel de trac, sau poate cauza era insuficienţa înzestrării cu atribute actoriceşti... Profesoara a fost obligată a mă înlocui pe moment şi cu regret, cu colegul Corneliu Solcanu. Acesta s-a acomodat din mers cu rolul şi scena şi s-a încorporat în atributul scenic la limită, timpul fiind scurt, într-un moment extremis. Eram destul de supărat , din cauză că nu am avut ocazia a mă releva şi ca actor, mai ales că mulţi colegi, colege şi chiar prietena de atunci ar fi dorit să mă vadă în vogă pe scenă, atribuindu-mi, fără rezervă, în cuvinte dure şi dojenitoare eşecul sau renunţarea. M-am bucurat sincer, în locul dramatizării mele, pentru că reprezentaţia piesei de către colegii mei actori de la liceul „Nicu Gane” care a avut loc în sala Casei de Cultură a oraşului, a fost percepută de o tulburătoare originalitate, sub regia profesoarei Ilişescu şi fără prezenţa mea, înregistrând un succes formidabil!
Mai reţin că profesoara Ilişescu trecuse repede cu vederea incidentul cu “actorul” şi se mândrea totuşi cu “poetul”, căruia îi cerea să scrie poeme, pe care i le expunea, cele mai reuşite, la afişierul de pe holul de la etaj, la intrarea în clasă sau chiar la gazeta mare a liceului, montată în holul mare de la intrarea principală în liceu.
Revenind acum de la împrejurările vieţii mele cotidiene,
Dar , dintre admiraţiile sau prieteniile mele manifestate în sublimul adolescenţei, le voi aminti numai pe cele avute cu C. C., de
Iar tu, Fălticeni, la lumea de atunci îmi ceri întoarcerea în mit, al vieţii labirint să-mi umpli de seva tinereţii..., ... de braţul zorilor purtat îţi intru-ntinerit cu soarele Moldovei, pe porţile cetăţii!...
Nu pot dar să uit, din aceeaşi perioadă, nici admiraţiile poetice, reciproce dintre cei doi consacraţi creatori de poezie ai liceului, cea statornicită între mine, un “senior” al poeziei erotice şi colega Zenovia Apostol, din acelaşi an, dar de la secţia umană a liceului. Aceasta, deşi începuse să creeze poezie mult în urma mea, a ajuns în scurt timp să mă depăşească prin talent, perseverenţă şi modernitatea stilului... Nu ştiu pe ce tărâm intelectual a avut să ardă flacăra poetică a acestei sensibile fiinţe, sau dacă de timpuriu s-a stins?!.. Ştiu doar că Zenovia Apostol îmi consultase o parte din scrierile mele şi îmi dedicase, la 1963, un poem de lung metraj, bine scris, poem care ar putea fi găsit şi astăzi în arhiva mea, în original, dacă aş căuta mai bine în neatul acestei imense arhive, redând, din memoria mea, doar câteva strofe : - „Eu te felicit!.. drumul ales, de a scrie versuri este greu.. dar dacă rodul l-ai cules, e-ndemn de- a-l oferi mereu... am observat că-ţi place mult, în versuri să-ţi exprimi ideea şi-al sentimentelor tumult, aşa cum îţi dictează vrerea... de optimism sunt ele pline, respectă rima şi măsura; imaginile-s prinse bine, şi-n ele cânţi mereu natura.. E bine însă să – l aşezi pe om în cadrul minunat...îi va sta bine!.. o să vezi: acesta e modestu-mi sfat... că te-am citit, îţi spun să ştii, tu ai talent, compui frumos.!. la un cenaclu să te-n scrii şi-ţi va aduce mult folos!... Eu îţi urez deplin succes şi rezultate uimitoare pe drumul care l-ai ales - destin de glorii viitoare!... Este poemul prin care poeta îmi elogia creaţia şi înclinaţiile pentru literatură, dar şi prin care încerca, în câteva strofe, o critică constructivă , colegială asupra creaţiei mele, asupra unor inoportunităţi considerate de ea în versificaţia şi în poetica creaţiei mele... Tot din cadrul preocupărilor literare, al anilor de liceu, îmi apare uneori imaginea acelui care avea să devină peste ani unul dintre cei mai distinşi scriitori contemporani ai Moldovei şi nu numai ai ei... Este vorba de colegul de liceu, din anii mai mari, Grigore Ilisei. Mi-l amintesc pe acesta în compania câtorva liceeni, în toamna anului 1960, când eu eram abia în primul an. Grigore Ilisei era cred în ultimul an de liceu, un tânăr frumos şi bine legat, era cel care avea să devină un cunoscut jurnalist şi scriitor al Iaşului, al Moldovei şi al ţării.. Cu acesta şi în grupul lui intra atunci în una din zilele de toamnă ale anului 1960 în incinta liceului şi urca scările de la intrarea în liceu prin partea dinspre amfiteatru, Nicolae Labiş... Acesta revenea la „Nicu Gane” ca să-şi revadă şcoala în care învăţase primii doi ani de liceu, întrecându-se la învăţătură cu colegul lui din Boroaia, Gheorghiţă Bârleanu, cel care nu era altul decât fratele lui Nuţa Bârleanu, soţia fratelui meu mai mare, Nicuşor Apetroae... Gheorghiţă Bârleanu avea să devină medic primar militar, colonel plin-director şi comandant al spitalului militar din Cluj, iar la pensie, general în rezervă. Gheorghiţă Bârleanu mi-l descria, în prezenţa soţiei mele, pe colegul său, Labiş, ca un coleg bun la învăţătură dar cu ceva ce-l deosebea de ceilalţi... În orice ipostază, Labiş punea diferite întrebări colegilor săi şi tot el încerca să răspundă prompt... apoi conţinutul răspunsului îl versifica pe loc şi îi fascina pe colegi cu inteligenţa, memoria, cunoştinţele sale vaste, spontaneitatea şi talentul poetic... M-am petrecut, dar, cu poetul Labiş şi cu cei din grupul lui Grigore Ilisei din ultimul an al liceului, cel care atunci, alături de Labiş , cred că ştiau câte ceva despre preocupările mele literare, pentru că m-a fixat şi se uita deosebit la mine, înţelegând, astfel, că ar fi dorit să-mi facă cunoştinţă cu Labiş... Totuşi, a renunţat în rapiditatea cu care urcau toţi scările de la intrare din spatele liceului, iar eu, în expectativă, fiind, nu am realizat valoarea istorică momentului... Regret şi astăzi că am irosit acea ocazie unică de a-l cunoaşte personal pe Labiş, întrucât de atunci consideram că posedam multe elemente comune cu acesta, de fapt sesizate mai târziu şi expuse doct în „Tribuna Sibiului”, de profesorul universitar dr. Dr. H. C. Victor Grecu, şeful catedrei de stilistică de la Facultatea de Litere şi Arte din Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, ca având acelaş profil al creaţiei, deosebirea fiind aceea că eu am rămas un pământean veritabil, în timp ce acesta avea să plece în scurt timp din viaţa de aici, curmată atât de fulgerător de al său fatum, spre a accede în sferele Universalului, pentru eternitate...
Vorbind de Grigore Ilisei, cu toate că nu am avut comuniuni şi contacte literare biunivoce în anii liceului şi nici corespondenţe după aceea, totuşi m-am bucurat de succesul lui, i-am urmărit cu mult interes şi satisfacţie evoluţia scriitoricească... Personal, consider scriitura lui Grigore Ilisei un pilon al creaţiei şi culturii fălticenene şi , de ce nu, al literaturii naţionale. Spun acest lucru, considerând că pe fundamentul creaţiei ilisiene îşi vor putea aşeza în siguranţă operele noile generaţii de scriitori consacraţi ai Fălticenilor, şi nu numai, ridicând salbe de colonade pentru templele celeste din raiul cuvântător al Fălticeniului...
Şi , tot la acest capitol, al manifestărilor artistice, prin definiţie , neconforme cu preocupările diurne ale altor colegi, aceleaşi sentimente de vină şi de regret mi - au însoţit viaţa, purtându-le pentru manifestările de indisciplină ale elevului romantic, cu temperamentul melancolic şi cu predispoziţii reflexive, dar dominat de un expansivism nereţinut, extrem, atunci când era vorba de o lezare a personalităţii . Afirmaţia poate fi susţinută de modul în care bravam uneori... Voi releva , în context, câteva episoade. Primul este acela când, permiţându-mi discuţii prelungite cu prietenul şi colegul meu de bancă, Bazil Drăgoi, cel care avea să devină un strălucit inginer mecanic, tocmai în timpul expunerii lecţiei de către severa noastră profesoară de geografie, Maria Măcărăscu. Fiind interogat de profesoară, mi- am negat vina în perturbarea lecţiei şi am comentat măsura de disciplinare care mi-o administrase. Sancţiunea finală primită a fost eliminarea mea de la ora profesoarei... Reţin ,de asemenea, că excelam, mai ales în ultimul an de liceu în comentarea unor notări făcută de profesori asupra extemporalelor şi tezelor mele, notări pe care le consideram subiective şi le comentam în stil poetic, motiv de enervare a pofesorilor . Aici voi relata episodul cu aprecierea şi notarea tezei la chimie din ultimul an făcută de profesoara Aspazia Mancu. Primind teza de la profesoară , am contestat cu vehemenţă notarea şi , polemizând cu ea , am încercat să arunc caietul cu teza, cine şi-ar fi putut imagina acest gest pe care doar numai eu aşi fi putut să-l fac atunci, sub formă de protest, pe una din ferestrele clasei.. Nu ştiu dacă eram sau nu îndreptăţit să am astfel de reacţie, dar ştiu că pentru corijarea mea comportamentală m-am trezit , ca şi în alte cazuri, exterminat din rândul colegilor. Aceasta consta în eliminarea de la oră, cu dreptul doar de patrulare prin curtea liceului, până la pauza dintre ore.
Dar în toate aceste mici vacanţe meritate şi nedorite, eram cuprins de regret şi de o emoţie mare şi aproapeinsuportabilă, aceea de a nu fi văzut de directorul şcolii, pentru care aveam sentimente de ruşine şi culpabilitate, prin funcţia sa, mai mari decât faţă de o profesoară, care ar fi trebuit, de fapt, la fel de respectată. Directorul, găsindu-mă în curte, îmi aprecia lipsa de la ore ca un veritabil chiul şi îmi putea redimensiona gravitatea actului de indisciplină, aplicându-mi un tratament de corijare şi mai aspru... Interesant mi se pare , totuşi şi comic şi tragic, să relatez şi un caz în care, fiind eliminat din nou de la o oră de geografie de către aceeaşi profesoară, d-ra Măcărăscu, m-am întâlnit la patrularea prin curtea liceului cu cine altul de cât cu Titi, fratele meu mai mic, elev aici şi el, adus de părinţi de puţin timp de
De ce , asta?... Pentru că Titi, fratele meu mai mic, care nu este altul decât tatăl poetului filosof Liviu Apetroae, locuise atunci la Iaşi, la fratele mamei, fără copii, în cartierul Tătăraşi. Acest unchi manifesta o bunătate exagerată faţă de nepotul lui, dar nu ştia prea multe despre îngrijirea şi educaţia copiilor, despre anturajele şi constrângerile lui pe care le suporta de la găştile de vagabonzi ale cartierului şi ale Iaşilor, permiţându-i o libertate deplină, specifică copiilor din acest cartier, mulţi în vagabondaj, dar cu influenţe nu atât de pozitive pentru fratele meu mai mic decât mine şi cel mai mic dintre fraţi, un mare răsfăţat al familiei noastre... Din acest considerent, părinţii care îl duse pe Titi la Iaşi, cu dorinţa de a-l face un mare artist, fiind extrem de talentat în muzică şi în pictură, au hotărât să-l aducă acum mai aproape de ei, înscriindu-l la liceul “Nicu Gane”, drept pentru care eu, fratele lui, cu care petrecusem cea mai mare parte din copilărie împreună, aveam să mă bucur nespus.. De aceea, revenind la accidentul eliminării de la ore, cred că pentru el totul era sub semnul şi în limitele acceptabilităţii, în timp ce eu, deşi mai mare de ani, în clasa a XI-a, reflectam cu responsabilitate asupra vinovăţiei, ce-i drept intempestiv şi, mai mai mult, chiar o regretam.
La Fălticenii adolescenţei mele reven şi cu un alt episod din viaţa de licean de la “Nicu Gane” . În acesta este vorba tot de neconformismul meu, de data aceasta la o condiţie impusă de cineva şi neacceptată şi din care reţin doar palma fulgerătoare care am primit - o în primii ani de liceu de la un elev aflat în ultima clasă a liceului , pe numele I. S., ajuns pedagog la „Nicu Gane”.. Astăzi acesta este profesor universitar la Facultatea de Filologie din Iaşi şi un însemnat politician postdecembrist!... Reţin doar aspectul că acesta nu ajunse să frecventeze, nu ştiu din ce motive, din primul an după absolvirea liceului, o facultate şi primise postul de pedagog la liceul nostru. Faptul că mi-a impus să execut ceva ce consideram că mă umileşte şi pentru că am refuzat acesta, s-a impus intolerant în faţa mea prin a mă violenta... Primisem pe nedrept o palmă năucitoare, care m-a bulversat şi mi-a marcat eul, chiar şi pe cel ... poetic, pentru o viaţă. Aici nu a fost vorba de o simplă eliminare din oră ci de violentarea mea nejustificată de către o persoană care manifesta încă de atunci tendinţe de dominare, indiferent prin ce mijloace.... Îmi părea rău că de fapt se trăgea dintr-un sat învecinat cu satul meu . Acolo mergeam copil cu mama la fratele tatălui meu, unchiul Ioan Apetroae. Unchiul Ion era şeful Ocolului Silvic, un om bogat şi declarat exploataror de către comunişti... . A fost închis de către aceştia şi adus periodic şi purtat pe uliţele Bogdăneştilor în haine vărgate- de deţinut, cu table legate de gâtul său şi cu inscripţia de „ exploatator”, expus de tiranii comunismului doar ca să-l hulească lumea şi să-l umilească!.... Era un om de o bunătate ieşită din comun, iar averea lui provenea din viaţa sa bine organizată şi ,în special din zestrea mare provenită de la părinţii soţiei sale, de la mătuşa Saveta, pe care noi nepoţii, o iubeam nespus.
Revenind tot la perioada anilor de liceu, după alţi ani de zile profesoara Măcărăscu, care mă eliminase de mai multe ori de la orele de geografie, avea să uite de năzdrăveniile mele şi, oprindu-mi surorile pe stradă în Fălticeni, şi ele foste eleve ale ei, fiind acum pensionară, le ţinea ore întregi de vorbă şi le povestea cu lacrimi în ochi numai şi numai despre calităţile mele, ale unui elev pe care mult îl preţuise?! De aceea, aveam să-i dedic în exclusivitate acestei profesoare ciclul meu de poene, intitulat „Cântecul lui Cristofor”, fiind vorba aici de expediţiile exploratorii ale lui Cristofor Columb, pe care profesoara ne obliga să le ştim ca tatăl nostru, insistând până la enervarea mea şi la plictis...
Dar dacă noi elevii aveam păcatele noastre adolescentine, dintre acestea multe înţelese de profesorii noştri adevăraţi, consideraţi de noi oglinzile cristaline ale cunoaşterii şi umanităţii, în care de multe ori încercam să ne oglindim, nu acelaşi lucru pot spune despre comportamentul tensionant şi imoral al profesorului nostru de limba rusă, Vladimir Martusievici. Acesta, din păcate a fost şi dirigintele clasei mele pe întreaga perioadă de patru ani a liceului ... Voi releva cazul acestuia, ca singular în rândul profesorilor de la “Nicu Gane”, ca pe un vector al didactogeniei şi al veleitarismului profesional... - De ce?... Pentru că acest “profesor” care preda limba rusă şi dirija ansamblul coral al liceului, un cunoscător impecabil al limbii şi literaturii ruse şi un foarte talentat muzician, dirijor al ansamblului coral al liceului „ Nicu Gane” era remarcat printr-un comportament extrem de sever cu băieţii şi mai puţin sever cu unele dintre eleve! Şi nu întâmplător elevii din anii mai mari, cât şi colegii mei îl poreclise “vampirul”!... Îmi amintesc şocat de modul în care proceda acest profesor cu elevii la ascultare. Ne aşeza în şir în faţa clasei şi ne pretindea o exprimare ireproşabilă în limba rusă, cu accentele specifice acestei limbi, el însuşi fiind rus de origine şi pe care noi, nefiind ruşi, nu le pronunţam în perfecţiunea cerută de acesta ... Cei care nu reuşeau această performanţă, în principal băieţii şi doar unele fete, care nu-i erau în graţie, primeau pe lângă notele foarte mici, palme băieţii, iar fetele, numai unele, erau trase de păr... În timp ce altele, se simţea clar acest aspect, cu toate că răspunsurile lor nu depăşeau pe a le celorlalţi elevi şi eleve, primeau notaţii mult mai bune în raport cu răspunsul şi... chiar zâmbete !
Peste mulţi ani de la terminarea liceului aveam a afla cu stupoare despre faptele imorale ale acestui “profesor”, despre relaţiile conjugale impuse anumitor eleve din liceu. Prin probarea faptelor sale penale , acesta avea să suporte o lungă şi binemeritată privare de libertate şi pierderea dreptului de cadru didactic. Abia atunci mi-am dat seama că acest om era un aventurier, un gelos intolerant şi un obsedat sexual... Atunci mi-am dat seama de ce manifesta atâta indulgenţă la notare pentru unele dinte eleve şi de ce îi trata pe băieţi cu atâta severitate, până la bătaia lor şi umilirea în faţa clasei, luându-le personalitatea în faţa colegelor pe care, pe unele le simpatiza....
Dar această umbră a liceului, din fericire singulară, a fost , desigur, mult prea slabă pentru a putea să întunece strălucirea instrucţiei didactice şi meritele nobile ale profesorilor de la “Nicu Gane”.
Aceste merite puteau fi , în schimb, foarte uşor umbrite şi prin constrângeri politice . Relev aici excluderea din cariera didactică cu multă uşurinţă, mi se pare, dar nu cunosc prea bine cauza excluderii de la “Nicu Gane” a profesorului meu de filosofie şi de ştiinţe sociale , Anastase Tahiridis. Pe acest profesor l-am cunoscut ca un mare perfecţionist, având o pregătire filosofică completă . Era recunoscut prin bonomie şi multul bun simţ, era în acelaşi timp un spirit realist şi cred că orice culpabilirtăţi de comportament social şi didactic, ori politic, care i s-ar fi imputat acestui eminent profesor atunci, prin eliminarea definitivă de la catedră, în gândirea mea rămân nejustificate. Revenind la condiţia oraşului din anii mei de liceu, cu mulţii ani în urmă, îi port acestuia în primul rând, amintirea străzii 13 Decembrie, stradă care pornea atunci din zona autogării actuale şi ducea până la stadionul “Foresta”, stadion mutat mai târziu în strada Maior Ioan.
Reţin că această stradă trecea prin mijlocul cartierului etnicilor greci. Era
strada pe care o parcurgeam dumineca de unul singur sau cu colegii în
drumul spre şi dinspre stadion, acolo unde echipa de fotbal “Foresta”,
atunci în divizia B, îşi juca dumineca , de regulă , o dată la două săptămâni,
meciurile de campionat ... Era strada, prin prezenţa acelor locuinţe aparţinând etnicilor greci, oricând în sărbătoarea gândurilor mele la civilizaţia antică, strada ce-mi răscolea în minte, mai ales atunci când echipa de fotbal a oraşului câştiga, toată civilizaţia antică a Greciei, cu Maratonul şi deopotrivă, cu Salonicul şi Olimpul!... Dar forfota acestei străzi, cum şi a străzii Republicii, cu atmosfera de vacarm din timpul campionatului de fotbal o receptam din plin şi în timpul târgului de “Sântilie”. Pentru că în zona aceluiaşi stadion, campionatul de fotbal fiind la acea vreme întrerupt, aici era organizat marele iarmaroc al Fălticenilor, în fiecare an, de zeci şi zeci de decenii. Iarmarocul se prezenta ca o mare aglomerare de magazine volante cu tot felul de produse comerciale, cu multe circuri româneşti şi din străinătate. Actorii acestora susţineau reprezentaţii de comedie şi jocuri fulgurante de flamare şi de iluzionism, sub marele velarium. În alte velarii se reprezentau scene de vitejie - zidul morţii, pe care-l abordau şi, în acelaşi timp, foarte riscant temerari cu motocicletele, în altele, dresuri de cai, de elefanţi, lei, tigri, câini şi tot felul de animale sălbatice din savană şi din jungla africană. Acolo puteai întâlni la tot pasul standurile cu jocuri de noroc, unde încercându-ţi şansele mai mult pierdeai decât câştigai şi birturile volante, unde puteai servi mici, luaţi atunci de pe grătarul încins, fumegând, cu un miros ademenitor, ori să consumi băuturi alcoolice sau sucuri răcoritoare din fructe de pădure sau din fructe tropicale. Tot aici puteai asista şi la scene penibile, de altercaţii între feciorii din fire bătăuşi ,sub influenţa alcoolului, nu de puţine ori cu urmări tragice. Se pare că totul era conceput ca să se întâmple într-un mod ritualic şi cu excentricităţi comportamentale carnavalice. Iarmarocul din Fălticeni le oferea adolescenţilor îndrăgostiţi - elevi şi eleve din localitaţi depărtate, una de alta, şi care se întorceau în vacanţa de vară la familiile lor, în mediul rural, acel fericit prilej de a se revedea sub pretextul iarmarocului în mijlocul vacanţei de vară, sau un bun prilej de a se cunoaşte aici tinerii de oriunde veneau şi a se infiripa noi prietenii.
Dar Fălticeni, cu fascinantele sale împrejurimi şi cu condiţiile sale urbane civilizatoare a fost pentru mine, la acel timp, alături de templul înaltei instrucţii ,după cum era de aşteptat, şi locul marilor trăiri adolescentine . A fost locul de infiripare şi de statornicire a unor afecţiuni şi admiraţii adolescentine reciproce, locul marilor prietenii şi al flamantelor iubiri. Toate aveau a se fixa în imagini vii cu puternice irizări, în tablouri nostalgice pentru tot restul vieţii!... - De ce? - Pentru că acele trăiri intense, esenţiale se născuseră în percepţia mea ca nişte miracole juvenile, magii ale personalizării din fiecare raport cotidian şi se contopeau cu mediul clasei şi profesorii liceului, cu internatul, din păcate un internat aproape cazon la acea vreme, cu străzile înflorite în roze şi cu cinematografele, cu parcurile şi cu lacurile de la Ciorsaci şi de pe Valea Şomuzului, cu înfloririle primăverilor şi cu excursiile botanice întreprinse cu clasa la “Nada Florilor” şi la “Dumbrava minunată”, cu trenul forestier „Mocăniţa” cu care călătoream întregul liceu în munţii Suhei şi ai Mălinilor pentru a planta puieţii de molid pe acele întinse terenuri muntoase de pe care se exploatase de către SOVROMURI masa lemnoasă şi se expediase sub formă de cherestea şi prefabricate, ca despăgubiri de război, la ruşi, apoi cu vizitele de documentare la cetatea medievală Baia, fosta capitală a Moldovei şi la Staţiunea de Cercetări Pomicole de la Tâmpeşti, acolo unde sora mea Elena, absolventă a Şcolii de Horticultură şi a Facultăţii de Ştiinţe Economice era o apreciată şi recunoscută cercetătoare, cu dansul şi taberele de vară organizate cu ocazia practicii agricole
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu