BOROAIA şi FĂLTICENI, PARADISURI ALE COPILĂRIEI
Aceste consideraţii
mi le-a sugerat profesorul Vasile Nistoreasa, directorul
Bibliotecii municipale “Eugen Lovinescu”din Fălticeni. Am reuşit structurarea lor în anul 1999 şi le-am adus unele completări în anul 2004. Gheorghe
Apetroae, Sibiu.
Fălticeni e o frumoasă urbe moldavă care
ştie să-şi aleagă bine prietenii, eu, fiind unul dintre ei. Oraşul acesta
ştie că el a fost şi mi-a rămas drumul mirific de
urcuş în cunoaştere prin copilărie şi adolescenţă, către ţinuturile
stelare. Da! Cetatea s-a distins în sufletul meu ca un cuprins al
nesfârşitelor fascinaţii, templul de taine prin care
umblând, m-am înălţat în spiritul lui la spiritul cultural moldav. E
locul cu privelişti încântătoare, loc veşnic însufleţit de oamenii săi
inimoşi, buni şi mândri şi care zi de zi, an de an, cu căldura luminii
lor spirituale încălzesc din plin sufletul urban al locului, ridică această
cetate tot mai înaltă şi tot mai ademenitoare. De aceea Fălticeni a
fost şi avea a se dura în libertatea mea funciară , templul de aur al
întâlnirilor adolescentine, al
acelui
licean înflăcărat de duhul ştiinţific-astral şi profund uman al
magiştrilor de la liceul „Nicu Gane”, templul cărţii adevărate!
De aceea, exclamând , de oriunde sunt, - de
graţie, te salut Fălticeni, leagăn de carte şi iubire!.. La
porţile-ţi deschise larg, în chip sărbătoresc, vreau să-ţi sărut icoana,
să te revăd la vremi de împlinire, la masa zorilor cu tine să prânzesc!...
Iar ţie, cititorule, despre Fălticenii
adolescenţei mele, ce aş putea să-ţi spun? În primul rând, despre întâlnirea
mea cu urbea... Era la anul 1960, când aveam a-l cunoaşte pentru prima
dată. Şi atunci când nu eram altul decât copilul născut în începutul lunii
cuptor al anului 1946 , în acea perioadă memorială de mare secetă, care a
bântuit cu foametea şi sărăcia această parte de ţară şi nu cu mult timp
după hidosul război mondial, care avea să-şi lase, chiar pe
locurile de basm ale Moişei, în strada Susenilor natali din materna Boroaie a
Sucevei, multe din amprentele luptelor şi umbrelor morţii. Spun aceasta
deoarece chiar prin faţa casei noastre a fost deschisă linia
frontului, front căruia încă şi acum i se mai păstrează urmele tranşeelor,
gropile proiectilelor lansate de tunuri şi ale bombelor lansate de aviaţia
inamică. Eram cel de al şaptelea copil, în viaţă, al lui Toader şi Ilinca
Apetroae, o familie mândră de moişeni , acel crescut în cântecele vremii şi în versurile
mamei, zămislite de ea din horele de lumină ale munţilor albaştri, pe care
pluteam ca un vis , în ele prins cu azurul cerului, peste Susenii Boroaiei!...
Dar copilăria mea, acum un paradis de
amintiri, în miezul de vară al anului 1960, se sfârşi şi nu eram eu altul
decât adolescentul absolvent al gimnaziului din Boroaia pornit pe un alt
drum, mai magic şi mai lung, al Fălticenilor, cel prin necuprinsul
duhului de existenţe mirifice şi al desluşirilor de alte taine. Devenisem eu ,
un abia intrat în el, parcă într-un refugiu , acolo trimis de
cineva, probabil de Providenţă , din nesfârşitele alergări împreună cu
copilăria prin cerul înstelat al prunciei fragede în suişuri azure şi în coborâri
sihastre ale izvoarelor, susurând cristalin pe văile însorite ale Moişii şi
Boroaiei. Deseori urcam povârnişurile largi acoperite de brazii
înalţi şi umbroşi, prinşi în horele de frumuseţi depline ale
pădurilor solare bucovinene, adăstând mereu în lumina curcubeielor,
sorbită din apele Moldovei, pe culmile de mit, ameţitoare, ale munţilor bătrâni
ai Slătioarei şi Stânişoarei.
DA!...
Devenise Fălticenii pentru mine, pentru efebul pătruns
eudaristic de un spirit aristotelic accentuat, mediul paideic
- cultural prielnic răsăritului meu cultural, cu origini în maieutica
socratică, care avea a-mi nutri spiritul devenirii umane şi a-mi umple
cu lumina şi muzica lui, celeste, fiinţa iubitoare de dialog cu
frumuseţile cunoaşterii, cu liceul- templul reverberaţiilor
apolinice pe toată durata instrucţiei mele, cu colegii şi magiştrii de la Nicu
Gane... Fălticenii, cetatea mirifică hăruită cu sevele culturii şi
ştiinţei de la acea vreme, a înţeles bine şi a respectat , întru
nesfârşită chemare, copilul cu o existenţă angelică, pornit cu un
curaj al unei curiozităţi magice din Susenii săi natali ,
înspre zările de iluminare, zări în care îi dansau mereu jucăuşele
imagini de policromii astrale, însufleţit de armoniile ispititoarelor
chemări hiperboreice, tot de peste zare...
Întâlnirea mea cu Fălticeni a fost dar regală şi a rămas, exprimându-mă
metafizic, heideggerian, întru veşnicia ei, sfântă şi providenţială!…
Da!... L-am cunoscut pe Fălticeni, în drumul de început al căutării
luminii, în cuprinsul sacru al cerului lui în albastru, în iubirea
frumosului astral şi al adevărului socratic, universal, aletheic . Era atunci,
nu prea departe de vremea frumoaselor icoane ale unei copilării fericit
de libere, pe locurile de basm ale Moişei - Boroaiei, un sat cu strada cea lungă
a Susenilor, care ducea până sub munţi, un sat al marii comune de la sudul
Bucovinei, din ţinutul diamantin al Sucevei. Am copilărit într-un cuprins al zenitului
adamic în tremoliticul-fluorinic al orizonturilor în lumină crisoberilă şi în
sideralitate cinabrică, mereu alintat de cerul cu degetele mâinilor sale
sângerânde în lumină izvorâtă din inima lui şi vărsată peste mine şi peste fermecătoarea
mea aşezare... Am descoperit Fălticenii nu prea departe de
timpul cel scurs pe locurile natale de vis în acele jocuri zburdalnice,
interminabile cu fraţii, cu colegii de şcoală şi cu ceilalţi copii ai
satului prin primăverile răsărite din angelismul iernilor lungi şi grele
şi prin verile cu zile însorite în cer şi în mine , în care de multe ori
umblam desculţ prin pajiştile înflorite şi înroite de policromii şi de harnice albine,
înviorându-mă de roua răcoroasă a dimineţilor senine, alergând printre
cosaşii verzi zburători pocnitori şi cântători, printre caii verzi şi albaştri
ai viselor mele din somnul prelungit în târziul dimineţii
zilelor din vacanţele de vară. Alergam pe sub brâiele de fluturi, în
culori de mister, de la care, cercetându-i, le învăţam zborul, cântându-le
frumuseţea lor şi zborul: „Fluturi roşii, fluturi negri, fluturi albi, în
dansul vântului adorm pe cer mici temple călătoare - şirag de borangic cu cerul
razelor în aripi, adună din alese flori , nectarul, încinerează primul nor,
brâie-n văzduh într-un decor azur… ninsori de îngeri blânzi cu soarele în
aripi…, fluturi roşii, fluturi negri, fluturi albi, neînceputul de culori al
ochilor albaştri!… fluturi albi, fluturi
negri, fluturi roşii”. Nu de puţine ori mă afundam în puzderia de
dumbrăvi cotrobăite de mine în lungul pârâului, îndesite cu arini ,
cu plopi şi mălini, cu sălcii , soc şi liliac, oglindindu-mă în magia
undelor repezi de cristal ale apei Bolohănosului . Şi acum mă cheamă pârâul de
munte, de maluri prăbuşit în recele cristal, la meandre adânci umbrite de
sălcii, cu pletele despletite de undele repezi…. în freamăt, arinii, cireşii,
mălinii, pe coasta înverzită şi lunca de flori, la primăveri de soare , mă
cheamă înapoi!… Nunteam cu toate acestea în balsamuri şi în irizări, în
preajma stolurilor de păsări libere în zbor
şi în
cântare, gătite parcă anume de o
nesfârşită sărbătoare, în linţolii policrome, de concertele încântătoare , ori
hoinăream prin crângurile aprinse de cântecul filomelelor, prin luncile
înverzite şi înmiresmate de florile în culori aprinse, stelare. Pe lira
soarelui cântau atunci în mine colorate, senine, păsări, primăveri, inefabile
lumi din fragede vremi , atunci, când păstoream copil florile de
crini şi salutam din vad pădurile de brazi , iar pe poteci adânci, repezite de
stânci spre însorite poeni, mă strecuram zburdalnic prin pasul de joc al
fraţilor mei… Eram un copil iubitor de culori, de balsamul
florilor, de cântec şi de zbor!... Citeam
mult în vacanţe şi în sărbători, în veranda sudică a casei şi chiar şi pe
tăpşanele coastei însorite, lângă vacile îmbuiecite din cireada
familiei care număra de multe ori , până la douăzeci de capete. Pe
acestea, le păşunam pe izlazul proprietatea noastră , separat de cel al
satului. Acesta mi se părea imens, dar nu avea decât câteva hectare. Era
împrejmuit pe trei laturi cu gard înalt cu împletituri de
nuiele printre stâlpi uriaşi de lemn, iar pe latura dinspre răsărit , care era
învecinată cu cea a unchiului C.N., de fapt tot proprietatea familiei noastre,
dinspre bunicii mamei, gardul era mai slab, din sârmă. Acest gard era, de
multe ori, rupt de animale şi pe anumite porţiuni dispărea, iar eu aveam
sarcina de a urmări ca vacile şi junincile mai retive să nu
se încaiere , să nu se bată între ele şi să nu rupă gardul cu care era
împrejmuit izlazul. În locul biciului, îmi luam cărţile sub braţ şi cu cărţile,
vânturându-le, întrerupeam deseori luptele lor de buiecie şi
de goană... Citeam, reflectam asupra celor citite şi-mi căutam
răspunsurile exacte cu privirea minţii spre adâncul de azur
al cerului ce-l consideram al meu şi dintoteauna îndrăgostit de el. Eram
eu, în priveliştile de atunci, de braţele zărilor prins , mereu în
frumuseţea lor, în cele care prin floarea fiinţei îmi curg şi acum
primenite şi le ascult... Şi astăzi, mă cheamă mereu la ei , munţii: „Stânişoara”
în soare, la vârfurile pleşuve stropite pe zare , „Moişa” şi „Suha”,
răsfrânţi de poale, prin hora lor să trec copil la Slătioare .
Mă
cheamă şi acum, la o paternă ascultare, ecoul sapelor din luncă, când ni se
prăşea în clacă şi cântec porumbul pe care şi-acum îl văd, în bătaia vântului
fluturându-şi frunzale, atât de verde şi atât de mare!... Era după
război, înainte de colectivizare, iar prăşitorii nu erau alţii decât oamenii
satului care aveau datorie faţă de lucrările de fierărie pe care le executa
tatăl meu. Tata, cel care, ca absolvent al şcolii secundare de arte şi meserii
de la Baia, fosta capitală a Moldovei, avea calificarea de maistru, după ce în
toată perioada războiului şi un timp după război lucrase în Bucureşti la reparaţiile de armament în atelierele
armatei din” Dealul Spirii”, revenit acasă, începuse a executa curent
şi lucrări de fierărie. Unii dintre săteni, neavând bani suficienţi să i le
plătească, se obligau să participe la lucrările agricole ale
familiei şi care nu erau puţine. Averea funciară şi zootehnică a
părinţilor, împreună cu averea bunicii dinspre mamă şi a unchiului meu Costică
Nicolau, fără copii , era în cea mai mare parte localizată într-un singur corp şi la acea
dată se compunea din peste 17 ha de teren agricol, 15-20 bovine care păşunau în
izlazul proprietatea familiei, un atelaj cu cai şi unul cu boi, mai
multe zeci de oi ce păşunau în turma satului, pe „Faţa Suhatului”, coteţele
pline de porci şi curţile pline de păsări... De atunci , mă
cheamă mereu ecoul cântecelor în luncă, al celor care ne lucrau pământurile, la
sapă, la coasă, lângă fraţii mei mai mari întorşi de la şcoli, în vacanţe şi
care lucrau cot la cot cu cei care
lucrau din zori până în seară, pământul, în efort, în glume şi în
cântare!...
Pluteam pe locuri şi în mine ca un vis angelic, mereu alergat
de sfânta copilărie şi de insomniile gândurilor ce rodeau juvenil în
câmpurile înflorite şi roditoare, sub cerul azuriu ori diamantin, mă
îmbătam de primăvari şi de boarea lor vernală, izvorâtă din al zilelor lumini,
iar prin pădurea de arini, sălcii şi mălini , mă întreceam în lupte şi
alergări cu eroii din basmele proaspăt citite şi mă desfătam
cu cântecele paserilor înmăiestrite.
În amiezile zilelor de vară ne îmbăiam cu fraţii şi copii din vecinătate,
în bulboanele râului repede curgător, etern în fugărire din albăstrimile
munţilor prin mijlocul moşiei noastre, bine zăgăzuit şi cu
măiestrie de noi, bălăcindu-ne ore
întregi sub ploaia de stropi şi de raze. În zilele de
vacanţă ale iernilor cu derdeluşuri însăniite, ce mă reţineau
neostenit alături de fraţii dintre cei apropiaţi de vârsta mea, Mihăiţă şi
Titi şi de copii satului, zburam pe
pârtii cu schiurile confecţionate de noi şi lăcuite cu parafină, iar pe
gheaţa groasă, când aceasta se prindea în gerurile mari , de
Bobotează, pe întinderea bulboanelor râului, alergam cu patinele, până în
târziul nopţilor geroase şi înstelate... De aceea , mereu mă cheamă, în
susur, pârâul de munte, de maluri prăbuşit în recele cristal, la meandre
adânci, umbrite de sălcii, cu pletele despletite de undele repezi, în
freamăt arinii, cireşii şi mălinii, pe coasta înverzită şi lunca de flori, la
primăveri de soare mă cheamă înapoi... Dar ce păcat că s-au dus în amintiri,
frumoase clipele copilăriei mele!... Eu tot mai des îmi părăsesc frumosul sat,
la el ca să-l dezmierd, nu pot a reveni , ca altădat...
Dar nici nu pot să ştiu şi nici să
cred că dragostea de el , vreodată am s-o pierd !...
Se continuă cu capitolul II - „ ÎN TEMPLUL ADOLESCENŢEI”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu