CERCETĂRI PRATOLOGICE, GHEORGHE APETROAE, SIBIU

Dr. ing. GHEORGHE APETROAE,SIBIU STUDIU ŞTIINŢIFIC 3. CONDIŢIILE NATURALE Studiul geobotanic şi economic întreprins prin prezenta teză de doctorat nu poate fi fundamentat fără o aprofundare a condiţiilor geografice şi eco-climatice ale arealului cercetat, în interrelaţionarea acestora cu altitudinile social-antropice, ca factor unic determinant în evoluţia istorică a învelişului vegetal al zonei. CARACTERISTICI GEOGRAFICE 3.1. Coordonate geografice Aşezare generală şi locală Arealul geobotanic studiat este aşezat în partea centrală a României, în partea sudică a judeţului Sibiu, pe versantul nordic al munţilor Cindrel – Ţinutul Carpaţilor Meridionali, Districtul vestic, masivul Cibin şi este încadrat geografic între paralele 45o 32’ şi 45o 48’ latitudine nordică şi între meridianele 25o 56’ şi 23o 44’ longitudine vestică (vezi cartograma 1 cu poziţia geografică generală). Din arealul geobotanic, în suprafaţă totală de 9549 ha, sunt studiate pajiştile permanente, în suprafaţă de 3802 ha. Arealul este prezentat geometric plan, de formă trapezoidală. Baza trapezului corespunde cu latura nordică a arealului şi se suprapune fizic cu talvegul pârâului Cernavodă–Sălişte, având ca punct de origine al laturii – halta S.N.C.F.R. Aciliu şi ca punct terminal, zona de confluenţă a pârâului Cernavodă cu pârâul Magului. Arealul ecofitocenotic, din studiul geobotanic şi economic, este dispus axiallongitudinal pe direcţia N – S, având între punctele extreme, N şi S, o amplitudine de 13,5 km, pornind de la limita nordică a pădurii “PRIPOANE” (Scoruşetu) şi spre Poeniţa Orlatului – Urzicaru (limita extremă sudică) şi până la limita nordică, coincidentă cu halta S.N.C.F.R. Aciliu. Acelaşi areal este dispus longitudinal: E – V, într-un cadru cu lăţimi variabile, respectiv de la 5 km pe latura sudică a arealului (aliniamentul Crinţ – Hălmagiu – Pripoane – Poeniţa Orlatului – Poeniţa Cacovei – Urzicaru), la 10,5 km, la aproximativ jumătatea arealului, pe direcţia vetrelor localităţilor Tilişca – Galeş – Sălişte – Vale – Sibiel – Orlat, respectiv pe disecţia cursului general al râului Negru (Sălişte) şi de 6,7 km la limita nordică a arealului, coincidentă cu direcţia generală a cursului pârâului Cernavodă (cartograma sectorului hidrogeografic Sălişte din cadrul bazinului hidrogeografic Cibin), delimitat la est de râul Orlat şi la vest de valea Tilişcuţei. Pag. 39 38 3.2. Geomorfologia Din punct de vedere geomorfologic, arealul studiat face parte din regiunea geomorfologică III – Carpaţii Meridionali, grupa a 2-a, Munţii Parâng - Cindrel şi prezintă o geomorfologie relativ variată. Din punct de vedere morfogenetic teritoriul pe care se situează pajiştile permanente, cuprinse în prezentul studiu, este reprezentat de cartograma reliefului, scara 1:100.000 şi se încadrează în următoarele tipuri de relief: - tipul Sebeş, muncţii mijlocii, adânc fragmentaţi, cu suprafaţa de eroziune larg dezvoltată în trepte; - tipul Someş, dealuri formate din gruiuri prelungi şi pe alocuri suprafeţe netezite (terase), aparţinând depresiunilor Săliştei şi Sibiului (zone de dealuri şi coline, respectiv piemonturile şi zona câmpiilor piemontane, Depresiunea Săliştei şi Sibiului). Unitatea geomorfologică predominantă este versantul. Configuraţia terenului este în general ondulată, mai rar plană sau frământată. 3.2.1. Zona munţilor mijlocii Zona munţilor mijlocii este reprezentată prin partea nordică a munţilor Cibin, ţinutul Carpaţilor Meridionali, Districtul vestic, care corespunde cu ultimele prelungiri ale munţilor cristalini ai Cibinului. Din punct de vedere morfostructural, sectorul studiat se încadrează în unitatea de orogen carpatică muntoasă (I,A), subunitatea cristalino-mezozoică, Masivul Meridional (a.2.), alcătuit din masive cu înălţimi în general sub 1400 m şi relief domol, produs al unei structuri geologice uniforme, constituită exclusiv din şisturile cristaline ale pânzei getice (micaşisturi, gnaisuri, micacee paragnaise, amfibolite, cuarţite etc.). Absenţa în aceşti munţi a formaţiunilor sedimentare explică şi lipsa unei diferenţieri petrografice a reliefului. Fără a fi străbătuţi de linii tectonice de mare mobilitate în timpul neogenului, munţii Cindrel au suportat în mod uniform mişcările de sinclinare care i-a afectat. În consecinţă, această zonă se caracterizează prin prezenţa a numeroase platforme, de circa 1000 m, care corespund nivelelor de eroziune ale complexului Gornoviţa. În consecinţă, se poate considera că evoluţia geomorfologică a cestor munţi s-a desfăşurat în mod egal şi unitar pe toată întinderea lor. În acelaşi timp, suprafeţele de netezire – dovadă certă a vechilor modelări şi transformări se găsesc la altitudini care coboară peste tot în trepte uriaşe spre marginea de nord a cestei unităţi montane. Referindu-ne la zona munţilor mijlocii, solurile de pe formaţiunile de şisturi cristaline, prezente pa latura S-E a arealului cercetat, sunt mai puţin evoluate decât solurile formate pe micaşisturile cu biotit din zona centrală de vest şi se caracterizează printr-un profil superficial şi un conţinut mai ridicat de schelet. Identificată din punct de vedere altitudinal ca fiind “sub zona montană propriu-zisă”, zona este alcătuită din versanţi cu expoziţie predominant N, NV – NE, cu pantă de 15-35o. Pag. 41 39 3.2.1.2. Zona piemontană (piemonturile) este dispusă sub forma unei fâşii relativ înguste şi este situată la nord şi la nord-est de zona munţilor mijlocii, în continuarea acestora. Sunt formaţiuni de relief (dealuri şi coline) dezvoltate pe structură monoclimală şi slab cutată, cu relief dominant erozivo-structural. Aici solurile s-au format pe produsele de dezagregare şi alterare, în principal a micaşisturilor cu biotit şi a gnaisurilor granitice, în secundar, respectiv pe depozitele luto-argiloase de piemont sau pe con de împrăştiere, cu pante de 2-7o şi expoziţii predominant nordice. 3.2.1.3. Caracteristicile zonei podişului, sunt slab reprezentate în perimetrul ecologic de cercetare. Parţial în Dealul Furcilor, sunt depozitele helvetiene (argile şi marne cu intercalaţii de nisip şi gresii), tortoniene (conglomerate cu intercalaţii de gipsuri) şi cele samaţiene (alternanţă de marne, nisip şi gresii). În funcţie de variaţia litologică s-au diferenţiat şi caracterele solurilor precum şi ale reliefului. Spre contactul cu depresiunea, aceste depozite sunt acoperite cu formaţiuni de vârstă cretacic superior. 3.2.1.4. Zona câmpiei piemontane, relativ restrânsă, urmează la nord de zona dealurilor şi colinelor. Este o zonă complexă, reprezentată prin câmpii subcolinare şi montane, cu văi diviagente şi terase în evantai. Zona aceasta se caracterizează şi printro variaţie mare a rocilor acoperitoare. Acestea sunt reprezentate prin produse de dezagregare şi alterare ale rocilor ce intră în alcătuirea masivelor muntoase (micaşisturi cu biotit, gnaise granitice etc.) transportate şi depuse de apele curgătoare. Depunerile respective, chiar dacă nu sunt prea variate din punct mineralogic, sunt foarte diferite sub aspectul alcătuirii granulometrice, întâlnindu-se sedimente de la nisipoase până la argiloase. Depozitele ponţiene, reprezentate prin alternanţe de nisipuri, argile şi gresii, sunt caracteristice pentru zona deluroasă din cadrul depresiunii Sălişte. Pentru zona de terasă, precum şi pentru zona de luncă, sunt specifice depozitele cuaternare, reprezentate prin argile, luturi, nisipuri şi pietrişuri fluviatile. Este în general plană, cu o pantă uşoară de 0,5-1o. 3.2.3. Geologia şi litologia Cele mai vechi formaţiuni geologice sunt depistate, în areal, în zona montană. Acestea sunt reprezentate prin roci metamorfice acide – şisturi cristaline ale pânzei getice (micaşisturi, gnaise micacee, paragnaise, amfibolite). Datorită rezistenţei mari la alterare, solurile de pe aceste formaţiuni sunt slab evoluate şi se caracterizează prin profiluri puţin sau foarte puţin profunde, reacţie moderat – puternic acidă şi, uneori, conţinut ridicat de schelet. Şisturile cristaline alcătuiesc totodată cea mai mare parte din elementele scheletice ale depozitelor aluviale şi aluvial – proluviale din depresiune. După anumite ipoteze, complexul sisturilor cristaline ar reprezenta, în general, depozite paleozoice metamorfozate, până la carboniferul inferior inclusiv, puse în evidenţă foarte clar în malul (pereţii verticali) stâng al râurilor Sibiel şi Orlăţel, pe cursul mijlociu. Pag. 43 40 Este mai mult ca sigur faptul că aceste depozite sunt mai vechi, datând din precambrianul superior şi cambrianul inferior. Spre contactul cu depresiunea Sălişte şi depresiunea Sibiului (Orlat) aceste depozite sunt acoperite cu formaţiuni de vârstă datând din cretacicul superior şi neozoic. În alcătuirea florei mezozoice, gimnospermele predominante numeric imprimă florei de aici caracterul mesophytic care se individualizează din permianul superior şi dăinuieşte în cretacicul inferior. La începutul mezozoicului se găsesc în stratificaţiile geologice încă elemente ale florei paleophytice. Printre acestea, se situează gimnospermele coniferale (Voltzia), cycadele (Pterophyllum) cât şi ultimele pteridosperme. Acestea, cunoscute numai în triasic, arată întrepătrunderea între flora paleophytică şi cea mesophytică. La sfârşitul mezozoicului apar primele angiosperme, elemente ale florei de tip nou, neophytice. În cretacicul superior, angiospermele tind să predomine gimnospermele, schimbându-se compoziţia generală a florei. Caracterul nou este accentuat şi de apariţia a o serie de genuri de tip nou şi printre gimnosperme (Araucaria, Segvoia) şi filicale. Rezultă că încă din cretacicul superior flora neofitică precede dezvoltarea faunei neozoice. În urma regresiunii de la sfârşitul cretacicului, depozitele neozoicului sunt individualizate prin asociaţii biotice specifice. În floră predomină angiospermele, în timp ce gimnospermele trec în al doilea plan. În faună primul loc îl ocupă mamiferele, foramiferele, lamelibranhiatele şi gasteropodele. Angiospermele, aici, ca floră continentală, sunt predominante şi se diferenţiază într-o asociaţie de arbori cu frunze căzătoare (Fagus, Quercus, Salix, Populus, Ulmus, Alnus, Betula, Magnolia, Sterocaria, Dryophyllum), alături de care apar gimnospermele, precum Tisso, Picea, Pinus, corespunzătoare regiunilor cu climat temperat. Trecerea de la flişul cretacic la flişul paleogen intermitent, identificat în regiunea piemontană a Orlatului, se face prin şisturi argiloase negricioase (argilele de Babica). În regiunea superioară a depresiunii Sălişte, cretacicul superior este în faciesul formelor cu inoceram şi al gresiilor silicioase (fără feldspaţi), care se continuă spre regiunea Amnaşului şi Săliştei şi se identifică prin prezenţa în straturi a foramiferelor arenacee (Rzehakina fissitomata) şi Discocyclina seunesi, cunoscute în danian şi paleocen şi prin care se poate admite continuitatea de sedimentare de la cretacic la neozoicul paleogen în facies de fliş (din golful Maramureşului). În partea inferioară a flişului paleogen, vom găsi în zona actual muntoasă faciesul detritic cu gresii feldspatice, uneori glaucomitice şi conglomerate de Măgura, în zona depresionară faciesul de şisturi argiloase cenuşi, cu intercalaţii de gresii, continuat cu şisturi argiloase sau marnoase verzi şi roşii (şisturile vărgate). Regiunea geosinclianală prezintă faciesul fliş. Peste aria flişului carpaţilor (zona Orlatului), peste şisturile verzi sau gresie (de tip Măgura) urmează un orizont subţire (1-30 m) de marne verzi şi gălbui, dure, bogate în globigerine şi marchează limita superioară a eocenului şi oligocenul. O problemă deschisă a stratificaţiei este aici limita superioară a oligocenului încheiată cu faciesuri lagunar-salmastre, prin straturile de gresii microclonglomeratice cu faună de moluşte ypresian-lutetian dar şi prin straturile de argilă roşii nefosilifere extinse în regiunea Sebeşului, cu radiaţii în arealul cercetat, suportând tortonianul transgresiv. Pag. 45 41 Eocenul marin în zona de studiu a fost complet denudat. Formarea argilelor roşii în regiunea intercarpatică s-a instalat după cutarea laramică, partea inferioară revenind danian-paleocen-eocenului inferior iar partea superioară oligocenului superior, vârsta aquitanianului fiind mai puţin probabilă. În oligocen, unele schimbări în asociaţia floristică şi reducerea numărului de elemente tropicale şi subtropicale, marchează o răcire a climatului. În regiunile geosinclinale se continuă în eocenul superior acumularea flişului care devine detritic grosier în perioada premergătoare a fazei de orogeneză a Carpaţilor, care are loc la sfârşitul oligocenului. Faţă de obiectivele cercetării geobotanice, geologic interesează din perioada neozoică perioada staturile neogenului cu diviziunile sale: miocenul şi pliocenul, precum şi perioada cuaternarului cu diviziunile sale: pleistocenul şi holocenul. Depozitele neogenului realizate în decurs de 28 milioane ani oferă o gamă largă de faciesuri, începând cu depozitele de facies marin, continuând cu depozitele de facies salmastru şi încheindu-se cu depozitele premergătoare cuaternarului, de apă dulce. Florele şi faunele miocene şi pliocene au numeroase trăsături comune, dar se deosebesc, în mare măsură, de flora şi fauna, paleogene. În schimb, ele se aseamănă cu cele actuale. În decursul neogenului au loc schimbări care conduc treptat către constituirea florelor şi faunelor de tip actual prin schimbări în clasa mamiferelor şi la unele foramifere. Flora continentală este alcătuită în cea mai mare parte din coniferale (Pinus, Abies, Taxodium) şi arbori cu frunze căzătoare, dintre dicotiledonatele apetale (Castanea, Fagus, Quercus, Carpinus, Ulmus, Alnus, Betula, Acer, Plantanus, Iuglans…) de tipul celor actuale. Ceea ce formează caracteristica acestei flore este faptul că la începutul neogenului numeroase elemente specifice regiunilor subtropicale actuale. (Glyptostrobus, Sapindus, Liquidambar, Cinamomum, Engelhardia, Myrica, Sabal) se găsesc şi în emisfera nordică până la latitudini mari (Anglia de Sud, Germania de Nord) corespunzătoare zonei temperate actuale. În cursul miocenului (între helveţian şi tortonian) se constată o schimbare importantă: elementele tropicale se retrag spre regiunea circummediteraniană a Europei şi în regiunile tropicale, ca o consecinţă a unei răciri şi aridităţii climatului, care se accentuează progresiv până la sfârşitul neogenului. Este faza premergătoare climatului glaciar care se va instala în cuaternar. În miocen-pliocen s-au schiţat provinciile floristice actuale, provincii care vor suferi puţine modificări în decursul cuaternarului. În interiorul arcului carpatic, depozitele neogene au faciesul panonic. Acestea formează umplutura bazinului Transilvanii. Limita oligocen-miocen este între stampian şi acvitanian şi se determină pe baza specificităţii faunei de nevertebrate. Totodată acvitanianul marchează în întreaga regiune a Thetysului un nou ciclu sedimentar, dezvoltat în burdigalian. La diferite nivele stratigrafice se cunosc zăcăminte de mamifere cu asociaţii formate din specii evoluate pe seama faunei autohtone şi la care se adaugă valuri succesive din elemente de migrare, atât floristice cât şi de faună. Primele etaje ale neogenului – acvitanian şi burdigalian corespunzător acvitanianului se cunosc faune de mamifere dintr-o asociaţie de tip stampian, dar fără Anthracotherium. Pag. 46 42 Burdigalianul cuprinde faune cu o reînnoire remarcabilă, mai ales prin forme de migrare, aparţinând primilor proboscidieni (Trilophodon angustides, Deinotherium cuvieri). Prin evoluţia formelor autohtone apare, printre altele, un nou anthracotheriid (Brachyodus). Burdigalianul lipseşte în arealul de cercetare, dar frecventează în partea de nord vest a Bazinului Transilvaniei, prin straturile de Coruş (nisipuri cuarţoase, albe sau gălbui, cu intercalaţii argilose). Helveţianul este separat în depozitele de molasă ale depresiunii prealpine intercalat într-o succesiune de depozite de facies de apă dulce şi este slab reprezentat în arealul de cercetare, dar este prezent intens în zonele de nord ale Bazinului Transilvaniei. Tortonianul miocen, a fost definit prin straturi de Tortona şi este caracterizat printr-o bogată faună de moluşte miocene, la care se adaugă primele forme de tip pliocenic. Este extins în arealul de cercetare geobotanică la baza piemonturilor Tilişca, Sălişte, Vale, Sibiel, Fântânele şi la est de Orlat. El se suprapune cu baza de transgresiune flandriană din holocenul cuaternar. Delimitarea stratotipului de Tortona este mai mult o delimitare pe criterii litologice. Acesta corespunde pachetului de marne care urmează peste seria argilonisipoasă din pat, atribuită unui “elveziano”, pe criteriul superpoziţiei. În seriile masive mai complete ale miocenului superior (evidente în bazinele regiunii mediteraniene şi atlantice), deasupra părţii inferioare a miocenului, prin seria evolutivă de Globigerinoides hispherica către Orbulina, se surprinde dezvoltarea explozivă a formei Orbulina saturalis, care este privită ca un reper de corelare cu Tortonianul de valoare intercontinentală. Există tendinţa ca tortonianul să fie delimitat, odată cu apariţia acestei zone (Orbulinae), ceea ce corespunde modului de separare a tortonianului în bazinul Vienei, cu radiaţii în arealul de cercetare, reprezentat de tuful de Dej şi peste care urmează Sarmaţianul, evidenţiat în areal la baza piemontului de la sudul localităţii Orlat, prin marne. Ca şi în helveţian, în tortonian se menţin Trilophodon angustides, Deinotherium cuvieri, şi apar primate pongide (Pliopithecus, Dryopithecus şi primele Hyaenide). După miocenul marin (tortonian) are loc o fază de regresiune (continentală- pontică) reprezenrtată de “fauna cu hipparion” equid asociat cu fauna de savană (cu antilope: Gazella deperdita, Tragoceras amalteus; giraffide: Helladotherium), alături de care persistă Mastodonhide: Tetralophodon longirostris, Deinoterium giganteum şi Rhinocerotide: Dicerorhinus echleiermacheri. Din această prezentare rezultă faptul că regresiunea de la sfârşitul miocenului se instalează în toată regiunea mediteraneană şi corespunde cu perioada de expansiune a faunei, cu Hypparion, care va invada apoi, pe măsura aclimatizării, toată Europa. Pentru această perioadă miocenă s-a folosit denumirea de “ponţian”, pentru depozitele de facies salmastru (“facies pontic”). După regresiunea de la sfârşitul miocenului, se instalează pliocenul marin, al doilea ciclu neogen, ale cărui depozite transgresive se aştern pretutindeni în Europa peste depozitele de facies continental ale părţii terminale a ciclului precedent (ciclul miocenian), de origine tortoniană. Date fiind condiţiile în care se desfăşoară regresiunea şi transgresiunea de la limita miocen-pliocen, această limită este trasată o dată cu apariţia faunei cu Hypparion. În cuprinsul pliocenului s-au separat: plaisancianul (marnele sp.) şi astian (nisipurile sp.) recunoscute ulterior a fi numai faciesuri. În ultimul timp se foloseşte formula plaisancianului-astian, pentru a indica pliocenul. Pag. 47 43 În pliocen se cunosc faune de mamifere cu noi specii de Mastodontide:- Burolophodon - (Anancus) – arvensis; Zygolopfodon borsoni; Rhinocerotide (Dicerorhinus megarhinus) cu taperide (Tapirus arvensis) şi ultimul Hypparion (H. crassus), dar fără noi forme de migrare. Depozitele pliocene de facies marin, caracterizate printr-o faună de moluşte, din care au dispărut unele specii miocene, inclusiv cele din depresiunea Sălişte-Sibiu, prin depozite grosiere de nisipuri şi pietrişuri ale unei faze regresive, care au încă facies marin (etajul calabrian). În fauna acestora este caracteristică apariţia primelor elemente boreale (Cyprina islandica), care indică cea dintâi răcire importantă a climei. Sincrone acestora în acelaşi timp sunt depozitele de facies continerntal, cu faune de mamifere (etajul villa franchian) de tip sedimentar pliocenic. Faunele de mamifere ale villa franchianului (nivelul superior al zăcământului vad’Arno, lângă Toscana) se caracterizează printr-un nou val de forme de migrare (Leptobos şi Equus) şi noi forme de evoluţie printre broboscidieni (Archidiacodon: Elephas), alături de care mai persistă unele elemente ale faunei pliocene: Rhinoceros etruscus, Bunolophodon (Anuncus) arvenensis. Pe baza acestei schimbări a faunei, E. Hang, urmând idea exprimată anterior de Th. Fuchs, a trecut villa franchianul la cuaternar, pe seama schimbării faunei şi florei, care coincide, totodată, cu prima răcire a climei. Villa franchianul în arealul cercetat nu este clar evidenţiat dar are corespondenţe de stratificaţii cu parathetisul oriental. Important este corelarea etajelor neogenului din Europa occidentală, dezvoltate în bazinul Mediteranei occidentale cu etajele neogenului Europei Orientale, dezvoltat în bazinul Mediteranei sau Paratethys, la începutul neogenului, acesta comunicând cu bazinul Mediteranei occidentale. Ulterior, evoluţia independentă a dus la dezvoltarea unei faune brahihaline şi, în cele din urmă, dulcicole. Se pot identifica în neogenul oriental: acvitanianul, burdigalianul, helvetianul şi tortonianul – pe baza faunei de nevertebrate marine, mai săracă decât în neogenul occidental, după care urmează depozitele de faună brahihalină ale sarmaţianului. În bazinul Vienei, care corespunde ca stratificaţie geologică în bună parte cu stratificaţia depresionarului geobotanic cercetat, după fauna sarmaţianului urmează “fauna Hipparion”, aşa cum a fost prezentată în contextul geologic european oriental, întâlnită la câteva nivele ale “stratelor cu congerii” din pannonianul superior-miocenic. În panonianul inferior miocenic, corespunzător zonei depresiunii Sibiului (Orlat), în corelaţie cu depozitele panoniene din bazinul Vienei se va găsi în strate Anchithelium aurelianense-miocenic (identificat în zăcământul Gaiselberg) de formă miocenă (meoţian). În panonianul mediu şi superior se cunoaşte asociaţia tipică a faunei cu Hipparion (H. gracile), Bunolophodon longirostris, Deinotherium giganteum, Aceratherium incisivum, Dicerorhinas schleiermacheri, în asociaţie cu rare elemente de stepă-Gazela deperdita (zăcământul Inzeldorf, lângă Viena şi zăcământul Eichkogel, la sud-vest de Viena). Rezultă clar că tortonianul şi mesinianul Europei occidentale corespunde cu tortonianul, sarmaţianul şi neoţianul (panonianul) din Europa orientală, cu reprezentare stratigrafică şi în arealul cercetat. Cu panonianul s.s. se încheie sedimentarea în bazinul Transilvaniei. Miocenul inferior (burdigalian-helveţian) se găseşte, cum am mai relevat, numai pe marginea nord-vestică a bazinului. În centrul bazinului Transilvaniei, seria neogenă începe cu Pag. 48 44 tortonianul, care se aşterne transgresiv, fie pe termeni ai mezozoicului, fie chiar pe cristalin. Constituirea bazinului Transilvănean are loc în tortonian, prin prăbuşirea masivului transilvan. Bazinul Transilvaniei este intermontan, cu subsidenţă puternică, literatura de specialitate, aproximând 4000 m de tortonian-panonian. În Paratethys, după ponţian, cu faună de moluşte comună, în toată întinderea acestuia (existent începând cu limita superioară a pliocenului), respectiv de circa 10 milioane de ani în urmă, urmează depozite cu faune proprii bazinului panonic, bazinului dacic, bazinului pontic şi bazinului caspic, urmare a izolării şi evoluţiei independente a fiecărui bazin. Trasarea limitei miocen-pliocen la baza ponţianului s.s. înseamnă că pliocenul începe ca etaj geologic cu ponţianul şi este confirmat de elementele sporadice ale faunei ponţianului în Parathethis, care apar la baza plaisancianului, cât şi de toată evoluţia geotectonică a regiunilor alpine şi a Parathetysului. Limita pliocen-cuaternar se poate preciza, după aceleaşi criterii, ca şi în Europa occidentală, adică odată cu apariţia elementelor noi: Archidiscodon, Equus, Leptobos. În bazinul panonic, neogenul s-a dezvoltat începând din regiunile ocupate de apele paleogene (din paleogen), adică pe marginile de V, N şi N-E ale bazinului. Abia în miocenul superior (Pannonian) apele au cuprins tot bazinul panonic, inclusiv cel transilvan. Bazinul panonic a luat naştere prin scufundarea masivului panonictransilvan, care în tot timpul dezvoltării sinclinale a avut rolul de masiv intern (Zwischengebirge). Depozitele neogene sunt localizate în bazinul intraalpin al Vienei, situat la N-V, ca fundament alpin şi carpatic; în bazinul Ştiriei, pe marginea zonei centrale alpine; în bazinul Dunării mijlocii, ocupând partea centrală a bazinului panonic şi cu prelungiri către marginea internă a Carpaţilor de Nord şi în Bazinul Transilvaniei, cuprins între curbura Carpaţilor şi Munţii Apuseni. Fauna tortoniană din bazinul panonic şi bazinul Transilvaniei, cu Orbuluina, caracteristica faunei planctonice mediteraneene şi cu numeroasele specii de moluşte de tip subtropical denotă o nouă legătură a Mării Mediterane cu Tetysul, realizată în acest etaj geologic. Dar tortonianul este intern helveţianului. El este reprezentat ca formaţiune transgresivă în zona pericarpatică meridională la est de Tilişca şi în straturile Sălişte, Vale, Sibiel şi Fântânele prin faciesuri de bazin argiloase în alternanţă cu nisipuri şi gresii, cu intercalaţii de cinerite. Aici partea terminală a tortonianului superior este transgresivă şi discordantă pe ceilalţi termeni ai tortonianului inferior şi mediu. Cu privire la fauna tortoniană, în areal s-a constatat, prin forarea stratificaţilor, o sărăcire a macro şi microfaunei (zona cu Rotalia) şi o regresie pe marginea bazinelor de sedimentare. Sunt schimbări care corespund izolării bazinului panonic şi transilvan, atât de depresiunea perialpină cât şi de Thetys. În urma acestor izolări, întreaga faună stenohalină dispare şi persistă numai un mic număr de genuri de moluşte şi foramifere, pe baza cărora se va constitui fauna brahihalină a sarmaţianului. Sarmaţianul îl găsim reprezentat mai jos, în pericarpaticul şi depresiunea Orlatului, ca subunitate a bazinului panonic (Vh-bst). Aici sarmaţianul dispune un facies de bazin argilos, unde stratificaţia este dată de zonele paleontologice foramifere (Cu Elphidiam sp.) şi de un facies de ţărm nisipos şi calcaros, de straturi cu Rissoa (Mohrensternia d. sp., Ervilia dissita, Syndesmya reflexa, Cerithium rubiginosum, C. mitrale), straturi de Ervilia sp. şi straturi cu Mactra sp. şi Cardium. Pag. 49 45 Se constată, la sfârşitul sarmaţianului, o regresiune pe marginile bazinului, urmată de dispariţia faunei sarmaţiene (afară de cardium) şi înlocuirea cu o faună endemică de congerii, limnocardiite, melanopside şi ostracode de mediu cu salinitate mai scăzută. Această schimbare de faună este consecinţa izolării bazinului pannonictransilvan de bazinul euxinic, în urma unor ridicări ale Alpiilor şi Carpaţilor (mişcări attice), însoţite de o scufundare accentuată a întregului bazin panonic-transilvan. “Straturile cu congerii” formează panonianul s.i., reprezentat în stratificaţiile geologice din depresiunea Orlat-Sibiu printr-un pachet de marne cenuşiu-albicioase şi nisipuri fine, care urmează, în continuitate, peste sarmaţian în zonele joase şi transgresive pe margine, unde litologic este mai variat. În cuprinsul pannonianului, pe baza schimbării succesive a asociaţiei de faune se separă o parte inferioară sau pannonian i.s., de straturi inferioare cu congerii (cu Congeria ornithopsis, C. partschi, C. zsigmondy, C. subglobosa şi primele Paradacna) şi o parte superioară sau ponţian s.s., din straturi superioare cu congerii (cu C. ungula caprae, C. rhomboidea, Paradacna abichi…), cu numeroase specii comune cu cele ale ponţianului din bazinul euxinic. Această faună nu mai este reprezentată în depresiunea Sibiului (Orlat) şi aceasta deoarece apele pannonicului şi retrag până la începutul perioadei ponţiene din întreg bazinul Transilvaniei, lăsând în urmă straturi cu pietrişuri, în alternanţă cu straturi de argilă vărgate, nefosilifere, uneori transgresive (ponţiene?) persistente numai în bazinul Vienei. După ponţian, apele se retrag către părţile de sud-vest şi sud ale bazinului pannonic (Slovenia, Croaţia), alcătuind lacuri de întindere variabile, în care se dezvoltă o faună de vivipare şi melanopside (Viviparus neumoyri, Viviparus biforcinatus, Viviparus atricturatus), depozitele respective fiind cunoscute ca “straturile de paludine” şi care reprezintă ultima parte a pliocenului. În aceste lacuri se va mai continua sedimentarea în cuaternar (Viviparus vukotinovici), în pleistocenul inferior şi mediu, după care bazinul panonic devine complet uscat. Abordând aspectele de vulcanism ale perioadelor geologice semnalate şi în arealul de cercetare se analizează mai întâi, în ansamblul lor. Astfel, în neogen au loc erupţii vulcanice în Carpaţii româneşti. După o fază premergătoare, a danianului neocretacic şi a paleogenului inferior (acvitanian şi burdigalian) au loc erupţii neolitice (helveţian-tortonian inferior), erupţii cuarţ-dacitice (tortonianul superior), erupţii andezitice cu augit (sarmaţian) şi erupţii andezitice-bazaltoide (poliocenul superior). Este forma magmatismului subsecvent târziu, cu lave sialice-acide şi neutre, urmat de magmatismul final, cu lave bazaltice, corespunzător fazei de trecere la stadiul de craton al regiunilor carpatice. Zona munţilor Cibin, care include în mare parte şi arealul de cercetare, este reprezentată de şisturile cristaline dure, în mare parte de micaşisturile cu biolit, în general acide şi prea puţin, izolat de cele bazice. Perioada cuaternară Se caracterizează prin răcirea accentuată a climei, fapt care a favorizat dezvoltarea fenomenelor glaciare, şi prin apariţia omului, cel mai important fenomen biologic evolutiv. În această perioadă mai frecvente sunt depozitele continentale, de geneză variată (depozite glaciare, fluviatile, eluviale, eoliene, de peşteră). La începutul cuaternarului (pleistocenul inferior), având loc prăbuşirea uscatului egeean, apele Pag. 50 46 parathetisului din bazinul Vienei, Sloveniei şi Croaţiei, se vor concentra definitiv în Marea Egee şi vor lăsa uscatului, până astăzi, aceste întinse suprafeţe. Marea problemă a stratigrafiei cuaternarului este sincronizarea clasificării fiecărei categorii de depozite, rezultate remarcabile obţinându-se prin determinările de vârste absolute (cu C14) şi prin studii palinologice. În cuaternar, gheţarii au ocupat regiunile montane carpatice, aceştia fiind dezvoltaţi pe culmile cu peste 2000 m altitudine. Arealul de cercetare are o poziţie geografică de vecinătate cu zonele glaciare (Cindrelul, Frumoasa, Serbota) din munţii Cibin. Gheţarii acestei zone au fost de tip pirenian cu expoziţie nord-est şi est, ferite de vânturile din nord-vest şi vest, purtătoare de masă de aer umed continental. Poziţia apropiată a gheţarilor a avut influenţă asupra alterării fizice a şisturilor cu biotit din areal. Evoluţia litologică, faunistică şi floristică a acestor munţi a fost influenţată de fenomenele periglaciare din fazele glaciare, fenomene dezvoltate ca un brâu la marginea regiunii glaciare (a munţilor înalţi). Printre fenomenele din această categorie sunt distrugerile mecanice produse prin îngheţ şi dezgheţ repetat şi neuniform, ale structurii depozitelor afânate cu o manta peste întreaga suprafaţă a micaşisturilor şi a depozitelor solifere de la baza versanţilor (coluvii, proluvii), procese care au determinat apariţia unor cute false, involuţii: pene periglaciare, rezultat al topirii gheţarilor de la vârf spre baza munţilor. Altfel, la marginea regiunii glaciare au luat naştere acumulări de depozite sub forma depozitelor fluvio-glaciare cu reprezentare în depresiunea Sibiului (Orlat), rezultate din spălarea morenelor, prin acţiunea apelor provenite din topirea gheţarilor şi a celor fluviale, provenite din creşterea valorii precipitaţilor în zonele periglaciare, lineitrofe zonei de topire a gheţarilor. Debitele fluvio-glaciare au determinat eroziunea fluviatilă şi a conturat reţeaua hidrografică actuală şi în arealul de cercetare, iar materialele transportate din zonele înalte, din eroziunea fluviatilă, au fost depozitate în mare parte la baza versanţilor sub formă de aluviuni (proluvii fluviatile şi coluvii fluviatile) cu constituirea de terase, produse ale glaciaţiei, evidente în terasele depresiunii Sălişte. Depozitele aluviale glaciale au intrat în alcătuirea teraselor fluviale, unele mai înguste, altele larg dezvoltate, în lungul râului Sălişte. În arealul cercetat, se evidenţiază terasa înaltă din zona Săcelului, formată în prima jumătate a plistocenului, în interglaciaţia Mindel (Elster)/ Riss (Saale), cu provenienţa după concepţia mea în muntele Godeanu. Urmează formarea teraselor de mijloc din zona Sălişte (cartierul nordic al intraviranului Sălişte – teren de sport – ferma zootehnică a fostului I.A.S. Şura mică) în a doua jumătate a pleistocenului superior (cu Mammuthus primigenius şi Rhinoceras tichorhinus), în interglaciaţia de tip Riss (Saale)/ Würm (Vistula), cu provenienţa în muntele Godeanu, şi, în sfârşit, terasa joasă, în lungul cursului actual al râului Sălişte, formată în holocenul postglaciar inferior (14.000 ani), cu provenienţa în munţii Cindrel. Glaciaţia din Cindrel este reprezentată dintr-un singur val de forme morene frontale cu diferenţe de altitudine de circa 100 metri (căldările – iezerele) indică o singură fază glaciară şi se raportează ultimei glaciaţii, pe când în muntele Godeanu se identifică două valuri de morene frontale, cu diferenţe de altitudine, între ele, de 350 metri, ceea ce indică două faze glaciare, respectiv Riss – Saale şi Würm – Vistula. Pag. 51 47 În pleistocenul superior – holocen, din cauză că se produce o ridicare a depresiunii Transilvaniei, împreună cu tot edificiul Munţilor Apuseni, depozitele cuaternare sunt puţin dezvoltate şi foarte tinere, timp în care râurile îşi adâncesc văile. Distribuţia areală a faunei şi a florei arată că răcirea climei, simţită încă din pliocen, culminează în pleistocen şi că toate procesele geologice din cuaternar sunt evident influenţate de factorul climatic. Caracteristic pentru zona colinară din cadrul arealului de cercetare sunt depozitele pliocene – ponţiene, reprezentate prin alternanţe de nisipuri, argile şi gresii. Litologic, materialele parentale ale solurilor din teritoriu sunt, aşadar, foarte variate, mergând de la şisturi cristaline la depozite proluviale (provenind tot din şisturile cristaline) şi la depozite fluviale ( de aceeaşi sorginte), până la depozite de argile, luturi fine, argile şi nisipuri (depozite de cuvertură punţiene), la depozite de pietrişuri şi nisipuri de cuvertură sarmaţiană (bessarabian – volhinian), ambele în zona Orlatului, până la depozitele de origine tortoniană. 3.2.4. Altitudine, expoziţie, pantă Din punct de vedere altitudinal, pajiştile permanente (păşuni şi fâneţe curate, păşuni şi fâneţe cu arbori şi păşuni şi fâneţe cu împădurite) din arealul de cercetare se situează între 471 m (Orlat) şi 1417 m (Poeniţa Cacovei - Scoruşetu). Ele sunt răspândite altitudinal în areal în 5 etaje distincte după cum sunt prezentate în tabelul următor: Nr . et aj Etajele de vegetaţie Supraf aţa totală a arealul ui Din care Pajişti perman ente Păşu ni Fâneţ e alte ramu ri funci are I Etajul depresionar de gorun (471- 550 m) 2205 446 - 446 1759 II Etajul perimontan de amestec (550-700 m) 2518 736 462 274 1782 III Etajul submontan al fagului (700- 1100 m) 3096 1594 489 1105 1502 IV Etajul montan amestec fag şi molid (1100-1250 m) 875 640 434 206 235 V Etajul boreal al molidului (1250- 1417 m) 815 386 260 126 429 Total areal cercetat 9509 3802 1645 2157 5707 După cum se observă, pajiştile permanente din arealul de studiu sunt răspândite pe o mare întindere (din etajul gorunetelor şi făgetelor de deal, până în etajul montan de molidişuri, ceea ce determină o mare varietate de condiţii. Pag. 52 48 Expoziţia generală a pajiştilor permanente din zona munţilor mijloci, determinată de amplasarea unei mari părţi din areal pe versantul nordic al munţilor Cindrelului, este nordică. Datorită reţelei hidrografice destul de dese s-au creat, însă, toate categoriile de expoziţii. Expoziţia generală a piemonturilor este nordică, determinată de expoziţia generală nordică a munţilor mijlocii, în prelungirea cărora acestea se situează. Expoziţia generală a pajiştilor permanente din zonele depresionare este sudică. Situaţia pajiştilor permanente din arealul ecologic studiat, pe categorii de expoziţii se relevă în următor: Etajul Suprafaţa de pajişte din care pe expoziţii N E S V ha % ha % ha % ha % I 446 42 9,4 45 11,1 294 65,9 65 14,6 II 736 478 64,9 88 11,9 125 17,0 45 6,2 III 1594 994 62,3 155 9,7 325 20,5 120 7,5 IV 640 335 52,3 124 19,4 55 8,6 126 19,7 V 386 186 48,2 105 27,2 - - 95 24,6 Total 3802 203 5 53,5 517 13,6 799 21,0 451 11,9 Înclinarea terenului variază de la 0o în lunci, şipe platformele depresionare până la 40-45o, în zonele abrupte, în care predomină înclinările repezi. Media generală a înclinării terenului în areal este în jur de 16o. pe categorii de înclinări, situaţia este prezentată în tabelul următor: Etajul Suprafaţ a ha din care pe categorii de înclinare (grade) până la 60 6-150 16-250 26-450 ha % ha % ha % ha % I 446 404 90,6 42 9,4 - - - - II 736 218 29,6 368 50,0 138 18,8 12 1,6 III 1594 182 11,4 822 51,6 565 35,4 25 1,6 IV 640 165 25,8 215 33,6 244 38,1 16 2,5 V 386 36 9,4 145 37,4 187 48,5 18 4,7 Total 3802 1005 26,4 1592 41,9 113 4 29,8 71 1,9 Pag. 53 49 3.2.5. Solurile Diversitatea condiţiilor fizico-geografice şi a factorilor pedogenetici, impuse în primul rând de fragmentarea şi etajarea reliefului, aşa cum au fost prezentate, în parte, în studiul geomorfologic, geologic şi litologic al arealului geobotanic cercetat, au drept consecinţă o varietate accentuată a învelişului de sol (vezi cartograma solurilor). În zona câmpiei piemontane, solificarea determinată de revărsarea apelor în special în post-glaciaţii şi de prezenţa pânzei freatice la mică adâncime, uneori chiar la suprafaţă, a dus la formarea de soluri aluviale, lăcoviştite sau turbificate şi de soluri turbogleice. Solurile aluviale, holocene, relativ puţin răspândite, se întâlnesc în imediata apropiere a cursurilor de apă (Valea Cernavodă, Magului, Sălişte, Tilişcuţei, Sibielului, Sibielaşului, Godia, Cetăţii, Pârâul Cacovei, Valea Orlăţelului, Orlatului s.a.). Lăcoviştile uşor turbificate sunt, de asemenea, puţin răspândite, se găsesc pe terasele inferiore, cu apă freatică, în general, la 70 cm. Lăcoviştele ocupă cea mai mare parte a câmpiei piemontane, şi se găsesc în partea centrală a luncilor ieşite de sub inundaţie şi chiar pe terasele superioare, cu apa freatică la peste 100 cm. De remarcat este faptul că acestea din urmă se găsesc pe alte lăcovişti îngropate la adâncimi cu atât mai mari, cu cât nivelul terasei este mai ridicat. Aici s-au format solurile brune luvice cu diferite forme de pseudogleizare, brune umezobazice. Solurile turbogleice, restrânse ca suprafaţă, se întâlnesc ca petice în formele depresionare din lunci şi în cele de sub terase şi dealuri (P. Burcea, 1964). Luncile cuprind solurile aluviale tipice, litice şi gleice. În zonele dealurilor şi colinelor, solurile sunt reprezentative prin soluri brune de pădure şi brune de pădure podzolite, mai răspândite fiind primele. Solurile brune de pădure s-au format în condiţii de drenaj extern mai bun, pe produse solifere provenite din dezagregarea şi alterarea micaşisturilor cu biolit. Solurile de pădure podzolite se întâlnesc numai în partea estică a sectorului cercetat (piemontul de la Orlat, în Roghini) şi sunt formate pe produse de dezagregare şi alterare a gnessurilor granitice şi în condiţii de drenaj extern slab, motiv pentru care prezintă aspect de pseudoghizare (P. Burcea,1964). Interstiţial şi izolat se găsesc soluri caracteristice piemonturilor, formate pe depozite luto-argiloase de piemont. Formele de relief, determinate în pedogeneză, se manifestă prin versanţi cu expoziţie predominant nordică (N), cu pante de 15-25o care generează denudarea diluviilor şi deplasarea acestora în cuverturi de aşteptare, pe versanţi, sau în proluvii, la baza pantelor, şi piemonturi, cu panta de 2-7o şi cu aceleaşi expoziţii (N). Tot aici, la contactul cu zona montană propriu-zisă se găsesc ravene de tip complex, adânci de 20-40 m, cu lăţimi de 40-150 m, cu soluri diferenţiate (soluri brune luvice pseudoghizate, soluri brune acide tipice şi soluri brune acide litice, cu schelet în diferite faze şi litosoluri, iar ca excepţii, pe conurile de împrăştiere – sunt solurile aluviale – pluviale, tipice, cu contrast de textură. Pe firul pâraielor (cursul mediu), în petice izolate se întâlnesc soluri aluviale litice. Ca mod de folosinţă această zonă este predominată de păşuni, fâneţe şi păduri. În zona munţilor mijlocii, tipul predominat de sol îl constituie solul brun montan acid de pădure. Acest sol s-a format pe seama micaşisturilor cu biolit cu un profil mai adânc şi sunt mai sărace în schelet (în zona Fântânele, Scoruşetu, Crinţ), iar cele care s-a format pe gnaisuri granitice (zonele Sibiel şi Orlat) cu un profil mai scurt, sunt mai bogate în schelet. În general, pe versanţii cu expoziţie nord-vest se găsesc solurile brune acide tipice, cu schelet puţin sau chiar fără schelet, Pag. 55 50 iar pe versanţii cu expoziţie nordică şi nord-estică, mai umezi şi mai umbriţi, se găsesc soluri brune acide criptospodice. Pe vârfurile acestor versanţi (vârfuri, creste şi culmi) se întâlnesc soluri brune acide litice şi litosoluri. Pentru a pune în evidenţă influenţa factorului edafic, a trofismului solului în specificitatea şi productivitatea fitocenozelor se vor releva în continuare, particularităţile interacţiunii factorilor pedogenetici şi principalele grupe de procese, care au produs la formarea solurilor de pajişti în arealul cercetat. Se vor analiza, în context, procesele pedogenetice primare, vegetaţia primară şi procesele pedogenetice secundare. Procesele pedogenetice primare Din încercarea de descriere a factorilor pedogenetici naturali, activi în areal, se desprinde caracteristica comună a unora dintre ei, caracterul gradientic, şi anume, etajarea lor altitudinală. Dintre aceşti factori (fitogeografici, ecologi şi economici), cei climatici şi vegetaţia prezintă corelaţia cea mai strânsă a valorilor, elementelor lor cu altitudinea. De asemenea, strâns legate de zonele de relief, din punct de vedere litologic, se diferenţiază în zona munţilor Cibin două unităţi pedologice bine distincte. Astfel, zonalitatea principalilor factori pedogenetici din munţii Cibin, în bună parte cuprinşi în arealul geobotanic cercetat, se reflectă în învelişul de soluri. Solurile de aici s-au format în totalitatea lor în condiţiile unui regim hidric percolativ, şi anume: - regim dominant (puternic) percolativ, cazul solurilor montane podzolice, cu orizont B argilo-iluvial, din provincia climatică caracterizată prin formula Dfbk, corespunzătoare regiunii de contact dintre zona depresionară şi zona muntoasă; - regim permanent (puternic şi foarte puternic) percolativ, cazul solurilor montane brune acide, solurilor brune acide podzolice şi solurilor podzolice, cu orizontul B fericumico-iluvial din zona munţilor mijlocii, caracterizate prin formulele climatice Dfk (E. Stângă, s.a., 1963). Accentuarea caracterului percolativ al regimului hidrologic, o dată cu creşterea altitudinii, este determinată de scăderea temperaturilor (evapotranspiraţiei) şi sporirea precipitaţiilor, în acelaşi sens. Din această cauză, una din caracteristicile principale ale solurilor din arealul cercetat este debazificarea (spălarea elementelor bazice din complexul abdsortiv şi acidifierea lui ca urmare a saturării cu ioni de H+. Debazificarea este cu atât mai accentuată, cu cât caracterul percolativ al regimului hidrologic creşte ca intensitate (N. Stângă s.a. 1963). La realizarea stării înaintate de debazificare a solurilor a contribuit într-o bună măsură şi conţinutul iniţial scăzut în elemente bazice ale rocilor mame. Cu excepţia şisturilor amfibolice, care au un caracter bazic, dar care constituie roca mamă pentru suprafeţe foarte restrânse de soluri, cea mai mare parte a solurilor de pajişti din arealul geobotanic cercetat s-a format pe roci metamorfice grupate, după chimismul lor global în categoria rocilor acide. În raport cu alt caracter al roilor mame, anume acela de a fi uşor sau greu alterabile, au luat naştere soluri deosebite din punct de vedere al profunzimii (al grosimii profilului) şi al conţinutului de schelet. Astfel, micaşisturile cu biolit, dominate în areal, sunt roci moi, uşor alterabile, şi au dat naştere solurilor profunde şi mediu profunde (în strânsă legătură şi cu elementele reliefului (pantă, expoziţie) şi ecologice (umiditate, temperatură….) în timp ce şisturile amfibolice, Pag. 56 51 foarte slab sau slab reprezentate în areal, au determinat formarea solurilor mediu profunde sau superficiale, cu conţinut de schelet mai mult sau mai puţin ridicat (N. Sângă, Iuliana Şerbănescu şi V. Blănar, 1963). Vegetaţia primară, în principal pseudoprimară, instalată în diferitele perioade geologice şi încheiată postglaciar, ea însăşi un produs al celorlalţi factori, a avut rolul hotărâtor în diferenţierea şi repartiţia solurilor din arealul geobotanic cercetat. Zonele şi subzonele diferenţiate în raport cu vegetaţia se caracterizează prin procese pedogenetice specifice. Astfel, în corelare cu dispunerea reliefului în trepte ce coboară, în areal, de la 1400-1500 m (Poeniţa Cacovei) la 470 m (râul Sălişte, amonte de localitatea Orlat) cu etajarea solurilor este repartizată şi vegetaţia. Aceasta este dispusă în trei mari etaje: - sub 1500 m ne situăm, deci, în etajul forestier, care coboară până în depresiune. Pe stâncile golaşe, în suprafeţe reduse apar instalaţi muşchii şi lichenii. - etajul superior al pădurilor este constituit din pădurile de conifere, în special molidul (1250-1417 m). - sub pădurile de conifere (1250 m) apar pădurile de fag, cu dispoziţia lor pe versantul nordic (100-1250 m). - sub pădurile de fag se extind pădurile de fag în amestec cu stejarul şi alte specii lemnoase, cu dispoziţia lor pe versanţii nordici, sud-est şi sud-vest (700-1000 m). la poalele munţilor, coborând pe dealuri şi în depresiune, se extinde pădurea de stejar. În subzona pădurilor de gorun, parţial, cât mai ales în subzona pădurilor de amestec de fag şi gorun, au avut loc procese cunoscute sub numele de podzolire secundară sau de degradare podzolică, denumite şi procese de climerizare sau “lessivage”, procese care au condus la geneza solurilor montane podzolice cu orizontul B argilo-iluvial. În celelalte subzone de vegetaţie forestieră din arealul geobotanic cercetat (subzona pădurilor de fag, de fag cu molid şi de molid) au avut loc procese de podzolire primară sau de distrucţie podziolică mai mult sau mai puţin intensă, al căror rezultat în constituie solurile montane brune acide podzolice şi solurile montane podzolice cu orizontul B fericumicoiluvial. Variaţia valorilor silicei zoolitice (SiO2), aluminiului (Al2O3) şi fierului (Fe2O3) pe profilul acestor soluri evidenţiază clar intensitatea proceselor de alterare a materialului de solidificare, de eluvionare sau iluvionare a componentelor amintite din şi în orizonturi specifice, determinând o grupare a unităţilor de sol în cadrul unităţilor teritoriale ecologic omogene (T.E.O.). Conţinutul mai ridicat de fier îşi are originea în roci de solificare, în natura lor feromagnezică evidentă în profiluri. Dintre elementele bazice, potasiul prezintă valorile cele mai ridicate pe întreaga serie de soluri, ca urmarea a conţinutului ridicat de potasiu, ca şi la fier, a rocilor de solificare. În seria de soluri, din arealul geobotanic cercetat, sodiul şi îndeosebi potasiul prezintă valorile cele mai ridicate, în cadrul solurilor montane brune acide şi solurilor brune acide podzolice. Sensul variaţiei lor pe profil este cel de creştere odată cu adâncimea, exceptând, bineînţeles, orizonturi tipice de eluvionare (E. Stângă, s.a. 1963). Pag. 57 Procesele pedogenetice secundare 52 Dacă solurile de pajişti, de origine primară, situate în zona etajelor altitudinale superioare sunt ferite şi influenţate puţin, sau deloc antrepogen, în schimb solurile de pajişti de origine secundară, prin poziţia lor altitudinală joasă, sunt influenţate antropogen. Defrişarea masivă a pădurilor primare de pe dealuri şi depresiuni, cu aspect insular şi instalarea vegetaţiei ierboase secundare, a provocat pe aceste suprafeţe suprapunerea procesului de înţelenire secundară pe fondul proceselor pedogenetice primare, relevate mai sus, fapt care a condus la modificări în regimul de desfăşurare a proceselor pedogenetice primare amintite. Aceste modificări sunt produse de deosebirile în ce priveşte receptarea şi redistribuirea elementelor climatice (temperatură, precipitaţii, lumina, umiditatea relativă…) în solurile de sub cele două mari formaţii vegetale, precum şi modificărilor cantitative şi calitative însemnate cu privire la modul şi intensitatea de manifestare a procesului bioacumulativ (a micului circuit biologic) pe fondul procesului geologic eluvial-iluvial. Astfel, solurile montane brune acide podzolice a pajiştilor din areal secundar înţelenite, sunt lipsite de litieră (suborizontul A01) şi de stratul de humificare (sub orizontul A02). Ele prezintă în schimb un suborizont de ţelină (A1ţ2), gros de 5-12 cm, relativ des, urmat de un orizont A1 mai dezvoltat, mai bine structurat şi mai afânat decât în cazul solurilor de acelaşi tip de sub pădure. De asemenea, orizontul B al solurilor montane brune acide şi brune acide podzolice de pajişti este mult mai afânat decât cel al solurilor montane brune acide şi brune acide podzolice aflate sub pădure, care se prezintă mai compact. Abordând regimul umidităţii pe profilul solurilor montane aflate sub cele două mari formaţii vegetale, starea de umezire este mai uniformă pe toată grosimea profilului la solurile montane de pajişti comparativ cu cele de subpădure. Principalele tipuri de sol Variaţia mare a condiţiilor şi factorilor pedogenetici a determinat o variaţie însemnată a învelişului de sol în areal. I. În zona câmpiei piemontane (471-550 m), solifierea, determinată de revărsarea apelor şi de prezenţa pânzei freatice la mică adâncime, uneori chiar la suprafaţă, a dus la formarea de soluri aluviale lăcoviştite sau turbificate şi la soluri torbogleice, toate în imediata apropiere a cursurilor de apă. Lăcoviştele uşor turbificate, puţin răspândite în areal, întâlnite pe terasele inferioare, cu apa freatică la aproximativ 70 cm, ocupă cea mai mare parte a câmpiei piemontane. Acestea se găsesc în partea centrală a luncilor ieşite de sub inundaţie şi pe terasele superioare, cu apa freatică la peste 100 cm. De remarcat este faptul că, aşa cum am mai relatat, acestea se găsesc pe alte lăcovişti, îngropate la adâncimi cu atât mai mari, cu cât nivelul terasei este mai ridicat. Solurile turbogleice, restrânse ca suprafaţă, se întâlnesc ca petice în formele depresionale din lunci şi în cele de sub terase şi arealuri. În această zonă a arealului geobotanic cercetat s-au identificat pe baza studiilor pedologice existente şi a celor de completare, pentru elaborarea acestei lucrări, următoarele tipuri de sol (TEO):  US85- Sălişte: - sol aluvial tipic, pe pietrişuri fluviatile, lut-nisipos, situat în lunci, cu roca mamă constituită din depozite fluviatile, nisipuri, pietrişuri (lunca râului Sălişte, sectorul amonte din areal);  Pag. 58 53  US93- T. Sălişte şi US28 T. Orlat: - sol aluvial gleizat, pe depozite fluviatile, lutos, situat pe luncă cu roca constituită din depozite aluviale (lunca râului Cernavodă-Sălişte şi lunca râului Sălişte – pe teritoriul Orlat;  US1- T. Orlat: - sol brun argilo-iluvial, moderat pseudogleizat, slab luvic pe luturi fine, lutos, luto-argilos;  US19- T. Sălişte: - sol brun podzolic, puternic pseudogleizat, pe argile, argilos, situat pe terase şi zone depresionare, versanţi, cu roca mamă constituită din argile;  US64- T. Sălişte: - sol pseudogleic, pe argile, argilos, situat pe versanţi 3-5o, zone depresionare, cu roca mamă constituită din argile;  US73- T. Sălişte: - sol puternic erodat, pe argile, situat pe culmi înguste şi versanţi 15-25o, cu roca constituită din argile. II. În zona dealurilor şi a colinelor (551-650/700 m), solurile sunt reprezentate prin soluri brune de pădure şi soluri de pădure podzolite. Solurile brune de pădure s-au format în condiţii de drenaj extern mai bun, pe produse de dezagregare şi de alterare a micaşisturilor cu biolit. Solurile brune de pădure podzolite se întâlnesc numai în partea de est a arealului cercetat şi s-au format pe produse de dezagregare şi alterare a gneissurilor granice şi în condiţii de drenaj extern slab, motiv pentru care prezintă aspecte de pseudogleizare. Sunt frecvente în această zonă geografică următoarele unităţi de sol:  US41- T. Sălişte: - sol brun de pădure acid tipic, situat pe versanţi cu expoziţie estică, sud-estică, panta 15-25o, cu roca mamă constituită din roci metamorfice acide;  US40- T. Sălişte: - sol brun acid tipic, lut-nisipos, situat pe versanţi 18-40o cu roca mamă constituită din roci metamorfice acide;  US42- T. Sălişte şi US16 T. Orlat: - sol brun acid litic nisip, lutos, situat pe forme de mamelon, culmi înguste şi versanţi cu panta de 15-27o, de sub pajişti montane de expoziţie nordică, nord-estică, nord-vestică, altitudine de 460-660 m şi cu roca mamă constituită din roci metamorfice acide;  US13- T. Sălişte: - sol brun podzolit, pseudogleizat moderat, argilos, situat pe terase şi versanţi cu panta de 5-7o, de expoziţie estică, sudică şi cu roca mamă constituită din argile;  US26- T. Orlat: - sol aluvial tipic, cu schelet puţin, pe depozite poroluvoaluviale, stratificate, luto-nisipos, format pe con de împrăştierepiemont, nisipuri, pietrişuri, de expoziţie estică, nord-estică, panta de 1-5o;  US13- T. Sălişte: - sol brun podzolit tipic pe argile, argilos, pseudogleizat slab, moderat slab, situat pe creste înguste şi versanţi cu expoziţie sudică, estică, nord-estică, vestică, panta 6-12o, pe roca mamă constituită din argile;  US81- T. Sălişte: - litosol tipic, situat pe creste şi versanţi, cu panta de 30- 35o, cu roca mamă constituită din roci metamorfice acide (şisturi cristaline) În zona montană, respectiv în etajul nemoral al fagului (700-1100 m), în etajul nemoral al pădurilor de fag şi răşinoase (1100-1250m) şi în etajul boreal al pădurilor de conifere (1250-1417) din cadrul arealului cercetat, tipul predominat de sol îl constituie solul brun montan acid de pădure. Solurile din această zonă, cele formate pe seama micaşisturilor cu biotit, au un profil mai adânc şi sunt sărace în schelet (Plaiul Galeşului, Fântâna Mărului, Şanta Săliştii, Paiana Vălenilor, Crinţul Galeşului, Poeniţa Cacovei, Poiana Godia, Poeniţa Orlatului etc.) Pag. 59 54 iar solurile formate pe gneissuri granitice au un profil mai scurt şi sunt mai bogate în schelet şi ocupă zone din partea estică a arealului (T. Orlat). Sunt frecvente în zona montană următoarele tipuri de sol:  US17- T. Orlat: - sol brun acid litic, cu schelet puţin, luto-nisipos, cu roca dură mai jos de 28-48 cm, de sub pajişti montane, la altitudini de 680-1175 m, situat pe versanţi cu expoziţie nordică, panta 20-25o, cu roca mamă constituită din şisturi cristaline;  US14- T. Orlat: - sol brun acid tipic, luto-nisipos, cu roca dură la 85-90 cm, de sub pajişti montane, la altitudini de 950-1150 m, situat pe versanţi cu expoziţie nordică, nord-estică, nord-vestică, panta 20-25o, cu roca mamă constituită din şisturi cristaline;  US15- T. Orlat: - sol brun acid criptospodic, luto-nisipos, cu roca dură la 63- 71 cm, de sub pajişti montane, la altitudini de 970-1195 m, situat pe versanţi cu expoziţie nordică, nord-estică, nord-vestică, panta 20-35o, cu roca mamă constituită din şisturi cristaline;  US42- T. Sălişte-Tilişca: - sol brun acid litic, nisipo-lutos, situat pe forme mamelon, culmi în fuste şi versanţi cu pante 15-27o, expoziţie nordică, nordestică, nord-vestică, panta 20-35o, cu roca mamă constituită din roci metamorfice acide;  US81- T. Sălişte-Tilişca: - litosol tipic, situat pe creste şi versanţi, panta 30- 35o, cu roca mamă constituită din roci metamorfice acide (şisturi);  US20- T. Orlat: - litosol tipic, cu schelet puţin, lutos, situat pe forme de relief mamelon, cu expoziţie nordică, nord-estică, sudică, panta 10-20o, pe păşuni montane, cu roca mamă constituită din şisturi cristaline;  US19- T. Orlat: - litosol tipic necarbonatic, cu schelet puţin, luto-nisipos, situat pe forme de relief mamelon, cu expoziţie nordică, nord-vestică, sudică, panta 50-60o, de sub păşune, cu roca mamă constituită din şisturi cristaline; Factorii agravanţi ai procesului de degradare a solului Solul şi vegetaţia constituie un sistem a cărui depreciere a calităţii se exprimă prin cantitatea de biomasă acumulată. Procesul privind deprecierea calităţii cuprinde, în areal, trei stadii: Stadiul 1, când funcţiile principale ale sistemului sunt normale, când variaţiile de productivitate se autoreglează, realizându-se o stare de echilibru (climax), caracteristică zonei de depresionare. Stadiul 2, când are loc o degradare a funcţiilor principale iar prin autoreglare sistemul nu reuşeşte să stabilească starea de echilibru, iar pe termen lung are loc o depreciere a calităţii (productivităţii). Limita de toleranţă este eroziunea admisibilă care pentru eroziunea de suprafaţă este de 1-6 t/ha pe an. Reabilitarea sistemului se poate realiza prin intervenţii antropice (schimbarea modului de folosinţă, a structurii folosinţelor, aplicarea de îngrăşăminte, de lucrări şi amenajări cu rol antierozional etc.). Este caracteristic versanţilor înclinaţi (15-12o), cu expoziţie, în general, nordică. Stadiul 3, când dereglarea funcţiilor este foarte puternică şi ireversibilă. În acest caz este necesar a se interveni prin mijloace specifice de reconstrucţie ecologică (caracteristic pentru versanţii cu înclinaţie mai mici de 25o şi zonelor depresive cu exces de umiditate). Pag. 60 55 3.2.6. Clima Date generale climatologice După Geografia fizică a României, 1983 şi după datele din Atlasul climatic al României, Munţii Cibinului, zonele piemontane ale acestora şi zonele depresionare ale Săliştei şi Sibiului, în cuprinsul cărora se găsesc răspândite şi trupurile de pajişti permanente din arealul geobotanic cercetat, sunt situate din punct de vedere climatic pe diferite trepte altitudinale, după cum urmează: - treapta altitudinală 700-1417 m, caracterizată printr-un climat specific munţilor mijloci; - treapta altitudinală 500-700 m, caracterizată printr-un climat specific dealurilor şi podişurilor. În sistemul de clasificare Köppen, teritoriul studiat se încadrează în provincia climatică Df (climă boreală) cu subprovincile: - Df b.k. – zona depresionară din Sudul Transilvaniei, cu altitudinea medie cuprinsă între 500-700 m; - Df k’ – zona muntoasă cu altitudini cuprinse între 700-1400 m; - Df c.k’ – zona muntoasă cu altitudini mai mari de 1400 m. Aceste provincii climatice se caracterizează prin ierni reci , cu precipitaţii în tot timpul anului şi regim termic moderat. De reţinut că trăsăturile generale ale climei zonale şi regionale condiţionate de factorii climatogeni sunt puternic modificate de condiţiile fizico-geografice şi în special de relief. Sub influenţa reliefului înalt, pe fondul climatului zonal, ce realizează o compartimentare climatică verticală,influenţând direct distribuţia etajelor de vegetaţie. Scăderea temperaturilor şi creşterea precipitaţiilor medii anuale pe aliniamentul Sălişte-Crinţ realizează, în general, o succesiune altitudinal-etajată a climatului acestui areal studiat în trei provincii principale, după cum urmează: Clima regiunii depresionare şi de podiş (Df bx) corespunzătoare zonei pădurilor de gorun, iar valorile elementelor climatice au fost preluate de la staţiunea Sălişte (575 m) şi de la staţiunea Şura Mică (500 m). Ele indică existenţa unui climat de la boreal umed, cu valoarea medie anuală a precipitaţiilor de la 709 mm, (staţiunea Sălişte), la un climat mediu umed cu valoarea anuală a precipitaţiilor de 625 mm (staţiunea climatică Şura Mică) şi de 662 mm la staţiunea climatică Sibiu. Valorile medii lunare şi anuale ale temperaturilor acestui areal sunt determinate prin interpretarea valorilor climatice ale staţiunii Sălişte care sunt, ca medie anuală, de 7,4 oC şi ale staţiunii climatice Sibiu, care sunt, ca medie anuală, de 8,9 oC. Clima regiunii de contact dintre zona depresionară şi zona montană (Df bk) este caracterizată prin valorile elementelor climatice de la staţiunile Sibiu şi Sălişte. Ele indică existenţa unui climat boreal, umed (media anuală a precipitaţiilor este de 662, respectiv 709 mm, iar cea a temperaturilor de 8,9 oC, cu ierni aspre şi veri răcoroase (temperaturile medii ale lunii celei mai reci şi ale lunii cele mai calde sunt de –3,8 0C, respectiv 19,6 oC. Evopotranspiraţia potenţială anuală (641 mm pentru staţiunea Sibiu) prezintă valori inferioare medii anuale a precipitaţilor, însă ca urmare a repartiţiei neuniforme a cestora, se creează în cinci luni din an un deficit de umezeală, mai pronunţat în lunile iulie, august şi septembrie. Pag. 61 56 După valoarea medie anuală a indicelui de ariditate (De Martonne) şi după valorile lunare ale acestuia, regiunea amintită corespunde zonelor de podzolire secundară, favorizată de un regim hidrologic dominant percolativ. Clima munţilor mijlocii (Df k’) corespunzătoare zonei pădurilor de fag şi conifere, cuprinde arealul cercetat între altitudinale de 800 m şi 1417 m. pentru această provincie climatică sunt caracteristice valorile elementelor de la staţiunea Păltiniş (1430 m) şi Crinţ (1200 m). ele indică un climat boreal cu un regim de umiditate şi un caracter răcoros, evident mai accentuat decât cel al provinciei descrise anterior (precipitaţiile medii anuale depăşesc 910 mm), iar media anuală a temperaturii este 4,3oC. Excedentul anual de umiditate prezintă aici valori însemnate (424 mm) şi nici una din lunile anului nu apare deficitară din punct de vedere al umezelii. Indicele de ariditate anual De Martonne şi valorile lui lunare evidenţiază acelaşi lucru. Această provincie climatică se caracterizează totodată şi prin amplitudini de variaţie ale temperaturilor mai puţin însemnate decât climatul regiunii depresionare sau de contact. În continuare, se abordează detaliat influenţa regimului termic, pluviometric şi eolian asupra dinamicii structurii floristice şi productivităţii pajiştilor permanente din arealul de cercetare geobotanică şi economică, utilizând observaţiile climatologice de la staţiile Sălişte, Sibiu şi Şura Mică care dispun de poziţiile geografice evidenţiate în tabelul următor: Nr . crt . Staţia climatologică Latitudinea (nordică) - gradeLatitudinea (estică) -gradeAltitudinea –m- 1 Păltiniş Sibiu 45o40’ 23o41’ 1406 2 Sălişte 45o47’ 23o53’ 550 3 Sibiu 45o48’ 24o09’ 416 4 Şura Mică 45o50’ 24o03’ 433 CARTOGRAMA 6 Pag. 62 57 Regimul termic Având în vedere marea întindere a pajiştilor permanente din cadrul arealului de studiu, atât pe orizontală, cât şi altitudinal, temperatura, ca şi celelalte elemente climatice variază foarte mult, mai ales odată cu creşterea altitudinii. În context, în vederea caracterizării regimului termic s-au luat în considerare înregistrările de la staţiile meteorologice Păltiniş, Sibiu şi Sălişte. Valorile temperaturilor medii lunare şi anuale pe perioada 1957-1961 şi 1995-1999 şi pe perioada 1896-1955, Staţia Sibiu Lunile Valorile medii lunare şi anuale pe perioada de observaţie 1957 1958 1959 1960 1961 Media 1957- 1961 1995 1996 1997 1998 1999 Media 1995- 1999 1896- 1955 ianuarie -3,0 -1,4 -4,5 -3,4 -5,7 -3,6 -3,8 -2,7 -3,7 -1,5 -1,8 -2,7 -3,8 februarie 3,5 2,9 -6,0 -1,6 -0,3 -0,4 3,2 -4,0 -0,2 -1,3 -1,3 -0,65 -1,2 martie 5,6 1,3 5,6 4,8 5,5 4,6 4,6 -0,9 1,0 0,9 4,4 2,0 4,1 aprilie 10,2 7,1 9,2 9,0 11,8 9,4 8,8 9,2 4,8 11,1 10,0 8,8 9,7 mai 13,4 17,0 13,6 13,0 12,0 13,8 13,5 16,5 15,2 12,9 13,9 14,4 14,7 iunie 19,7 16,6 16,3 16,6 18,5 17,5 17,3 19,3 18,4 18,2 18,9 18,4 17,7 iulie 20,3 19,5 19,5 17,4 18,2 18,9 21,2 18,3 18,1 19,6 20,7 19,6 19,6 august 19,5 19,3 17,6 17,9 18,0 18,5 17,9 18,7 17,5 18,8 19,0 18,4 18,9 septembri e 15,0 14,0 12,1 12,0 14,6 13,5 13,0 11,8 12,4 13,2 15,6 13,2 14,8 octombrie 9,1 8,9 7,2 11,3 10,4 9,4 9,2 9,9 6,0 4,1 9,3 7,7 9,4 noiembrie 4,6 4,3 3,2 7,5 6,4 5,2 -1,0 6,0 3,9 2,9 2,1 2,8 3,6 decembrie -3,3 0,9 3,2 4,8 -0,9 1,8 -1,6 -0,7 0,7 -6,8 -2,0 -1,8 -0,9 Media anuală 9,6 9,2 8,1 9,1 9,0 9,0 8,4 8,5 7,8 7,8 9,1 8,3 8,9 Pag. 63 58 Valorile temperaturii medii lunare şi anuale pe perioada 1957-1961 şi 1995-1999 şi pe perioada 1896-1955, Staţia Păltiniş – Sibiu Lunile Valorile medii lunare şi anuale pe perioada de observaţie 1957 1958 1959 1960 1961 Media 1957- 1961 1995 1996 1997 1998 1999 Media 1995- 1999 1896- 1955 ianuarie -3,4 -4,4 -4,9 -4,3 -4,8 -4,4 -5,8 -4,0 -1,0 -3,0 -1,0 -3,0 -4,9 februarie 0,7 0,0 -5,4 -4,7 -3,6 -2,9 -0,1 -4,9 -3,3 -1,1 -5,5 -3,0 -4,6 martie 0,4 -4,2 2,6 -0,8 -0,2 -0,4 -1,3 -5,9 -3,5 -5,1 -1,1 -3,4 3,0 aprilie 4,1 1,0 3,2 2,2 6,3 3,4 2,2 2,7 -1,6 5,1 3,9 2,5 1,7 mai 6,6 12,1 7,7 6,4 5,8 7,7 7,2 10,5 9,0 7,1 8,1 8,4 7,9 iunie 13,2 11,0 10,4 10,6 12,2 11,5 11,5 13,2 12,1 12,4 13,4 12,5 11,3 iulie 14,2 13,7 14,3 11,4 12,3 13,2 15,3 12,4 11,9 13,9 14,8 13,7 13,4 august 13,5 14,0 12,3 12,6 12,8 13,0 12,1 12,5 11,6 13,7 13,6 12,7 13,4 septembri e 9,7 9,2 7,0 7,8 11,0 8,9 7,8 5,7 7,8 8,2 10,8 8,1 10,1 octombrie 7,4 4,9 4,5 8,2 6,6 6,4 6,1 4,7 2,2 6,6 5,4 5,0 5,7 noiembrie 1,3 3,3 2,0 3,4 3,2 2,7 -2,4 3,8 2,2 -1,8 0,9 0,6 1,1 decembrie -3,0 -0,1 0,0 1,9 -3,2 -0,9 -2,0 -1,8 -2,4 -5,0 -1,8 -2,6 -2,7 Media anuală 5,5 5,0 4,5 4,6 4,8 4,9 4,2 4,1 3,8 4,3 5,3 4,3 4,3 Pag. 64 59 Valorile temperaturilor medii şi anuale pe perioada 1995-1999, Staţiunea Sălişte Lunile Valorile medii lunare şi anuale pe perioada de observaţie 1957 1958 1959 1960 1961 1957- 1961 1995 1996 1997 1998 1999 Media 1995- 1999 1896- 1955 ianuarie - - - - - - -4,8 -3,7 -4,2 -2,5 -2,8 -3,8 - februarie - - - - - - 2,2 -5,0 -1,2 -2,3 -2,3 -1,7 - martie - - - - - - 3,6 -1,9 -0,1 -0,9 3,4 0,8 - aprilie - - - - - - 7,8 8,2 3,8 10,1 9,0 7,8 - mai - - - - - - 12,5 15,5 14,2 12,0 12,9 13,4 - iunie - - - - - - 16,3 18,3 17,4 17,2 17,9 17,4 - iulie - - - - - - 20,7 17,8 17,6 19,1 20,4 19,1 - august - - - - - - 16,9 17,7 16,5 17,8 18,0 17,4 - septembri e - - - - - - 12,0 10,8 11,4 12,2 14,6 12,2 - octombrie - - - - - - 8,2 8,9 5,0 3,1 8,3 6,7 - noiembrie - - - - - - -2,0 5,0 2,9 1,9 1,1 1,8 - decembrie - - - - - - -2,6 -1,7 -0,7 -5,1 -2,5 -2,5 - Media anuală - - - - - - 7,6 7,5 6,9 6,9 8,2 7,4 - Pag. 65 60 Temperatura aerului oC cea mai mare (M) medie lunară şi anuală Nr. Crt. Staţia Mi Lunile Anua l Inter val de obser -vaţii I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII 1 Sibiu Max 3,7 4,8 8,4 13,9 18,3 20,4 23,0 23,5 17,5 14,8 10,8 4,0 10,4 1896 - anul 48 25 27 34 24 46 28 46 42:4 6 96 26 50 1900 1955 2 Păltin iş - Sibiu Max 0,8 -0,9 3,4 7,2 10,4 13,3 16,0 16,8 14,6 9,4 8,7 1,3 5,8 26,3 7; 44- 45 anul 36 51 47 34 49 54 36 46 46 32 26 50 46,5 1 Temperatura aerului oC cea mai mică (m) medie lunară şi anuală Nr. Crt. Staţia Mi Lunile Anua l Inter val de obser -vaţii I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII 1 Sibiu Min -11,8 -8,1 -2,0 5,1 10,0 14,8 17,1 16,4 11,3 5,4 -1,7 -7,8 7,2 1896 - Anul 40 32 07 33 19 49 13 26 41 20 20 48 33,4 0 1955 2 Păltin iş - Sibiu Min -9,8 -11,5 -6,0 -0,9 5,4 8,3 11,7 11,0 6,5 2,3 -1,4 -7,2 2,8 1944 – 1955 anul 47 32 29 33 28 33 33 26 31 36 31 33 33 Pag. 66 61 Media maximelor lunare şi anuale (oC) Nr . Cr t. Staţi a Lunile Anu I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII l Intervalele de observaţii 1 Sibi u 8,1 10,7 18,6 23,7 27,3 29,6 32,0 31,4 28,2 23,4 16,7 10,9 32,8 1896-1955 Media minimelor lunare şi anuale (oC) Nr . Cr t. Staţi a Lunile Anu I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII l Intervalele de observaţii 1 Sibiu - 19,7 - 16,7 -9,5 -2,7 3,1 7,5 9,90 8,5 2,7 -2,9 -9,3 15,7 22,3 - 1896-1955 Media absolută lunară şi anuală (oC) Nr . Cr t. Staţi a Lunile Anu I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII l Intervalele de observaţii 1 Sibiu 15,6 19,0 30,4 30,1 31,4 34,0 36,4 37,4 36,2 32,5 27,0 18,5 37,4 1896-1955 Pag. 67 62 Media minimelor lunare şi anuale (oC) Nr . Cr t. Staţi a Lunile Anu I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII l Intervalele de observaţii 1 Sibiu -0,8 1,4 6,8 15,9 21,5 23,9 27,4 24,2 22,6 16,7 8,2 4,4 28,0 1896-1955 Cea mai ridicată minimă lunară şi anuală (oC) Nr . Cr t. Staţi a Lunile Anu I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII l Intervalele de observaţii 1 Sibiu -5,0 -3,6 -1,8 1,2 8,8 12,0 14,2 13,3 7,4 3,7 0,7 -5,8 - 14,2 1896-1955 Minima absolută lunară şi anuală (oC) Nr . Cr t. Staţi a Lunile Anu I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII l Intervalele de observaţii 1 Sibiu - 30,4 - 31,0 - 22,5 -7,2 -1,6 1,8 5,5 4,5 -3,4 12,2 - 20,0 - 29,8 - 31,0 - 1896-1955 Pag. 68 63 Începând cu zona depresionară a teritoriului şi până la altitudinea sa maximă, de 1417 m, se disting două etaje climatice în care temperatura medie variază între 8,20 C, la altitudinea de 499 m (Săcel) şi 4,30 C la altitudinea de 1450 m (păşunea Poeniţa Cacovei). În vederea caracterizării corecte a regimului termic, se prezintă şi alte elemente, cum ar fi: - amplitudinea medie anuală: 210 C, respectiv 18,30 C la staţia Păltiniş şi 23,40 C la staţia Sibiu; - temperatura maximă absolută: +31,30 C, în anul 1903 şi 1904 la Păltiniş şi +37,40 C în 1952, la Sibiu; - temperatura minimă absolută: -33,80 C, în ianuarie 1901 la Păltiniş şi –31,00 C la Sibiu, în ianuarie 1929; - numărul zilelor cu îngheţ: 110-130, la altitudini de 800 – 1450 m 100-120, la altitudini de 500 – 800 m; - numărul zilelor de vară, cu temperatura maximă ≥ 250 C = 0 – 25; - numărul zilelor tropicale, cu temperatura maximă ≥ 300 C = 0 – 10; - prima zi cu temperaturi mai mari de 00 C se înregistrează, în medie, începând cu data de 1.III; - prima zi cu temperaturi mai mari de 50 C se înregistrează, în medie, începând cu data de 1.IV; - prima zi cu temperaturi mai mari de 100 C se înregistrează în perioada 16.IV. – 1.V; - prima zi cu îngheţ, se înregistrează în perioada 6.X. - 11.X, în zona depresionară şi de podiş; - prima zi cu îngheţ, în zona montană, se înregistrează în perioada 1.X. - 6.X; - ultima zi cu îngheţ, se înregistrează în perioada 21.IV. - 1.V; - prima zi cu brumă, se înregistrează în perioada 1.X. - 11.X, în zona depresionară şi de podiş; - prima zi cu brumă, în zona montană, se înregistrează în perioada 21.IX. - 1.X; - ultima zi cu brumă, se înregistrează în perioada 21.IV. - 1.V, în zona montană; Din datele prezentate mai sus rezultă că, odată cu creşterea altitudini, condiţiile climatice devin tot mai vitrege, deci perioada de vegetaţie este mai scurtă şi implicit şi durata sezonului de păşunat. Pag. 69 64 Regimul pluvimetric Distribuţia precipitaţiilor în arealul de cercetare prezintă o scăderea acestora de la sud la nord, în raport cu coborârea generală a reliefului, dar şi o reducere de la est la vest, în funcţie de condiţiile locale ale reliefului şi deplasările aerului. Datorită condiţiilor diferite de relief regimul precipitaţiilor prezintă o mare variabilitate. El urmează aceeaşi zonalitate, pe verticală, ca şi temperatura, astfel: - cantitatea medie anuală de precipitaţii creşte de la 662 cm în staţia Sibiu la 990 mm în staţia Păltiniş şi 709 mm în staţia Sălişte; - precipitaţiile se încadrează în tipul ploilor de vară, caracterizat printr-un maxim în luna iulie; - cantitatea maximă de precipitaţii în 24 de ore evidenţiată în staţiunea Păltiniş este de 110,4 mm şi s-a înregistrat în aprilie 1933; - prima ninsoare s-a semnalat în medie în jur de 14 octombrie, în zona montană, iar ultima ninsoare în jurul datei de 17 aprilie; - numărul medie al zilelor în care solul este acoperit cu strat de zăpadă este de aproximativ de 185 de zile în zona montană şi în jur de 120 de zile în părţile depresionare ale teritoriului studiat; - dat fiind încadrarea Munţilor Cindrelului în marea grupă a Carpaţilor Meridionali, teritoriul luat în studiu beneficiază, ca şi aceştia din urmă, de o puternică influenţă oceanică din nord-vestul continentului, care provoacă uneori ploi lente şi de durată. În perioada caldă a anului, adesea ploile au un caracter torenţial (cantitate mare de apă într-un interval scurt de timp), ploi care pot aduce prejudicii mari mai ales terenurilor în pantă, cu sol superficial, cui implicaţii deosebit de grave asupra echilibrului natural. Pag. 70 65 Precipitaţiile medii lunare şi anuale pe perioada 1957-1961 şi 1995-1999 şi pe perioada 1896-1955, staţia Sibiu. Lunile Valorile medii lunare şi anuale pe perioada de observaţie 1957 1958 1959 1960 1961 1957- 1961 1995 1996 1997 1998 1999 Media 1995- 1999 1896- 1955 ianuarie 15,7 8,8 37,7 21,3 17,0 20,1 42,8 21,7 5,9 45,2 24,7 28,1 29,7 februarie 4,0 45,1 8,1 37,9 8,0 20,9 19,5 43,1 24,2 8,6 52,8 29,7 26,7 martie 9,1 37,4 19,9 29,6 7,5 20,7 28,4 25,0 50,2 43,6 14,3 32,3 32,8 Aprilie 109,6 81,3 39,9 25,7 41,1 60,3 18,6 34,2 97,4 50,0 72,7 54,6 54,7 mai 164,6 23,3 85,6 135,3 122,4 106,2 89,7 45,9 67,6 25,0 65,3 58,7 80,4 iunie 105,0 108,0 139,7 63,7 62,0 95,7 182,8 43,0 80,5 197,6 101,1 120,0 113,0 iulie 87,8 58,0 48,0 195,3 75,3 92,9 25,3 69,6 97,7 104,3 129,9 85,4 87,3 august 110,4 84,9 74,7 31,3 73,1 74,9 85,8 50,4 108,6 87,3 25,8 71,6 75,0 septembr ie 26,8 53,1 77,0 23,6 2,5 36,6 74,8 56,4 65,8 79,7 74,5 70,2 54,5 octombri e 22,1 42,2 11,5 32,8 59,9 33,7 4,8 13,9 41,0 34,0 59,4 30,6 45,0 noiembri e 33,1 26,7 27,6 53,1 45,2 37,1 91,0 15,8 34,3 32,3 13,1 37,3 33,9 decembri e 20,5 13,1 24,8 38,2 27,9 24,9 41,5 55,1 38,4 19,6 55,2 42,0 29,0 Media anuală 708,7 581,9 594,5 687,8 545,9 623,8 705,0 474,1 711,6 727,2 688,8 661,4 662,0 70% din cantitatea totală de precipitaţii cade în sezonul cald, iar pe anotimpuri mai mult de 2/5 din precipitaţii cad în timpul verii, cele mai ploioase luni fiind iunie şi iulie, iar cea mai redusă cantitate de apă în luna februarie. Pag. 71 66 Precipitaţiile medii lunare pe perioada 1957-1961 şi 1995-1999, staţia Păltiniş Lunile Valorile medii lunare şi anuale pe perioada de observaţie 1957 1958 1959 1960 1961 1957- 1961 1995 1996 1997 1998 1999 Media 1995- 1999 1896- 1955 ianuarie 24,8 37,4 70,9 39,9 14,0 37,4 64,4 21,7 10,1 77,2 29,1 40,5 45,2 februarie 14,3 49,0 17,7 38,5 21,0 28,1 30,5 39,7 31,9 15,6 79,0 39,4 46,0 martie 15,9 74,0 32,7 48,1 28,4 39,8 80,4 40,8 102,7 89,4 33,6 69,4 53,1 Aprilie 137,0 123,7 73,0 57,6 83,4 95,0 68,2 46,4 156,9 64,7 87,1 84,7 85,,2 mai 208,4 42,9 140,8 208,6 186,3 157,4 94,4 116,9 130,3 75,4 107,9 115,0 106,9 iunie 135,4 98,4 205,1 214,0 169,4 164,5 99,2 88,9 87,1 167,5 174,0 123,3 147,4 iulie 126,3 57,3 108,6 261,0 119,9 134,6 45,0 63,9 170,0 188,2 137,3 120,9 115,5 august 147,7 134,7 121,5 41,5 71,8 103,4 202,4 148,0 144,9 136,6 86,3 143,6 107,6 septembr ie 64,7 35,3 75,8 86,1 5,8 53,5 85,1 87,1 122,9 191,2 96,2 116,5 59,2 octombri e 27,5 68,2 21,3 43,7 70,0 46,1 13,6 30,1 53,2 102,3 53,5 50,6 59,1 noiembri e 27,5 68,2 21,3 43,7 87,4 49,6 122,6 26,3 36,2 39,5 24,4 49,8 41,5 decembri e 45,3 15,3 21,1 85,7 38,7 41,2 45,2 67,0 53,7 22,3 44,2 46,5 42,7 Media anuală 974,8 804,4 909,8 1168,4 896,1 950,6 951,0 826,8 1099,9 1169,9 952,6 1000,2 910,0 Pag. 72 67 Precipitaţiile medii lunare pe perioada 1957-1961 şi 1995-1999, staţia Sălişte Lunile Valorile medii lunare şi anuale pe perioada de observaţie 1957 1958 1959 1960 1961 1957- 1961 1995 1996 1997 1998 1999 Media 1995- 1999 1896- 1955 ianuarie - - - - - - 52,7 21,8 4,4 63,6 45,4 37,6 - februarie - - - - - - 23,7 41,8 29,3 4,1 43,1 28,4 - martie - - - - - - 40,4 38,0 72,4 86,5 14,5 49,2 - aprilie - - - - - - 53,1 37,1 126,2 54,3 45,8 63,3 - mai - - - - - - 78,4 103,8 89,5 86,0 76,5 86,9 - iunie - - - - - - 107,2 61,1 84,6 187,1 130,0 114,0 - iulie - - - - - - 35,1 61,8 119,2 119,9 122,9 91,8 - august - - - - - - 120,7 108,4 125,1 59,7 60,1 948 - septembr ie - - - - - - 75,2 69,7 65,7 134,5 59,1 80,8 - octombri e - - - - - - 10,1 24,0 42,9 61,0 64,8 40,6 - noiembri e - - - - - - 95,1 21,1 16,2 36,7 45,2 42,9 - decembri e - - - - - - 35,3 59,6 44,2 21,0 35,7 39,1 - Media anuală - - - - - - 727,0 642,2 820,6 914,4 743,1 769,5 709,1 Pag. 73 68 Se constată, de asemenea: - umiditatea medie anuală mai mare de 80% - nebulozitatea medie anuală 5,7-6,0 - numărul zilelor senine 40-50 - numărul zilelor total acoperite 100-120 Cea mai mare maximă (M) şi cea mai mică minimă (m) dintre cantităţile de precipitaţii lunare şi anuale (mm) Nr. Crt. Staţia M, m (mm ) Lunile Anua l Inter val de obser -vaţii I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII 1 Sălişt e M 101, 0 76,2 118, 4 139, 0 213, 7 286, 0 260, 0 136, 3 248, 7 155, 0 129, 0 95 1314 Anul 42 04 39 42 14 25 41 13 12 39 46 54 41 2 Sibiu M 83,3 74,6 106, 0 131, 8 184 231, 1 187 169, 3 248, 0 139, 6 79,6 71,3 959, 0 Anul 23 53, 39 35 897 40 898 37 12 44 46 54 12 1 Sălişt e m 0,0 0,0 2,8 4,0 9,0 - 18,0 16,0 - - 2,3 - 453 Anul 32 28;3 0 47 47;4 8 47 50 28 46 7;47; 0,7;2 48 07 14 48 28 2 Sibiu m 2,3 2,0 5,7 9,2 14 32 15,9 12,2 2 5,9 1,7 1,4 462 anul 36 31 43 34 0,4 15 22 46 03 20 26 48 29 Pag. 74 69 Cantităţile anotimpnale de precipitaţii (mm) Nr. Crt. Staţia (mm) M, m iarna primăvara Anotimpurilevara toamna 1 Sălişte M 241,3 327,0 578,0 420,3 Anul 55 41 41 12 2 Sibiu M 178,8 326,0 425,4 382,0 Anul 44 14 41 12 1 Sălişte m 13,8 15,8 101,0 365 Anul 30 47 28 07 2 Sibiu m 31,0 59,8 110,2 35,1 anul 98 34 50 53 Cantităţile maxime de precipitaţii în 24 de ore (mm) Nr. Crt. Staţia Lunile Anul Intervale de I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII observaţie 1 Săliş te Max 64 42,5 32,7 46 73,3 86,0 150 60,2 46,7 78,0 45,0 35,5 150,0 00-15; 25- Anu 45 l 55 27 29,0 31 00 52 41 09 04 52 32,5 52 11,07 ; 41 2 Sibiu Max 27,5 30,4 27 67 50,0 71,3 92,0 60,9 68,0 37,5 47,0 193 92,0 96-15; 21- Anu 55 l 55 53 98,0 35 15 39 98 34 12 52 13 45 03;0 7;89 8 Pag. 75 70 Numărul total de zile cu cantităţi de apă mai mari de 10, 30, 60, 90, 120 mm, din 30 de ani de observaţie (1926-1955) Nr. crt. Staţia 1 mm Cumul total de zile cu cantităţi de pp mai mari de: 30 mm 60 mm 90 mm 120 mm 1 Sălişte * 87 6 1 1 2 Sibiu 95 37 3 - - Evapotranspiraţia potenţială medie lunară şi anuală (mm) –Ep. Valori calculate prin metoda Tornthwaite pentru perioada 1896-1955 Nr. Crt. Staţia I II III IV V VI Lunile VII VIII IX X XI XII Anul 1 Sibiu 0 0 0 26 66 89 102 94 64 37 8 0 486 2 Păltiniş - Sibiu 0 0 17 51 92 114 129 112 74 40 12 0 641 Evapotranspiraţia potenţială medie lunară şi anuală (mm) – Excedent (Ex) şi deficit (Df) de apă în sol. Valori calculate prin metoda Tornthwaite pentru perioada 1896-1955 Nr. Crt. Staţia Excedent de apă în sol (Ex) mm. Deficit de apă în sol (Df) mm Lunile XI XII I II III IV V VIX Ex. anu al VI VII VIII IX X Df. anual 1 Păltiniş - Sibiu 33 43 45 46 53 59 41 103 423 0 0 0 0 0 0 2 Sibiu 0 0 0 12 16 4 0 0 32 0 0 0 11 0 11 Pag. 77 71 Regimul eolian Vânturile dominante bat din direcţia nord-est, iar direcţia curenţilor de aer variază foarte mult în funcţie de condiţiile locale de relief. Un fenomen caracteristic pentru circulaţia maselor de aer, în zona teritoriului studiat, sunt brizele de munte. În zona munţilor mijlocii (800-1400 m) bat vânturile reci de est şi nord-est. în etajul montan superior, de la altitudinea de 1400 m în sus, în etajul molidului, vântul prezintă uneori intensificări de peste 20 m/s şi se produc adesea doborâturi de vânt şi rupturi de molid. Tot aici, vara domină vânturile slabe şi moderate, în timp ce iarna acestea sunt puternice, reci şi în rafale. Ca urmare a celor prezentate mai sus, suprafeţele de la altitudinea de 1300 m în sus, acoperite cu păşuni împădurite, aflate la limita vegetaţie forestiere, cu soluri superficiale, se menţin pentru protecţia absolută a solurilor. Tot ca o consecinţă a vânturilor puternice care bat la altitudinea de peste 1400 m (Poeniţa Cacovei), ca şi efectul temperaturilor mai scăzute, acestea au influenţă negativă asupra vegetaţiei ierboase, aceasta având aici o talie mai mică, de asemenea şi învelişul de sol este mai subţire. Pe lângă acţiunea de favorizare a evaporaţiei, vânturile puternice antrenează particulele fine de sol, producând accentuate eroziuni eoliene, care apoi, în combinaţie cu apa din ploile torenţiale, mai ales în zonele în care nu sunt consolidate cu covor ierbaceu, pot da naştere la o agaşe şi ravene. În cadrul depresiunii Sălişte se semnalează mari fenomene de inversiunii ale temperaturii, însă acestea nu durează mult, din cauza canalizării maselor de aer de pe Valea Cibinului. Condiţiile locale de relief şi microrelief determină modificări ale condiţiilor climatice medii prezentate creînd topoclimate locale. Din datele prezentate în sinoptice cu privire la regimul termic, de precipitaţiiumiditate şi eoliene în arealul de cercetare, furnizate de Oficiul Judeţean de Meteorologie Sibiu, meteorolog A. Suciu, şi de staţiile climatice Păltiniş-Sibiu şi Sibiu, pentru perioada 1995-1999, precum şi din studiul climat asupra a unor părţi din areal, întreprinse de Paul Burcea în 1962, pentru perioada 1957-1961, în comparaţie cu datele sintetice din perioada 1896-1955, rezultă următoarele: Dacă comparăm între ei anii de experimentare asupra pajiştilor permanente din arealul de cercetare (1995-1999), rezultă din datele staţiunii Sălişte, că numai anul 1998 poate fi considerat mai favorabil pentru pajiştile permanente din areal, caz confirmat, atât de fitomasa recoltată şi evaluată cantitativ în releveele floristice din areal, cât şi din rezultatele experimentale în tratamentele cu fertilizanţi chimici şi organici a pajiştilor permanente, în variante, doze de fertilizanţi, în cele două câmpuri experimentale organizate în area (Dealul Furcilor şi Fântânele). Analizând datele climatice, în primul rând cele furnizate de Staţia Sălişte, rezultă că în anul 1998, temperaturile lunare, suficient de ridicate din cursul lunii mai (12oC), iunie (17,2oC) şi iulie(19,1oC), asociate cu cantităţi mari de precipitaţii, repartizate relativ uniform pe întreaga perioadă de vegetaţie, respectiv, în luna aprilie (54,33 mm), mai (86,0 mm), iunie (187,1 mm), iulie (119,9 mm), august (59,7 mm), au condus la cele mai mari producţii de masă verde din perioada de experimentare, comparabile cu producţiile realizate în anul 1997, an cu condiţii climatice favorabile, comparabile cu cele ale anului 1998. Anul 1999 a avut condiţii termice şi de precipitaţii-umiditate apropiate de Pag. 77 72 cele ale anului 1998, temperaturile medii lunare din perioada mai-iunie, chiar depăşind pe cele ale anului 1998, însă precipitaţiile medii lunare, respectiv cele din lunile de vegetaţie aprilie, mai şi iunie fiind mai reduse faţă de cele înregistrate în anul 1998 la Staţia Sălişte. Coroborând datele climatice medii lunare şi anuale furnizate de Staţia Sălişte, existentă în areal, cu datele climatice ale staţiilor din imediata apropiere, respectiv staţiile Sibiu şi Şura Mică, precum şi cele ale staţiilor climatice Crinţ (1200 m) şi Păltiniş-Sibiu (1416 m) situate la un nivel altitudinal caracteristic pentru zona munţilor mijlocii, pentru părţi din areal, în sensul determinării cât mai exacte a influenţei factorilor climatici (termici, precipitaţii, eolian) asupra cantităţilor de fitocenoză realizate, rezultă următoarele: - valorile medii lunare ale temperaturilor din perioada de vegetaţie furnizate de staţia Sibiu relevă pentru perioada 1995-1999 valori mai coborâte în anumite luni faţă de perioada 1957-1961 (Paul Burcea) şi faţă de perioada 1896-1955, respectiv luna aprilie (8,8oC), faţă de 9,4oC (9,7oC), în schimb valorile din lunile mai, iunie, iulie şi august sunt apropiate sau mai mari decât a perioadelor sus menţionate; - valorile medii lunare ale temperaturilor din perioada de vegetaţie, furnizate de Staţia Sălişte (550 m), sunt, în general mai mici, pentru fiecare perioadă de vegetaţie, respectiv 1995-1999, cu 0,5oC – 1,0oC mai mici faţă de cele ale staţiei Sibiu (416 m) şi 4,7oC (august) – 5,4oC (iulie), mai mari faţă de cele furnizate de Staţia Păltiniş-Sibiu (1406 m). se observă, aşadar, o variaţie de temperatură medie anuală, în funcţie de altitudinea de observaţie, respectiv de 8,9oC (Staţia Sibiu) la 4,3oC (Staţia Păltiniş) revenind, deci, 4,6oC diferenţă, ceea ce corespunde cu o gradientică de 0,5oC descreştere de temperatură cu fiecare 100 de metrii creştere de altitudine. Acest indicator este foarte important pentru înţelegerea determinărilor syndinomice şi chorologice a fitocenozelor fiecărui etaj altitudinal, în funcţie de indicele termic (ecologic), în sensul diminuării proceselor biochimice-metabolice a plantelor în raport cu reducerea temperaturii atmosferice şi implicit a solului (ca spaţiu-laborator de procese chimice şi biochimice în prezenţa factorului termic), cu influenţe calitative şi cantitative asupra producţiei de biomasă. Valorile medii lunare ale producţiilor din perioada de vegetaţie, furnizate de staţia Sălişte sunt, în general, mai mari pentru fiecare perioadă de observaţie, respectiv pentru perioada 1995-1999, cu 28,2 mm mai mari (luna mai - 86,9 mm) faţă de cele înregistrate în aceeaşi lună (mai) la staţia Sibiu (58,7 mm). Numai într-o singură lună (iunie) valorile medii lunare înregistrate la Staţia Sălişte (114 mm) sunt depăşite de cele înregistrate la Staţia Sibiu (129 mm), totuşi nesemnificative, cu (63,3 + 86,9 + 114,0 + 91,8 + 94,8) 450,8 mm – (54,6 +58,7 +121,0 + 85,4 + 71,6) 391,3 mm = 59,5 mm pe perioada de vegetaţie. Valorile medii lunare ale precipitaţilor din perioada de vegetaţie furnizate de Staţia Păltiniş sunt, în general, mai mari pentru fiecare perioadă de vegetaţie, respectiv pentru perioada 1995-1999, faţă de cele înregistrate la Staţia Sălişte, respectiv cu (84,7 + 115,0 + 123,3 + 120,9 + 143,6) 587,5 mm – (63,3 + 86,9 + 114,0 + 91,8 + 94,8) 450,8 mm = 136,7 mm şi cu 587,5 mm – 391,3 mm = 196,2 mm mai mari decât cele înregistrate la Staţia Sibiu. Se observă, aşadar, o variaţie a cantităţilor anuale de precipitaţie în funcţie de altitudinea de observaţie, respectiv 196,2 mm între Staţia Păltiniş şi Staţia Sibiu, ceea ce la o amplitudine de 990 m, corespunde o gradientică de 20 mm creştere de precipitaţii cu fiecare 100 m creştere de altitudine. Pag. 78 73 Precipitaţiile, respectiv umiditatea atmosferică şi a solului nu pot fi apreciate separat ca indicatori ecologici, ci numai în interacţiuni cu regimul termic, tot ca indicator ecologic, care determină în mare măsură, în funcţie de evapotranspiraţia potenţială (Ep) excedentul de umiditate (Ex) mm cât şi deficitul de umiditate (Df) mm. Din analiza datelor cu privire la to şi pp înregistrate la staţiunile Sibiu şi Păltiniş şi interpolate pentru Staţia Sălişte, rezultă că influenţa interacţiunii celor doi factori, asupra producţiei de biomasă este favorabilă, în condiţiile de climat în care lunile de vegetaţie (IV – VII) to medii lunare sunt ridicate şi nu se înregistrează deficit de umiditate. Cazul de deficit de precipitaţii nu s-a înregistrat la Staţia Sibiu în perioada 1896-1955 şi cu atât mai mult în cazul Staţiei Sălişte, existentă în arealul de cercetare unde nivelul precipitaţilor este mai mare. De la altitudinea de 700-800 m şi mai ales către limita supremă a pădurilor, factorul limitativ, în ceea ce priveşte structura floristică şi producţia pajiştilor îl constituie temperatura din cursul lunilor mai, iunie şi iulie. 3.2.7.Hidrografia şi hidrologia Din punct de vedere hidrografic, teritoriul studiat aparţine bazinului Olt, subbazinul Cibin, cu o suprafaţă de 2210 km p. Arealul cercetat prezintă o reţea hidrografică relativ densă. Principale cursuri de apă sunt Sibiel, Tilişcuţa, Cernavodă ,afluenţi ai Râului Negru (Sălişte) şi Orlăţel ,afluent al râului Orlat. Râul Negru şi Râul Orlat sunt afluenţi ai Râului Cibin. Orografia teritoriului din areal, duritatea rocilor din zona munţilor mijlocii şi precipitaţiile abundente aproape în tot timpul anului, au favorizat dezvoltarea unei reţele hidrografice extrem de bogate. In zona Munţilor Cindrel, pâraiele şi izvoarele apar la tot pasul, înregistrând o maximă abundenţă în etajul montan. De menţionat este faptul că marea majoritate a pâraielor îşi au punctul de plecare tocmai de pe suprafaţa pajiştilor permanente din areal, ceea ce face posibilă asigurarea necesarului de apă de calitate pentru animalele care păşunează sau stabulează în zonele respective. Râul Negru, alimentat de principalii săi afluenţi prezintă un debit relativ constant în tot timpul anului iar cursul său meandrat cu numeroasele divagări ale albiei minore se datorează atât schimbării bruşte a pantei la ieşirea din munte, cât şi bogăţiei de materiale aluviale dislocate din zona versanţilor muntoşi. Pârâul Cernavodă şi pârâul Magului au debite mai reduse, cu variaţii mari ale nivelului de debit din timpul anului din cauza afluenţilor acestora care au un regim de curgere intermitentă. Şi totuşi, debitele anuale de apă asigură volume suficiente pentru dezvoltarea celor trei lacuri piscicole de mare capacitate. De remarcat pentru pârâul Cernavodă albia sa minoră foarte meandrată şi colmatată din cauza materialelor solide aduse de torenţi şi de obârşia izvoarelor din zonele de podiş nordice, cu transport de debite solide (proluviale). Aspecte hidrologice Adâncimea apei freatice prezintă oscilaţii mari în cadrul arealului, în funcţie de forma de relief şi microrelief. Dacă în ceea ce priveşte prezenţa şi adâncimea apei freatice în zona munţilor mijlocii şi chiar în cea perimontană (dealurilor acestora) este de adâncime, în schimb, în zona câmpiei piemontane (depresiunea Sălişte şi Sibiului) formarea şi evoluţia solurilor aici a decurs şi decurge sub influenţa apei freatice. În zona de podiş şi dealuri apa freatică se află la adâncimi mai mari de 10 m, fapt care face să nu fie afectat profilul de sol. Pag. 79 74 În zona de terasă adâncimea apei freatice oscilează cu altitudinea terasei, astfel pe terasele superioare apa freatică se află la adâncimi de 6-10 m, pe terasele medii la 4- 6 m iar pe terasele inferioare la 3-4 m. În cadrul luncilor râurilor nivelul apei freatice se află la adâncimi cuprinse între 0,6 şi 2,5 m. această variaţie este determinată de microrelief, astfel că în zonele cu microrelief pozitiv apa freatică se află la adâncimi de 1,8-2,0 m iar în zonele cu microrelief negativ la 0,6-0,8 m. În general, în cadrul luncii se înregistrează procese de hidromorfism, determinate de excesul de apă de origine freatică. Se constată că ridicarea pânzei freatice în cadrul luncii a fost determinată de colmatarea albilor minore, solificarea fiind influenţată şi chiar determinată de revărsarea apelor. Drenajul solului variază foarte mult în cadrul arealului. Se semnifică prezenţa proceselor de degradare a solului prin pseudogleizare şi gleizare, ca fiind rezultatul drenajului intern şi extern slab. Se observă că cele mai intense procese de pseudogleizare se semnalează la solurile aflate pe terase şi la cele cu orizont Bt îmbogăţit cu argilă. Drenajul global al solurilor din areal variază de la foarte slab la excesiv, predominând însă drenajul imperfect, din cauza conţinutului de argilă foarte ridicat din profilurile solurilor din câmpia piemontană şi piemont. În general, solurile din luncă (aluviale) şi din câmpia piemontană (brune mezobazice) au un drenaj bun iar solurile din câmpia piemontană mai ridicată sau din piemont au un drenaj imperfect, de la foarte slab (soluri pseudogleizate, puternic gleizate sau gleice) până la drenajul intensiv-excesiv din zona montană. Densitatea reţelei hidrografice este de 0,5-1,0 km/km2 în depresiunea Sălişte şi Sibiului şi de 1,1-1,4 km/km2 în zona munţilor Cibin. 3.2.8.Vegetaţia naturală geozonală Studiul vegetaţiei secundare, instalate pe întregul areal după defrişarea masivă a vegetaţiei lemnoase primare, evidenţiază o diversitate maximă a vegetaţiei lemnoase şi ierboase, dispuse pe etaje altitudinale, reinstalată în funcţie de relief, expoziţie, umiditate, sol ş.a. în raport direct cu altitudinea. Astfel, în zona câmpiei piemontane şi a dealurilor (Aciliu, Galeş, Sălişte, Vale, Sibiel şi Fântânele), vegetaţia lemnoasă spontană este reprezentată prin păduri izolate de stejar (asociaţii de Quercus robur şi Quercus petraea, în zonele Săcel, Sibiel sau din păduri masive, formate din amestec de fag şi gorun). Amestecul de fag şi gorun ocupă, de regulă, versanţii însoriţi, între altitudini de 550 (600) m şi 700 (750) m. În această zonă, alături de speciile Quercus petraea şi Quercus dalachampssii, apar, izolat, tufe de Quercus robur pe versanţii însoriţi din altitudinile câmpiei piemontane. Prin defrişarea gorunului de pe solurile sărace din pajiştile de pe latură nordică ale localităţilor Tilişca, Galeş, Sălişte şi din fondul silvic al zonei s-a instalat masiv Betula verrucos şi Rosa canina. Etajul nemoral al fagului este bine reprezentat în zona cercetată începând de la altitudinea de 700 m şi până altitudinea de 1100-1250 m, unde această specie este ponderală (etajul nemoral al pădurilor de fag şi răşinoase), fiind însoţită de specii de răşinoase, în special molidul. Extinderea suprafeţelor de pajişti naturale, în timp, a determinat o reducere a suprafeţei de fag, acestea fiind defrişate, după Paul Burcea,1963, în special pe coame, şi muchii şi pe versanţii slab înclinaţi. Pag. 81 75 Etajul molidului începe, deci, prin acea zonă de amestec cu fagul de la altitudinea de 1100 m şi se diferenţiază ca molidişuri pure, începând de la altitudinea de 1250 m. Referindu-ne la vegetaţia ierboasă spontană instalată, desigur ca vegetaţie secundară, aceasta se suprapune în linii mari cu vegetaţia lemnoasă, în aceeaşi etajare altitudinală. Astfel, în zona de câmpiei piemontane (471-550 m) şi în zona de dealuri piemontane (550-700 m), vegetaţia ierboasă instalată, în secundar, este foarte variată şi în strictă dependenţă cu natura solului, fertilitatea naturală, regimul de umiditate, luminozitate şi de poziţia altitudinală, dar mai ales în funcţie de modul de folosinţă, care este într-o mare măsură o funcţie antropică. Pentru că, aşa cum relevă studiul pajiştilor din sectorul vestic al munţilor Cibin, Paul Burcea (1963), studiu care include şi părţi importante din arealul cercetat, cum şi din constatările prezente, în această zonă intervenţiile antropice au generat un mozaic de asociaţii cu o întrepătrundere semnificativă şi dificil de precizat ca întindere. În zonele joase de luncă, cu exces de umiditate, vegetaţie ierboasă este constituită din: Carex sp., Juncus sp., Agrostis capillaris, Anthoxanthum odoratum, Festuca pratensis, Festuca sulcata, Cynosurus cristatus, Alopecurus pratensis, Alectorolophus major, Achillea millefolium, Lotus corniculatus, Medicago lupulina, Trifolium pratense, Chrysanthemum leucanthemum. În aceleaşi zone, cu aceleaşi expoziţii, dar cu umiditate mai redusă, predomină asociaţia de Agrostis capillaris - Festuca rubra, alături de care apar Bromus inermis, Phleum pratense, Cynosurus cristatus, Arrenatherum elatius, Galium molugo, Campanula patula ş.a. Pe piemonturile înalte, până în zona montană, întâlnim ca specii lemnoase Betula verrucosa, Alnus glutinosa, Rosa canina, iar ca specii ierboase Agrostis capillaris, Cynosurus cristatus, Festuca rubra, Festuca pratensis, Phleum pratense, Lolium perenne, Alectorolophus major, Poa pratensis, Anthoxanthum odorathum, Euphorpia cyparissias, Thimus collinus, Veratrum album, Phegopteris polypodioides ş.a. În zona montană, în părţile cu expoziţie sudice şi sud-vestice, predomină asociaţia Agrostis capillaris - Holcus lanatus, alături de care apar Festuca rubra fallax, Cynosurus cristatus, Anthoxanthum odoratum, Thimus collinus, Trifolium pratense, iar pe padinile cu expoziţie nordice sau N-E, sau sudice, S-V sau S-E, dar umbrite de interpunerea unor forme de relief pozitive şi cu umiditate mai nare, predomină asociaţiile de Nardus stricta, Bruckenthalia spiculifolia, alături de Agrostis capillaris, Festuca rubra fallax, Cynosurus cristatus, Holcus lanatus, Thymus collinus, Sphagnum sp. ş.a. De asemenea în această zonă apar Veratrum album, Phegopteris plyopodeoides. Asociaţiile relevate la acest capitol sunt prezentate analitic, pe etaje de vegetaţie, în partea a doua a lucrării. Modul deficient de exploatare, la care se asociază intervenţiile antropice, prin aplicarea iraţională a lucrărilor de întreţinere şi îmbunătăţire a condus la degradarea unor suprafeţe apreciabile de pajişti permanente şi la apariţia nardetelor, exemplificându-se degradarea fâneţelor Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Holcus lanatus şi Phleum pratense, instalate de mai mult timp aici prin fertilizare organică.