GHORGHE APETROAE ~
CÂNTECUL LUI CRISTOPHER COLUMBUS
(24)
|
PE STÂNCI, LA PALOS
Pe când coapsele albe,
argilici şi încremeniţi
nurii le dezgolea abisinic și adânc le iubea,
cu glas stins,
El, Crist…, soției îi spuse:
- frumoasă şi dorită, Felippa mea
plină de farmec,și- aprinsă-n ploi de cuvinte,
m-am renăscut levantin,
din al tău sărut…,
Tu m-ai împlinit,
nuntind în mare palat
şi dorinţele cu rost mi le-ai stins la Chios,
acum, la Palos, Veneră, pe stânci ţi-am jurat…!!
Ea îl privea ca
pe un zeu al luminii şi mării,
îi zâmbea şi-i punea cunună verde de lauri
pe melanica-i nobilă frunte…,
clipele-i erau acum
numai de plăceri,
uitase de aşteptări, nelinişti și de tăceri…
Fericirea era
a ei și a lui ,nu o visau
amorul lor
primise un rang regal…!
Dar El, cu
gândul tot peste alte ape era rege
și se
cununa pe rând tot cu alte ţinuturi
mai bogate în
aur, în diamante şi perle,
sub ceruri
turmalinice și siderale-cinabre…
…. de o idee era
dus…, de care se îndrăgostise!
Sări, dar, de lângă Felippa, cea
care cu iubire
viaţa îi salvase-n Levant și-l dorea al ei,
soarele viu și mereu aproape… El,
chemat
de ocean, de vântul de seară prielnic,
soția și fiul - în aşteptare lungă își lasă
și pleacă în multe zile pe largul smaraldic…!
E nestatornic bărbatul, fie el prinț, fie rege…,
de fiinţa nobilă, frumoasă, dorită, fidelă
se desprinde
repede și o uită uşor,
căutând în albăstrimi andaluze nemargini,
bogăţii neştiute și împliniri în amor…!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu