”CE CAUT EU... ÎN VIAȚA TA?”, de ELENA MOISEI
Scurt comentariu, de Gheorghe Apetroae, Sibiu
Trecerea prin universul juvenil proustian, această fortuna labilis în revenirea la adolescență, trăită cu intensitate de poetă și redorită după ani, dar cu o anumită discreție, se observă că este imposibil de realizat în condiția unei singurătăți exprimată cu evidență în poemul ELENEI MOISEI, cu ego-ul său atât de interiorizat : ” De ce o lacrimă când piere, / Suspinul ei îl știu doar eu...” Ființarea erosului în exteriorizarea lăuntricului este receptată ca fiind echivalentă cu interiorizarea exhibată prin voluție și expusă spre cunoaștere ” Cu inima de vise, ninsă... / Eu mor de dor și...tu nu ști...”, dar numai formalizată prin contrapunerea transfigurată a trăirilor interioare în elemlente panteistice, cum ar fi: glasul, suspinul, umbrele, nopțile…, dar și în elemente fenomenologic - materiale, cum ar fi: vântul, ” maci însângerați pe buze”, frunzele, lacrima, pasărea, cerul… Prin toate aceste înserții tropice în construirea de versuri cu lirism accentuat, poeta sugerează reflexiile formalizării dialogului cu interpusul său într-o iubire james-merrillică imaginară :” Întreb vântul ce părea / un trubadur ce curge-n frunze / ce caut eu...în viața mea? ”.
Relativizarea existenței interioare este excelent dualizată în versurile: ”De ce o lacrimă când piere,/ Suspinul ei îl știu doar eu.../ Ce caut eu...în viața mea?” iar răspunsul antinomic este pe măsura întrebării duale ” Cu inima de vise, ninsă.../ Eu mor de dor și...tu nu ști... / Regatul viselor de ceară,/În lacrimă m-ar întreba,/Topit în umbre ce-o să doară: / Ce caut eu...în viața ta?”. Este spiritul poetic adânc al ELENEI MOISEI cu multe reverberații de simțiri și de neliniști lăuntrice care își cer în permanență identitatea și în aceeași măsură dedublarea și reasamblarea stilizată în metafore, reușind, astfel, transmiterea unei tensiuni psihologice în carpe diem de invidiat consumatorilor de literatură sensibili la valorile ideatice și stilistice, și care pot fi identificate facil în structura acestui interesant poem: ”Când crește umbra-n înserare, / Un colț de cer aș întreba, / Cuprinsă-n lumea de visare: / Ce cauți tu în viața mea?” … Felicitări! Gheorghe Apetroae, Sibiu.
Scurt comentariu, de Gheorghe Apetroae, Sibiu
Trecerea prin universul juvenil proustian, această fortuna labilis în revenirea la adolescență, trăită cu intensitate de poetă și redorită după ani, dar cu o anumită discreție, se observă că este imposibil de realizat în condiția unei singurătăți exprimată cu evidență în poemul ELENEI MOISEI, cu ego-ul său atât de interiorizat : ” De ce o lacrimă când piere, / Suspinul ei îl știu doar eu...” Ființarea erosului în exteriorizarea lăuntricului este receptată ca fiind echivalentă cu interiorizarea exhibată prin voluție și expusă spre cunoaștere ” Cu inima de vise, ninsă... / Eu mor de dor și...tu nu ști...”, dar numai formalizată prin contrapunerea transfigurată a trăirilor interioare în elemlente panteistice, cum ar fi: glasul, suspinul, umbrele, nopțile…, dar și în elemente fenomenologic - materiale, cum ar fi: vântul, ” maci însângerați pe buze”, frunzele, lacrima, pasărea, cerul… Prin toate aceste înserții tropice în construirea de versuri cu lirism accentuat, poeta sugerează reflexiile formalizării dialogului cu interpusul său într-o iubire james-merrillică imaginară :” Întreb vântul ce părea / un trubadur ce curge-n frunze / ce caut eu...în viața mea? ”.
Relativizarea existenței interioare este excelent dualizată în versurile: ”De ce o lacrimă când piere,/ Suspinul ei îl știu doar eu.../ Ce caut eu...în viața mea?” iar răspunsul antinomic este pe măsura întrebării duale ” Cu inima de vise, ninsă.../ Eu mor de dor și...tu nu ști... / Regatul viselor de ceară,/În lacrimă m-ar întreba,/Topit în umbre ce-o să doară: / Ce caut eu...în viața ta?”. Este spiritul poetic adânc al ELENEI MOISEI cu multe reverberații de simțiri și de neliniști lăuntrice care își cer în permanență identitatea și în aceeași măsură dedublarea și reasamblarea stilizată în metafore, reușind, astfel, transmiterea unei tensiuni psihologice în carpe diem de invidiat consumatorilor de literatură sensibili la valorile ideatice și stilistice, și care pot fi identificate facil în structura acestui interesant poem: ”Când crește umbra-n înserare, / Un colț de cer aș întreba, / Cuprinsă-n lumea de visare: / Ce cauți tu în viața mea?” … Felicitări! Gheorghe Apetroae, Sibiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu