INTERPRETAREA POEZIILOR LUI JAMES MERRILL ŞI GHEORGHE APETROAE, Literatura, Proiecţii
stilistice..., Clementina Mihăilescu şi Stela Pleşa
UNIVERSITATEA ALMA MATER
V.
PROIECŢII STILISTICE -- INTERPRETAREA POEZIILOR LUI
JAMES MERRILL ŞI GHEORGHE APETROAE DIN
PERSPECTIVA CONOTAŢIILOR LOR METAFORICE ( V. STYLISTIC PROJECTIRES
: THE METAPHORICAL CONNOTATIONS OF GH. APETROAE AND JAMES
MERRILL-S POETRY - CLEMENTINA MIHĂILESCU AND STELA PLEŞA)
Prof. univ. CLEMENTINA
MIHĂILESCU- doctor în filologie, Universitatea “Lucian Blaga “ din
Editura
“ ALMA MATER”, SIBIU - 2012, cu toate
drepturile rezervate autorilor.
Redactor
coordonator: prof. univ. dr. ANCA SÂRGHIE; redactor: prof. univ. dr. ing. IOANA
MOISIL; Coordonatori ştiinţifici: prof. univ. dr. ing. ec. NICOLAE GEORGESCU; prof.
univ. HERMINA ANGHELESCU; prof. univ. dr. ELENA DRAGOŞ; prof. univ. dr. ION
CICEU; prof. univ. dr. MARIN DIACONU; Traducător în engleză: asist.
univ. PATRICEA MIHULCEA; Traducător în franceză:NICOLETA RAICA
Abstract
This paper rxpands
upon American poet James Merrill and Romanian poet Gheorghe Apetroae-s concern
with the act of writing itself and with searching out the truth of their
hearts with intellectual scrupulosity. Both authors will be analysed following
“ a hermeneutics of the self “ provided by Proust-s model. Such an approach
will favour the discovery of the source of the self together with various
possible interpretations given to it from a metafhorical perspective as well.
James Merrill este unul din acei poeţi moderni preocupaţi de scrutarea
adevărurilor inimii cu o mare scrupulozitate intelectuală. Principala sa
problemă este metafora scrisului, valoarea şi conotaţiile expressive,
metaforice ale creaţiei sale artistice. Proust a fost cea mai semnificativă
personalitate literară care l-a influenţat profund în ceea ce priveşte memoria
involuntară, cunoaşterea dobândită prin recrearea propriei vieţi, prin actul
creaţiei, creaţia literară nefiind o interpretare a evenimentelor din cursul
vieţii, ci o interpretare a propriului eu. Proust afirmă că cercetarea,
scrutarea adevărului implică o căutare autentică a sensurilor acestei lumi şi,
în consecinţă, a sensurilor care stau la baza evoluţiei eului poetic.
Merrill urmăreşte îndeaproape modelul proustian focalizându-şi atenţia pe
trei momente existenţiale importante: copilăria, care relaţionează în mod direct
cu memoria şi imaginarul, adolescenţa - acea perioadă în care eul se zbate să
descopere “ esenţa lucrurilor” (Proust în Ştefănescu 8) mergând dincolo de “
discontinuitatea punctelor de vedere particulare juxtapuse”(8), pentru a atinge
stadiul creativităţii intense când poetul se cunoaşte pe sine prin sris.
Actul creaţiei implică o cercetare atentă care merge dincolo de experienţa
cotidiană, oferind o nouă şi extrem de relevantă “ordonare a lumii
sensibile”(8).
Poeziile de debut ale lui James Merrill sunt o combinaţie de tonalitate
meditativă dublată de un interes susţinut în ceea ce priveşte naraţiunea. Ele
scot la iveală sentimentele complexe dar şi contradictorii ale
poetului care au ca punct de plecare ”inocenţa primară, aplombul instinctual”,
mergând până la “anarhie” (McClatches, 279), sentimente care sunt
specifice copilăriei. Această vârstă este evidenţiată şi transpusă
artistic în poezia “Annie Hill-s Grave - Mormântul lui “Annie Hill”, focalizată
pe înmormântarea bunicii sale. În poezia “The Smile - Zâmbetul” bunicul este
evocat ca un om bătrân preocupat mai ales de bani şi statutul său social şi
care într-o zi “turned his face and died-şi-a întors faţa şi a murit” (279).
Poezia intitulată The Vision of the Garden - Viziunea grădinii
face referire la paradisul originar pierdut prin imaginea unei “feţe
umane desenată de un copil pe un geam îngheţat”. Uitându-se printe liniile ce
compuneau imaginea, copilul intuieşte o grădină magnifică în timpul iernii.
Metafora vizuală este însoţită de o impresionantă
metaforă acustică redată fonologic prin
sintagma “ joyfully sighed - a oftat voios”. Grădina semnifică atât sursa de
inspiraţie cât şi obiectul creaţiei sale artistice. Aluziile la “viziune”,
“grădină”, “inocenţă” trădează preocupările psihologice şi filosofice ale
poetului.
Poetul îşi extinde câmpul
viziunii în contribuţia sa literară intitulată THE World
and the Child - Lumea şi copilul. Abandonarea atmosferei încărcată de conotaţii
originare din poezia anterioară face loc unei teribile însingurări trăite
de poetul-copil. Ea este generată de o discuţie neplăcută şi inaccesibilă sub
aspectul sensului între persoanele adulte din familia sa , conversaţie auzită
de el în camera de la parter, dublată de ţipătul unei cucuvele şi de trântirea
unei uşi.
Cei doi termini cu încărcătură
emoţională “aware and wearied of - treaz şi plictisit” (280) prezente în poezia
“Lumea şi copilul”, ambele referindu-se la conceptele proustiene de dobândire a
cunoaşterii prin recrearea şi interpretarea propriei copilării, sunt reiterate
în poezia intitulată “ Childlessness - Sterilitate”. Structura
adjectivală „ awake - treaz” este convertită într-una verbală în
versurile:
“ The weather
of his winter night, my dream - wife / Ranting and raining wakes me
- Condiţiile meteorologice , din această noapte de iarnă soţia mea din vis / cu
zgomot şi ploaie mă trezesc”. Sensul acestei colocaţii poate fi asociat cu
trezirea eului poetic, cu cunoaşterea propriului potenţial liric, colocaţie în
care se regăsesc intense conotaţii freudiene.
Mai mult decât atât, Merrill a îmbogăţit conţinutul oniric al imaginii
intuitive create cu elemente ale copilăriei materializate în “ toddlers, holy
dolls and dead ancestors- mersul şovăitor al copiilor, păpuşi imaculate,
strămoşi decedaţi, şontocăiala copiilor”.
Proust apreciază că visul este un instrument potenţial menit să ajute la
rememorarea propriului trecut, adăugând că, la vârsta percepţiilor subiective,
lucrurile sunt expresia sentimentelor exteriorizate. El, de asemenea, susţine
că totala aderare a copilului - narator la un anume timp şi spaţiu ascunde o
proiecţie emoţională a eului. Emoţia de bază asociată acestui element
este acel sentiment covârşitor de vinovăţie, datorită faptului că este lipsit
de copii.
Dat fiind aceste împrejurări, poetul se simte predestinat să rămână pentru
totdeauna unicul copil din familia sa. Şi totuşi, Merrill orchestrează un joc
estetic interesant cu cititorul. El face încercarea de “subvert - să schimbe”
destinul său prezentând în mod expresiv “maternal Nature - mama natură” drept
“his dream -wife - soţia sa din vis” (289). Atmosfera ludică este sugerată prin
numirea ei, destul de ambiguă, ca fiind “the enchantress - fermecătoarea”,
adăugând apoi că apărea “ masked as friend - cu masca unui prieten”. Această
soţie din vis îl încântă cu culorile exotice ale apusului, imagine care
sugerează muza sa înspirativă.
Atmosfera onirică se îmbogăţeşte în contrinuare cu conotaţii dramatice,
sugerând coşmarul. Astfel, la sfârşitul poeziei giulgiul “S - a lăsat pe
umerii părinţilor mei / anihilându-i.” Acest vis care este încărcat cu elemente
de “ nevroză subconştientă” (Prust, 26) poate fi de asemenea interpretat,
urmărind modelul proustian, ca reprezentând o realitate psihologică complexă,
şi anume faptul că “actualitatea conştiinţei” reprezintă “o succesiune de
idei, de reprezentări care nu relaţionează între ele în mod logic” (26).
Tehnica
narativă a poetului s-a îmbogăţit continuu în timpul creaţiei sale artistice
încorporând pe lângă elementele freudiene şi jungiene sau proustiene elemente
cinematografice. De pildă, în “Scenes of Childhood - Scene din copilărie
“ el foloseşte proiectorul şi ecranul, care seamănă într-o anumită măsură
cu lanterna magică a lui Proust. Ele au menirea de a facilita înţelegerea şi
recuperarea emoţională a propriei copilării şi adolescenţe.
Poezia
conţine scene proiectate din trecut, menite să ne ajute să vizualizăm relaţiile
stabilite de poet cu treizeci de ani în urmă. Prima parte ne dezvăluie relaţia
strânsă dintre fiu şi mamă, care îi proiectează atât în spaţiul static al unei
încăperi cât şi în lumea filmului. Filmul prezintă o lume edenică
încărcată cu nostalgie dar şi cu violenţă. Elementele mitice fuzionează cu cele
realiste în descrierea prezicătoarelor, materializată în imaginea celor trei
surori, care reprezintă de fapt mama împreună cu cele două mătuşi ale
sale. Apariţia umbrei unui bărbat - tatăl său - îi afectează într-o aşa
de mare încât: A fair child, or fury- /Myself at four, in tears, / I
raise my fist, / Strike. Un copil drăgălaş, sau o pornire necontrolată/ Eu
însumi la patru ani, mâhnit până la / Lacrimi, Ridic pumnul /Lovesc.
Efectele cinematografice se desprind din versurile. “I
work the dials, the film jams / Our headstrong oid projector / Glazes at the
scene which promptly / Catches fire. Potrivesc cadranul, pelicula prinde viaţă/
Vechiul îndărătnicul nostru proiector / Este îndreptat spre scena care prompt /
Prinde viaţă”.
Imaginea tatălui este asociată cu prezicătoarea, cu artificiile şi cu
treptele draconice. Prin asemenea simboluri şi prin prezentarea reacţiilor
violente ale naratorului-copil, Merrill îl apostrofează pe tatăl său pentru
modul iresponsabil în care a distrus atmosfera de familie.
Ca
şi Proust, Merrill este preocupat de trecut, şi, prin descoperirea unor
modeluri arhetipale cu puternice conotaţii metaforice, încearcă să se elibereze
de acest tipar traumatizant, asimilându-l domeniului etern “ al artei însăşi”,
“al actului creaţiei (289).
Strategia lui Proust împlică, deci, o deplasare din spaţiul emoţional
privat înspre cel imaginar , de la elementele cinematografice spre cele
onirice, cu conotaţiile sale mitice şi metaforice.
Versurile sale abundă în meditaţii intense
asupra diferitelor aspecte ale răului cu care individual trebuie să se confunde
în timpul vieţii, în încercarea de a recupera “timpul pierdut”: Theare are
nights we seem to ride / With cross and crown /
În aceste
versuri simbolismul oniric împleteşte”cross and crown - truda şi satisfacţia”
care reprezintă npartea masculină şi cea feminină cu “ fumes -
funingine”, care simbolizează degradarea şi răul present în lumea contemporană.
Căutând cu disperare un “ timp al inocenţei primordiale”(28) pentru sine şi
pentru poezia sa , poetul se deplasează, în ultima parte a poeziei, într-un
spaţiu cosmic, în căutarea propriei sale identităţi: Immensely
still / The heavens glisten. One broad / Path of vague stars is floating / Off,
a shed skin / Of all whose fine cold eyes / First told us locked in ours / You
are the heroes without name / Or origin (287). Extrem de liniştite /
Cerurile strălucesc. O vastă / Cale de nedesluşite stele pluteşte/ Pe cer, un
înveliş de piele lăpădat / De toţi, cei a căror ochi reci / Ecluzaţi în ai
noştri / Au rostit pentru prima oară / Voi sunteţi eroii fără nume / Sau
obârşie.
Scene din
copilărie poate fi inerpretată ca un ultim refugiu al poetului
în imaginar. Boala specifică adolescenţei, de care poetul încearcă cu disperare
să se vindece , este cauzată de sensul acut al efemerităţii, al instabilităţii
şi caracterului fragmentar, nesigur al existenţei, toate tratate în mod
metaforic în poezia An Urban Convalescence - Covalescenţă urbană.
Singura sursă de stabilitate este oferită de o nouă înţelegere şi percepţie a
problemelor existenţiale. Pentru a realiza o atare reconciliere, poetul trebuie
să treacă prin diverse ipostaze, să poarte diferite măşti: acea a fiinţei
metaforice, a celei senzuale şi a celei mitice.
Ipostaza
de fiinţă metaforică poate fi identificată în prima parte a poeziei focalizată
pe imaginea unei clădiri din
Simbolul
“ constructions works - şantierul” cu imensa macara care “ fumbles -
cotrobăie”, “ in the filth of years - în trivialitastea vremurilor” sugerează
escavarea eului poetic prin operaţiunile memoriei involuntare. Pentru a
înţelege cum se desfăşoară acest proces, prin ce miracol o impresie sau
senzaţie este captată de memorie pentru ca , ulterior şi involuntary, să devină
un operator al altor amintiri proustiene, se va face din nou apel la demersul
proustian. Proust pretinde că, în mod inevitabil, modul în care apare o
senzaţie determină natura reală a trecutului pe care îl evocă şi a imaginilor
corelate acestuia(29).
Astfel, în mod
involuntar, Merrill asociază ghirlanda cu un buchet autentic pe care l-a
cumpărat, cu câţiva franci, şi pe care l-a oferit unei femei într-un taxi cu
zece ani în urmă, într-un alt oraş, într-o zi asemănătoare.Incapabil să-şi
amintească identitatea femeii, el o asociază cu una din tinerele la modă din
acea perioadă. O astfel de amintire are conotaţii tragice, dureroase care se
desprind din colocaţiile “misted with blood - acoperite cu sânge”, şi din
faptul că florile au fost prinse şi presate de mâna tinerei femei cu unghii de
un roşu aprins. Ultima colocaţie pune în evidenţă ipostaza lui Merrill de
fiinţă senzuală. El îşi descrie impresiile şi experienţele în termini
fiziologici, poezia lui fiind o “fiziologie a spiritului” (Cioran în Buciu 8),
marcată de o boală existenţială de care poetul încearcă să se vindece.
În
afară de implicaţiile metaforice ale memoriei, conform cărora elemente din
viaţa cotidiană - “ clădirea şi buchetul” sunt transpuse în vehicoli emoţionali
cu puternice conotaţii psihologice, această memorie este capabilă să se încarce
şi cu elemente de natură mitică. Astfel femeia căreia i s-a oferit buchetul
poate fi interpretată ca simbolizând lumea idealizată a timpului
pierdut. Imaginea şi amintirea acestei femei îl transpune pe poet într-un
spaţiu mitic. Poetul îşi imaginează că este Orfeu urmărind-o pe Euridice,
în timp ce coboară treptele spre infern: I am already on the stairs./ As it
were, of where, I lived(264) . Aşa se face că eu sunt déjà, ca odinioară, / Pe
treptele clădirii unde am locuit.
Simbolul scării subliniază artistic faptul că pentru
Merrill deghizarea conceptuală este relativă şi înşelătoare şi că el preferă să
trăiască, mai degrabă, să supravieţuiască şi să sucombe în mit şi simbol
- de aici rezultă ipostaza lui Merrill de fiinţă mitică.
În
partea următoare a poeziei simbolul străzii unde a locuit este înlocuit
este înlocuit cu acea casă imaginară cu conotaţii metaforice în care a trăit.
McClatchy sugerează o interpretare inedită încărcată de conotaţii metaforice şi
anume că această casă este casa imaginară a artei în care poetul poate
contempla destinul său artistic în strânsă legătură cu viaţa, cu timpul, în
dubla sa ipostază de distrugător şi reformator:
Well, that is
what life does. I stare / A moment longer, so. And presently / The
massive volume of the world / Closes again. / Upon that book I swear / To
abide by what it teaches: / Gospels of ugliness and waste. / Of towering
voids, of soiled gusts.. / Of a shrieking to be faced / Full into, eyes astream
with cold - / With cold? / AII right then. With self- knowledge (265). Ei
bine, asta-i viaţa. / Încă o clipă, aşa. Şi imediat / Volumul cel gros despre
lume / Se închide din nou. / Jur pe carte / Să stăruiesc în ceea ce ne învaţă:
/Învăţături despre urâţenie şi irosire./ Despre viduri biruitoare, rafale
murdare / Despre un ţipăt asurzitor căruia să-i faci faţă / Cu ochi
trădând luciditate / Luciditate? / Ei bine. Autocunoaştere.
Această
strofă ne dezvăluie strategia poetului de denunţare ca forma cea mai expresivă
de enunţare a adevărurilor inimii. Ceea ce denunţă nu este lumea exterioară
urâtă şi brutală, ci „ugliness and wastes - urâţenie şi irosire”, „towering
voids - viduri biruitoare” şi „ soiled gusts - rafale murdare” din
interiorul său. Această denunţare a propriei sale structuri interioare
prefigurează transfigurarea metaforică a vieţii prin artă din ultima parte a
poeziei. În această parte poetul este preocupat de destinul său artistic, iar
demersul este aceeaşi interiorizare cu care ne-a răsfăţat pe parcursul acestei
poezii. Lumea exterioară se reduce în mod ironic la câteva pagini ale unui
cotidian, în timp ce imaginea primarului oraşului New York, care aruncă o
privire asupra modului şi locului unde funcţionează poetul, poate fi
interpretat ca expresia masculină a muzei artistice (267).
Merrill îşi contemplă creaţia
marcat fiind de o viziune fatalistă. Îşi imaginează poezia „ weathering in the
general view - alterându-se în ochii celorlalţi”, subevaluată fiind din cauza
maladiei secolului în care trăim.
Nemulţumit şi temându-se de o nouă
prăbuşire emoţională, Merrill devine un agent de transfigurare prin revizuirea
relaţiei dintre conceptul de autocunoaştere şi cunoaştere artistică.
Transfigurarea realităţii este pusă în legătură cu o pastilă dizolvată într-un
pahar cu apă. Pastila creează o atmosferă onirică, o stare de reverie ,
focalizată pe o scurtă poveste de dragoste trăită în Paris: With the result
that back into my imagination / The city glides, like cities seen from the
air,/ Mere smoke and sparkle to the passenger / Having in mind another
destination. / Which now is not that honey - slow descent / Of the Champs-Ely
sees, her hand in his, / But the dull need to make some kind of house / Out of
the life lived, out of the love spent(268). Cu acel rezultat mă intorc în
imaginar/ Oraşul alunecă uşor, asemenea oraşelor văzute de sus / Doar fum şi
strălucire pentru pasagerul / Care are în minte o altă destinaţie. / Care acum
nu este acel coborâş uşor - dulceag / AI Champ Elyse - urilor, mână în mână /
Ci plictisitoarea nevoie de a crea un soi de refugiu / Din viaţa trăită şi
iubirea pierdută.
Oraşul a
fost interpretat de critici ca fiind emblematic pentru natura duală a
poetului (268). Cele două oraşe, care fuzionează în mintea sa, ar putea
simboliza tendinţa poetului de a denunţa pe de o parte povara propriilor
sale obsesii paradoxale, pe de altă parte, de a transfigura realitzatea prin
puterea imaginaţiei şi a geniului său artistic. Sintagma „mere smoke and
sparkle - doar fum şi scânteie, strălucire” a fost interpretată de
McClatchy ca sugerând „memoria depersonalizată într-o imagine” (270).
În ceea
ce priveşte imaginea Champs Wlysee-ului, aceasta ar reprezenta o tentaţie
menită doar de a alina nostalgiile şi nu de a vindeca. Astfel, nici memoria,
nici lumea reală sau virtuală nu îi pot oferi un refugiu. Casa pe care
intenţionează să o construiască din viaţa trăită şi iubirea .., această
destinaţie spirituală, este “domeniul civilizat al poeziei însăşi, unde casa,
viaţa şi poezia semnifică unul şi acelaşi lucru” (270).
Acelaşi
symbol artistic este subiectul unei alte poezii intitulată “A Tenansy - O
reşedinţă”, scrisă în perioada în care Merrill locuia într-o casă din
Prima
strofă clarifică, într-o anumită măsură, circumstanţele sociale evocate, şi
anume faptul că după ce a terminat armata, Merrill şi-a reluat preocupările de
civil şi analizează obligaţiile ce-i revin pe perioada de pace: Something
in the light of this March afternoon./ Recalls that first and dazzling
one / Of 1946 (274). Ceva în lumina acestei după amiezi de martie / îi
aminteşte de acea primă şi uluitoare după amiază/Din 1946 .
Structura verbală “ recalls - îi reamintesc” concentrează întreaga sa strategie
poetică şi anume menţionarea unui detaliu care generează o rememorare intensă.
Această rememorare face ca poezia să oscileze între prezent şi trecut,
ajutându-l pe poet să se reîntoarcă în timp la 1946, an care semnifivă perioada
începutului preocupărilor artistice serioase şi consistente.
Versurile următoare introduce “The real old fashioned winter of my landlord-s
fhrase - acea iarnă cu adevărat învechită conform frazeologiei proprietarului”,
perioadă în care tot ce îl înconjura i se părea din ce în ce mai superficial,
mai lipsit de consistenţă, mai “diafan”.
Această
interpretare, aparţinând lui McClatchy, poate fi în continuare adâncită şi
reevaluată din perspective unei “hermeneutici a virtualităţii comunicării”
(Buciu, 139). B. Fondane, comentat de Buciu, asemenea lui Merrill, fără a se
detaşa de realitatea enunţării, a fost mai ales preocupat de virtualitatea ei.
Pentru Fondane comunicarea este “în mod dialectic disimulativă”(139), între cei
doi poli ai realului şi virtualului. Fondane susţine că cei doi termini
reformulează o relaţie de “coincidenţia oppositorum”, unde primul - realul este
camuflat în cel de al doilea - virtualul. Buciu afirmă că Fondane nu era de
fapt preocupat de ceea ce un autor afirma, ci de ceea ce ar fi putut spune, de
ceea ce ascunde.
... cum am
putea oare interpreta următoarea strofă, decât ca fiind sfârşitul confruntării
poetului cu un real refractar şi începutul tranzacţiei, de natură faustiană, cu
virtualul, cu sublimul de tip romantic: Bittle, sallow in the new
radiance / Time to set the last wreath floating out / Above the deat, to sweep
up flowers. The dance / Had ended, it was light, the men looked tired / And
awkward in their uniform. / I sat, head thrown back, and with the dried stains
/ Of light on my cheek, proposed / This bargain with say with the source of
light:/ That given a few years more / (Seven or ten or, what seemed vast,
fifteen) / To spend in love, in a country not at war,/ I would give in return /
All l had. All? A little sun / Rose in my throat. The lease was drawn
(275). Fragil, gălbui în noua-i strălucire/ E timpul să aşezăm, ca
un vis, ultima coroană/Deasupra celor morţi, să măturăm florile. Dansul / s-a
sfârşit, era lumină, bărbaţii păreau obosiţi / şi stângaci în uniforma lor /
m-am aşezat, cu capul dat pe spate şi cu pete/ uscate/ de lumină pe obraz, am
propus/ această învoială, să zicem cu sursa de lumină / ca, dat fiind încă
câţiva ani / şapte sau zece, sau ceea ce părea imens, / cinsprezece, / să-i
petrec iubind, într-o ţară paşnică, / pentru aceasta aş da în schimb / tot ce
aveam. Tot? Puţină căldură solară,/ m-a inundat. Concesionarea s-a încheiat
...(275)
Sintagma
„new radiance- noua strălucire” şi „this bargain with the source of light -
această târguială cu sursa de lumină” sugerează un influx de „putere
imaginativă” (275) înrădăcinată atât în viaţa trăită cât şi în virtuala iubire,
pace, stabilitate emoţională şi împlinire. Ceea ce ar oferi în schimb ar
fi „All I had- tot ceea ce aveam”. Construcţia repetată cu caracter
interogativ pronominal „all - tot” sugerează preocuparea lui în ceea ce
priveşte încărcătura reală a potenţialului său emoţional, şi nu numai.
Colocaţia „a little sun / rose, in my throut - puţină căldură solară m-a
inundat” poate fi interpretată ca reprezentând sacrificiul cerut şi izolarea
poetului de lumea reală.
În
următoarea strofă asistăm la adâncirea crizei. Criza demarează cu
aserţiunea propriei tendinţe de a poseda totul. „ Mine, with my thing and
thoughts - Al meu, cu lucrurile şi gândurile mele”. Colocaţia „a changing light
is deepening is changing / to a gild ballroom - o lumină nesigură se adânceşte,
se transformă într-o sală de bal aurită” este o metaforă vizuală. Merrill
celebrează artistic puterea artei asupra vieţii. Şi totuşi efortul artistic nu
este nici simplu nici uşor. Poetul comentează în mod ironic asupra strădaniei
de a-l împlini, ironie care se revarsă din termenii „bound to break - nevoit să
se dezarticuleze”.
Intuind noua sa
încărcătură spirituală şi destinaţia artistică asumată, Merrill simte că se
desprinde de corpul biologic, de materialitate şi se întreabă „Would it
be called a soul- s-ar putea numi suflet?”
O
astfel de structură interogativă ar putea fi decodificată prin metoda lui Şestov,
citat de Buciu, care sugerează că itinerariul spiritual al poetului semnifică
„o călătorie prin suflet” sau în termenii lui Plotin „darul de a citi sufletul
uman” (Buciu 140).. Mişcarea spre suflet, care reprezintă locul de depozitare a
valorilor ancestrale, poate fi interpretat ca mişcarea spre o nouă casă, o nouă
reşedinţă, locul de unde izvorăşte arta, unde aceasta înfloreşte şi capătă
valenţele eternităţii. Este tocmai itinerarul sugerat
de Merrill şi care ne conduce spre interpretarea că arta este
singura destinaţie civilizată a minţii poetului şi prin extrapolare, a noastră,
a cititorilor săi.
Asemenea poetului american James Merrill, Gheorghe Apetroae, personalitate
complexă cu performanţe în variate domenii: inginerie, publicistică, poezie,
relativizează cu modelul proustian focalizându-şi atenţia pe momentele
existenţiale: copilăria, care interacţionează cu memoria şi imaginarul,
adolescenţa, perioada zbaterilor în încercarea disperată de a identifica
“esenţa lucrurilor” (Rusu, 110) şi în sfârşit, stadiul creativităţii când
poetul se cunoaşte pe sine prin scris. Ultimile două etape se circumscriu
poeziei “Noime”. Lângă paternitate să rămâi, / cu nesfârşitul, de
el îndrăgostit,/ iubitei i-ai furat obârşiei, gralul…/ I-ai colorat gândurile
vorbite / cu cinabrul pietrei, / în El aprins / de întâlniri sub privirea
infinitului:/ armoniile vieţii paterne…/ Adolescentul bătut dar neînvins/ de
gânduri izvorâte dintr-un cer / de mistere, / şi atins de carnalul valurilor,
rebele / dorinţe vii / le ţii şi le alergi de atunci, noime/ p\rguite de
soarele, aromind / lanurile alămite de nori travertini, / cu culorile vii ale
gândurilor….
Trebuie să subliniem că blânda căldură a zonelor închise, aproape
interzise redate artistic prin cuvântul “gralul” şi sintagma “cinabrul
pietrei” sunt primele indicii de intimidate. Această intimidate caldă este
rădăcina tuturor imaginilor psihologice arcuite în jurul paternităţii. Intrând
în armonia vieţii paterne, imaginile încep să crească, să evadeze.
Poetul adolescent
exprimă, în a doua strofă, o mare lege psihologică. El ne plasează
într-un punct sensibil, moment în care trebuie să acceptăm detalii greu
observabile. Primul ne plasează în transcendental, un transcendental ce ne
sustrage accesului nemijlocit, devenind un centru de gravitate pasiv în care
adolescentul “este bătut dar neînvins de înţelesuri izvorâte dintr-un cer de
mistere”. Cu memoria încărcată de plinurile şi golurile adevărului,
adolescentul plonjează în realitatea fiziologică “atins de carnalul valurilor”.
Sintagmele “rebele dorinţe vii”, “noime
pârguite de soarele, aromind / lanurile alămite de nori travertini, / cu
culorile vii ale gândurilor” ne oferă “germeni de reverie” (Bachelard, 125). O
lectură lineară ne-ar priva de reverii. Nu este o descriere fenomenologică a
intrării în lume a poetului. Adevărata valoare dinamică o au “noimele”. Suntem
în prezenţa unei imagini care visează, şi în felul acesta viază, invitându-ne
să continuăm reverie pe care a creat-o. Căci ce poate fi mai frumos decât să-ţi
imaginezi noime “aromind / lanurile alămite de nori travertini, / cu culorile
vii ale gândurilor”. În felul acesta noimele au devenit “ un centru de
gravitaţie poetică” (125), un centru de interes poetic. Noimele au devenit
valori ale contemplării poetice, symbol al profunzimii poetului şi expresie a
creativităţii sale.
Poezia “Mărturii” este un duet de dragoste al poetului vizionar Gheorghe
Apetroae cu patria mumă şi cu istoria ei sacră. Patriei, / Istoria,
cupolă de rubin, / e un cântec de arbore / întins peste neam…/E pajura ce-I
poartă / în aripi / izvoarele / în culorile de sânge, / pâine şi cer; / E
cântecul de dor / al trezitelor zări/ din Cartea Unirii…/ Printre
genele zorilor / săgeată cerul arc, / întinsele rădăcini / şi trunchiul de
Eroi: / arcul noii generaţii…/ Trandafirii cresc temple / din sângele
ţărânei, / scut şi symbol:/ Limba şi neamul,/ marea şi cerul / stau
mărturii de safire, / Poporului român, Erou!
Această poezie ne poate servi drept centru pentru a simţi consonanţa dintre
imensitatea şi intensitatea istoriei poporului roman şi adâncimea fiinţei
intime. Într-o încercare disperată de a descifra istoria patriei şi a transmite
această formă superioară de cunoaştere a posterităţii, poetul
transfigurează artistic istoria noastră spirituală. Consternaţi, observăm
mlădierea eului naţional. Pentru a face această mlădiere perceptibilă,
poetul leagă infimul de imens. Astfel istoria apare transfigurată ca o
“cupolă de rubin”, ca “un cântec de arbore întins peste neam”, ca
“o pajură ce-i poartă în aripi izvoarele în culorile de sânge,
pâine şi cer”, ca un “cântec de dor al trezitelor zori din Cartea bUnirii”.
Asemenea asocieri demonstrează cum, în plan artistic, se poate depăşi
contradicţia dintre mic şi mare , real şi ireal, material şi
transcendental.
În
ultima strofă, pentru a pune în evidenţă elemente ce ţin de “psihologia
profunzimilor” “poporului roman, Erou”, Gheorghe Apetroae ne proiectează
într-un spaţiu înalt calitativ unde “ trandafirii cresc temple / din
sângele ţărânei,/ scut şi simbol”. Pentru a ne ajuta să experimentăm
consistenţa fiinţei naţionale, poetul apelează la o filosofie a detaliului
asociind “limba şi neamul, marea şi cerul”, care, constituindu-se într-o
emanaţie a memoriei naţionale involuntare, parafrazându-l pe Proust, ”stau
mărturii de safire / Poporului roman, Erou!”.
Poezia “ Judecata dreaptă” ne copleşeşte încă din prima strofă cu
puterea unui adevăr: “ Cei cunoscuţi, în dreptul de laudă,/ lăsaţi-vă
prezentul pentru început /şi luaţi de model neînceputul / întoarcerea-I
pedepsită pe rug…”
Pentru a interpreta această strofă
din perspectiva “ fenomenologiei imaginilor” (Bachelard, 162), metodă care în
opinia lui Bachelard constă în constituirea imaginii ca “un exces al
imaginaţiei”(162), pentru a surprinde irealitatea imaginii, legată de o
puternică realitate, poetul Gheorghe Apetroae accentuează dialectica lui
“început / neînceputul”.
Dar imaginaţia lucrează nu numai în planul
imaginilor, ci şi a ideilor. Poetul creează un exemplu de “idée vis”
(162) când continuă jocul dialecticii, joc ce antrenează opoziţii
neaşteptate: vulturi, corbi versus “zările în care înoată misterele”.
Poetul, psiholog desăvârşit, animat mai mult sau mai
puţin conştient de ideologia proustiană conform căreia scrutarea
adevărului implică o căutare autentică a sensurilor acestei lumi şi în
consecinţă a sensurilor care stau la baza evoluţiei eului poetic, doreşte ca
noţiunea de judecată dreaptă din titlul poeziei să nu rămână doar o
reprezentare. Astfel, în ultima parte, o imensă dreptate cosmică se află în
visul poetului despre dreptate. În centrul ei radiază o geometrie
transcendentală: “fluvii de umbre, stele-n petreceri,/ ce curg pe albastre
întinderi / ca erele apaşe cu iz de păcat.” Transcendenţa e dată de data
aceasta de dialectica “păcat /lumină”, încărcată de puternice conotaţii
psihologice şi metaforice.
Finalul
poeziei “cu lumina voastră le înveşmântaţi” ne proiectează metaforic în
miezul unei imagini luminoase. Judecata pronunţată în primele versuri se
transformă în stare de vibraţie, iar simbolul luminii apare dezumbrit,
umanizat.
Valorile
ideatice şi estetice cu puternice conotaţii metaforice prezente în poezia lui
Gheorghe Apetroae pot pozitiva în mod civilizator şi cultural socialul încărcat
de un exces de instincte vitale, egocentrice şi materialiste, menite să-l
întineze.
Doar
cultura poate reînoi eticul şi salva moralitatea socială a lumii contemporane.
James Merrill şi Gheorghe Apetroae prin promovarea unor toposuri lirice
excepţionale, sunt promotorii marii literaturi menite să ne încânte şi să ne
însănătoşească moral şi spiritual.
Bibliografie
Apetroae, Gheorghe, Spirale în imagini, Spirally
Curved Images, Ade Print,
Bachelard, Gaston, Poetica spaţiului, Editura
Paralela 45, 2003
Buciu, Marian Victor, E.M. Cioran, Despărţirea
continuă a autorului celui rău, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană ,
Bucureşti, 2005
McClactchy, J. D., White Paper,
Ştefănescu, Cornelia, Destinul unei întâlniri. Marcel Proust şi românii, Editura Elion, 2001
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu