ARCA ALBASTRĂ
Gheorghe APETROAE, Sibiu
Când râde-n El lumina, iar El de ne-nceput
şi-un univers albastru îi stă slujbaş supus,
de-l satură statornic vânjoase, curate rădăcini,
El, fără El, cu gândul, să-și contureze chipul
din seva lui destulă..., nu-i loc de amurgiri...!
Reînfrunziri de gânduri nu-s grele în simţiri...
Cât Luna solitară, uşor și-o poartă-n braţe
şi fluture aprins rămâne cu razele-i în aripi,
în ciuda celor prinși să-i spargă crisalida,
a-l arunca din boltă într-un noian de vise,
rămâne El, ei, crinul: ninsori de flori pe buze
cu-n zâmbet să-i aştearnă, să-i lunece prin simţuri...!
Clepsidra ei e cerul lui, cu încă mult nisip
ce-i curge râu în fire, în fire, adâncindu-l...!
În ochii ei smaraldici se vede clar bătrânul,
plutind albastru-n Ea, însângerând trecutul...
Adânc în cer privește, să-i înţeleagă gândul,
neliniştea astrală-n simț- iubiri neîncepute…
Din trunchiul din inele, bătrâna arcă-n valuri
căzută pe un cerc xilinic, n-ar vrea s-o ştie El
o- ngălbenită frunză pe-o apă, în derivă,
ca trupul de bacantă, sfârşind în putrezimi,
ci-n ritmuri de cuvinte, să-i curăţe lui duhul
în grija Providenţei, stăpâna-n albăstrimi...!
Şi nici n-ar vrea să-i vadă reci, resturile sfinte
din formele divine - nisip pe alte valuri,
buchete vii de crini - Ofelie în alte simetrii…
Ar vrea, în schimb s-o ştie în armonii cu cerul lui
şi-n frângeri adamite, din braţe-nmugurind
de ancore, scăpând, pe valuri iar zburând ...
Adam, e El şi nu e Noe și-n valpurgia vieţii
s-ar vrea desculţ şi-albastru, păşind prin slova ei
și , sigur, nu i-ar duce în purgatoriu nudul
în chip de pasăre columbă, Lelith în nebunii...!
Dar, decât o Lună - arca, ca o lebădă de gheaţă,
mai bine un blând Luceafăr, ce îl mângâie de-o viaţă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu