GELU VLAŞIN ŞI ROMANUL FACEBOOKIST „ CLOŞARUL”
Autor comentariu-eseu: Gheorghe APETROAE, Sibiu Romanul facebookist scris de Gelu Vlaşin, intitulat „ Cloşarul”, cu cele două prime capitole : “ Piatra din lună” şi “Dumnezeul”, se constituie ca un roman psiho- moral şi social, având ca obiect remediile sociale necesare readucerii şi restituirii drepturilor artistice şi sociale ale intelectualului român.
Pe tot parcursul său narativ se observă dorinţa arzândă a personajului central, intelectualul român autentic, de asigurarea prezenţei sale în agora literaturii naţionale , de împlinire a misiunii sale intelectuale complexe în mediul cultural şi material- social românesc şi nu, spre exemplu, de câine dianic “cloşar” al caldarâmelor pariziene, steaua Prokion din constelaţia Canis minor, cea care abandonase ființa și starea de android şi „era acum patrupedul închis în cușca neputinței. Era subjugatul unui infern controlat de cea pe care o credea zeița luminii, a iubirii, Afrodita dominând ulița satului”.. Dar acest ideal astral al intelectualului român autentic devenit artistul “cloşar dianic” al occidentului, nu poate fi realizat în toposul cultural şi existenţial românesc, locul meritat cu prisosinţă acestuia. Poziţia sa intelectuală îi este uzurpată frontal de entivii acestor medii culturale, mulţi dintre ei cu structuri intelectuale grosiere şi cu numeroase elaborări fetide, dar cu fundaţii politice şi mercantile adânci în solul culturii române, releveul lor dezinvolt şi denigrator al înaltimilor valorice, constituind în faţa intelectualului autentic român, un zid inexpugnabil...
În condiţiile culturale şi sociale relevate, intelectualul român autentic, asemanea multor categorii sociale, este nevoit a se dezrădăcina, apelând la Occident, la ţari ale făgăduinţelor, la căutarea fericirii şi împlinirilor sale în altă parte, drumul fiindu-i deschis de mirajul Occidentului , pe care, apucându-l , idealul său este asimptotic şi nu poate fi văzut decât „fata morgana” a unui donquijotism teatral .
O plecare definitivă din cadrul existenţial intelectual românesc, din mediul ingenuu ajuns la stara singularităţii sensibile în evidenta căutare şi sustentare a eului: „Eul din sine a plecat pe un drum fără de întoarcere”, atunci când autorul , artizan al cuvintelor ajuns în alte spaţii intelectuale, nu va reuşi să ocupe decât spaţiile sinuziale ale societăţilor de alienare a condiţiei sale genetice , în spaţiile de jos ale toposurilor culturale occidentale pe care avea să le investigheze el, cu chipul de “cloşar dianic ”, aceste medii.
Acesta va reuşi să intuiască cu greu fiinţarea în raţionalitatea cunoaşterii spaţiilor înalt cognoscibile şi fiinţiale ontice şi şă sustenteze în momentul eliberării polare din crisalida nihilismului heideggerian, din neantul din care evadase numai pentru idealul fiinţării într-o lume a transcendenţei, intelectivă, dyanică şi moral exponenţială . Când “ statueta s-a aruncat cu trup și suflet în hăurile nimicitoare ale dorinței de premărire” , chiar şi statueta erotică - selenică cu trăsături feminine, admirată de acesta, nu poate reflectă decât starea inerţială a mediului cultural românesc la momentul desprinderii sale de cadrul proustian mobilat cu numeroase scene şi trăiri panteiste, de spaţiile în care poposise fericit cu copilăria şi adolescenţa sa, profesorul , un “cloşar dianic” mereu în braţe cu statueta sa. Este momentul când intellectualul cuprins de intuiţionism bergsonian începe să conştientizeze existenţa sa valorică culturală şi socială, lavelliană , substanţială aristotelic şi ideatic- creatoare, platoniană în principiipiile cunoasterii ontologice. Asistăm la o conştientizare sentenţială celestă transcensă din panteism în fiinţa dyanică a absolutului apollinic „ Mâinile pipăiau scoarța copacului unde atârnase altădată întreaga magie a prăbușirii.... Atingerile acelea mistice îi provocau senzații de neînchipuit. Trupul copacului se deschidea ca o ușă spre cer cu zumzet de insecte orchestrând muzici numai de el auzite. Era stăpânul absolut al scoarței copacului, al dimensiunii ancestrale, al macrocosmosului din microcosmos, al eului rătăcitor”, şi din acest loc, de acolo unde; „ Ajungea la Piatra din Lună, pe vârfuri, acolo unde numai cunoscătorii puteau să poposească în drumul lor spre absolut” ... Starea sa devine complexă prin reflexii anamnetice, de conştientizarea fiinţării prin reamintire, deloc uşoară şi o realizează numai „Când lumina se îndrepta către cealaltă parte de lume, (când ) începea marea aventură”, numai atunci când el începe să fie pătruns adânc de lumina cunoaşterii....
Aventura eului său începe numai atunci când realizează conştientizarea freudiană a desprinderii metafizice de spaţiile ancestrale , când conştientizeză raţionalitatea prin raţionalitate kantiană, că acesta poate fi eliberat de „ suferințele după o iubire absurdă. Este aceasta iubirea pentru obiectul care l-a trădat „ prin abandon , realizând, astfel, enunţuri verosimile ale fiinţării cu referenţial la asimtotica fenomenologicului husserlian, a sensibilităţii şi sensurilor existenţiale în statueta sa care îşi dorea preamărirea dar nu şi schimbarea... Şi aceasta, prin renunţarea conştientă la trăirea afrodiziacă „ fosta lui mare iubire, Statueta” aceasta, constituind simbolul cadrului artistic- cultural inerţial, putând astfel accepta trădarea şi învinge suferinţa prin revigorarea trăirilor incandescente în monumentul- statuiei dyonosiace, pentru a transcende, apoi, cu uşurinţă, în imperiul sacru cultural , cel al Occidentului.... Cum? .. Prin dedublarea sinelui, reluând scena trunchiului copacului dar şi reflexiile de dedublare în mediile citadine „Când a deschis ușa cafenelei și a urcat scările parcă avea o presimțire sumbră. Deși nu el mergea ci pașii lui îl purtau într-un sens numai de ei știut.”... Este evidentă, în acelaş timp, condiţia intelectualului cu o ideatică dusă într-un orizont erotic heraclit, vulcanică iniţial, statueta „piatra din lună” cu reflexii de cristale, flamând în universalitate... Se observă că personajul este abuzat de o situare a sa impusă şi minerală în combustiile proprii spirituale, este supus la dedublarea ontonomă şi noetică în universalitate şi în afara universalităţii româneşti, situaţie care îi impune resemnarea şi acomodarea, preferând, astfel, mai bine fiinţarea simptomatică aparent statică în „Statueta de pe ulița satului ”, „Cloşarul” de mai târziu în nebănuita relaxare ” Își căuta un loc. Își căuta locul în care putea să-și bea liniștit ceaiul. Locul relaxării.”...
Da!... Asistăm acum la un simulacru de existenţialitate la “Cloşarul dianic” de azi, fostul profesor, resemnat acum, adică acceptând şi o condiţie statică “ piatra din lună”, statueta sa determinată de o caracteristică proprie, omniscientă în fondul său intelectiv, ceea ce îi conferă reputaţia şi independenţa: “Omul, alt om și monumentul iubit. Și ceea ce era și mai cumplit: niciun vânt nu se încumeta să îl împrăștie de acolo, să îl azvârle în cele patru zări. Cenușă nemiscată. La “ Diana” piatra din lună vorbea o limbă neînțeleasă”.. Interesantă reflexie hiperbolică asupra condiţiei intelectualului român autentic cu o viziune platonică, în fond axiologică , prezenţa sa în cadre principiale de reţinere şi de rezistenţă la influenţele statuetei cu reflexii cosmopolite antinaţionale, dar obiectivate de chemările istorice româneşti, ritualizate conservativ acuzator şi ingenuu: “ Rostea cu voce tare cuvinte pe care numai scoarța copacului le înțelegea. Era forma nedeslușită a unui ritual antic. Modul prin care abandona formele fără fond în căutarea absolutului... Trupul copacului devenea trupul său și din el plecau într-o călătorie nemaipomenită perechi de îndrăgostiți îmbărățișati într-o lumină eternă”... Iată un început tensiv - febril- nerăbdător şi o modalitate de transfer a intelectualului din mediul artistic şi cultural istoric naţional, din păcate puţin agreat de statueta care nu-l înţelegea, de a nu se despărţi de mediul românesc , acelaş mediu grăbind şi dezrădăcinarea intelectualului autentic şi plecarea sa din mediile genetice ancestral- tradiţionale, într-un alt mediu, chiar în cel de cloşar al Occidentului, rezonând în noile medii cu fiinţa sa încărcată genetic de statornicia locului, de condiţia statuetei cu secole de existenţă, rămasă cu memoria statică pentru “ Primele atingeri, primele sentimente îngropate în cenușa uitării, primele șoapte transformate în fluturi, primele îmbrățișări fără sfârșit. Era în al nouălea și ultim cer, era pradă poftei celuilalt “...
Era o plecare cu statueta şi în statueta sa” Piatra din Lună” care nu-i înţelegea limba sa şi care îşi dorea preamărirea numai acolo. Cu greu îşi accepta mişcarea din climaxul nemoral- boreal, fie al Năsăudului românesc, din mediul său panteistic, visând o lume reificată, paradisiacă. Visa şi dorea acelaşi mediu static, al statuiei dyanice, nu cel al intelectualului roman nevoit a-şi părăsi spaţiile sale istorice ancestrale ... Pentru aceasta, declamă personajul central al romanului: -“ Secundele păreau milenii, clipele deveneau pietre de moară atârnate la gâtul clownului nedorit. Era pe coasta ungurului cu nume românesc alergând să îmbrățișeze Statueta nemișcată, era în prispa casei unde mulțimi de nevinovați, miniaturi arhaice, obiecte manufacturate, frați, surori, măcelăreau niște așteptări paternale cu iz de maltratare pentru care mai târziu chiar el avea să fie acuzat. Era scuza perfectă pentru deturnarea unei iluzii. Orb, orbecăind printre promisiunile unei dorințe „până când moartea ne va despărți”. Abandonat, abandonându-și trecutul și viitorul, trăind într-un prezent numai și numai al ei, al Statuetei nemișcate cu dorințe de preamărire.”...., “ Secole trăind în cea mai teribilă minciună a unei iubiri inexistente. Milenii rupte din existență doar pentru satisfacerea unor pofte nesătule și nesăbuite. Însă nu avea niciun fel de scuză. Nesăbuitul cel mai mare era chiar el.”
Proiecţia misterelor în lumină panteistică , chiar şi de un cloşar, fostul profesor, acum expozând doar pe caldarâmele din Esplanade de La Defense , prin cromatica luminii cu valenţe cuantice în proiectie social-culturală, reflectată de acesta în operele sale, obligă şi fac posibilă configurarea realităţilor de simţire şi de fiinţare intelectivă în universalitate culturală, de atragere a atenţiei asupra aportului intelectualului român , ieşirii sale în décor, chiar şi în mediile minore exnaţionale în care reuşeşte să se regenereze ideatic şi să creeze, asupra valorilor creaţiei umane, asupra condiţiei sale intelectuale: “ Când simțea atingerea ca pe o vibrație de nedescris era deja în trupul copacului. Prin venele lui începeau venele copacului să circule. Prin frunzele lui epiderma sa se transforma în rouă. Prin seva lui neuronii săi se scăldau ca-ntr-un ocean sângeriu. Era acolo ca și cum rădăcinile lui ar fi crescut din trupul acestui arbore țâșnit din piatra aceia albă înfiptă pe vârful muntelui din timpuri imemoriale.” ...
Urmele lăsate de dezrădăcinarea brutală a intelectualului român reiterează tot atât de accentuat condiţia acestuia în alte habitaturi creatoare, chiar şi minore, fiind, obiectivând Profesor şi Statuetă în perspectiva noilor cadre ale creaţiei sale şi existenţiale: “ Piatra din Lună îi spuneau localnicii rătăciți secular. Prima dată Profesorul și Statueta au rămas înțepeniți la masa din colț. Nu se așteptau deloc la această apariție. Mâinile ei albe, marmoreice, altădată nemișcate începeau să tremure și ochii ei se dilatau precum un melc ieșit la vânătoare după prima ploaie de primăvară. Statueta nu mai părea lipsită de viață ca altădată. Părea straniu de vie. Fața Profesorului tumefiată alunecând prin ungherele unei încăperi devenite deja prea strâmtă. Niște urlete se alungeau peste mese și clienții pluteau pe deasupra întâmplării. Era prototipul din Țipătul lui Munch, era una dintre figurile emblematice pogorându-se din seria neagră a lui Goya. Prin el răbufneau toate suferințele omului decor.”....
În capitolul 2 , intitulat „ Dumnezeul”, autorul desconspiră în reveriile sale prezenţa intelectualului credincios, câinele credincios al vânătorului dianic (Ursache) şi o Diană credincioasă idealurilor acestuia, putându-şi imagina prezenţa perenă şi destinul alături de Diana, credinciosul ei, iar ea, fiind cea care va folosi arcul şi toate săgeţile întru apărarea acestuia. Statueta sa îi însoţea acum destinul şi înălţimea valorică într-o altă lume, şi o va purta ca un miraculos dar al singurătăţii luminii sale selenice !...
Este statueta care îi dă puterea învingerii străinătăţii , cea care îl însoţeşte în exilul său pe” cloşarul dianic” credincios omului şi îi asigură protecţia meritată acolo unde acesta : „Cu Diana și-a redescoperit apetitul înălțimilor, fascinația zborului... Era darul său... Omul și câinele. Două ființe îngemănate colindând lumea singurătății. O singurătate în doi ca și cum nimic altceva nu ar mai fi existat în lume. Pășeau alături, hoinăreau prin pădure în drum spre locurile de taină într-un decor aproape ireal...” iar „ Gândurile lor navigau libere depășind orice obstacol. Erau îngemănați prin iubire, prin starea de fapt, prin armonia trăirilor intense”...
Plecarea în altă lume, a luminii, acolo unde el se doreşte zeul acestei lumi apollinice , astrale, libere şi naturale , dar un credincios al locului şi al muritorilor, statueta sa care îi mobilează apoteotic perimetrul existenţial, reflectându-i eudaristic într-un nou mediu existenţial lumina selenică, ideatică a creaţiei sale... Dar, spre deosebire de statueta sa dyanică statică şi rece, autorul vede în cloşar , deşi un strămutat acum, o fiinţă afectivă iubitoare de spaţiile ancestrale : ” Clipocitul pârăului pierdut printre colțurile de stâncă, adierea domoală a vântului împleticindu-se cu frunzele de mesteacăn și carpen și fag și arțar. Aroma pământului reavăn colindat de viețuitoarele pe care le întâlnești la tot pasul.”...
Imaginea endemică stigmatizată de spaţiile de adevărate libertăţi creatoare pentru intelectualul român o construieşte cu migală alături de statuetă şi în statuetă, în altă lume, vizând universalitatea cunoaşterii şi cea ontogenetică: ” Nu-și putea imagina bucurie mai mare decât această evadare din lume înspre altă lume, nu-și putea stăpâni dorința de-a se rupe de toată micimea unui spațiu iluzoriu pentru a trăi momentele unice ale existenței pure într-o libertate absolută.” , acolo unde îşi va petrece veşnicia , acolo unde „Ochii lui începeau să vadă fără să mai fie nevoie să privească, călătoriile lui deveneau din ce în ce mai aproape de absolut, mintea lui cuminte se transforma într-un univers contopindu-se cu linia orizontului”...
Intrarea intelectualului român autentic exilat într-o nouă lume , prin ieşirea din zona profanului şi transcenderea în orizontul sacrului , al universalului, în unicitate, o realizează printr-o atitudine patetică faţă de existenţa în alte spaţii existenţiale: „ Nu cerea nimănui nimic, doar timpului să nu treacă prea repede în acea zi miraculoasă în care natura devenea rotundă, cu tentația ei nemaipomenită, cu splendoarea năvălind prin toți porii transformând epiderma într-un teritoriu complex al senzațiilor nebănuite.”
Această lume din toposurile artistice şi culturale, înainte de a o părăsi, el, mai întâi o radiografiază , o dezbate, îi identifică sensurile, riscurile şi imploziile şi emite principii şi enunţuri dialectice asupra structurilor sistemice nihiliste, care îi validează fuga în atemporalitatea altor spaţii şi locuri aleatorii: „ Fugea de oamenii mici și nu privea înapoi cu mânie, știa că oamenii mici sunt neînsemnați, predestinați ratării, că au doar frustrarea neîmplinirii și că în fond vorbeau două limbi diferite : limba lui, necuvântătoare și limba lor nimelungă, formată din silabe icnite și din săgeți șerpuitoare. Vânătoare de cuvânt. Vânătoare de vânt.”
Asistăm la un ciclu existenţial al intelectualului român, cel al conştientizării condiţiei sale intelectuale, a conştiinţei oprimate şi interzise într-un mediu social rugos infectat de supuneri ideologice şi obturat de decantările balastului mediocrităţii, un mediu neecologic social şi cultural, dar greu părăsit de acesta, spre a apuca spre tărâmul unei libertăţii personale şi al cuvântului frumos rostit, preluând dynamic , apoteotic , din unicitate, sublima sa fiinţare , atunci când : ... din evadarea lui țâșneau neuroni veseli și nou-născuți precum pruncii iubitori de lumină, din evadarea lui gânduri neastâmpărate îl învăluiau cu aura lor delicată îndreptându-i pașii înspre locuri pe care nimeni niciodată nu le mai văzuse. „...
Devenirea constientă a intelectualului, sub imperativul fericirii personale şi, de ce nu, sociale prin creaţie, impunea pozitivarea fiinţării sale prin desfinirea cunoaşterii ontologice, cu efectul conştientizării morale şi valorice , stingerii dogmelor şi prejudecăţilor în actul libertăţii divine, dumnezee, capabil şi de o acţiune camusiană, a intelectualului revoltei şi al suferinţelor rostite de acesta , de dedublare în infinitatea spaţială a cunoasterii.... Soluţia era cea a dezrădăcinării spre o alienare în alte spaţii existenţiale profane, dar cu libertatea manifestă alături de statueta dianică a umbrelor şi luminii selene, declanşator şi catalizator al fiinţării sale în infinitatea mulţimii şi libertăţii creaţiei divine!..
Acestea le obţine, participând la spectacolul umbrelor : "Pe strada Edgar Quinet la numărul zece o mulțime dădea năvală să vadă spectacolul umbrelor. Oameni și chipuri, stări și ficțiune, aparențe la tot pasul. Nu-și imagina că va ajunge să trăiască momentul în care o să fie atât de aproape de infinit. Trupa de teatru ambulant vizita zona pentru prima dată. Veneau din depărtări și departarea își pusese amprenta peste cortegiul format din spectatori și decoruri absente. Dirijorul vocifera precum un leu domnitor într-o cușcă iluzorie în timp ce lumea își continua traseul existențial în acea rutină prea ușor acceptată și el știa prea bine de ce. ... prima stare de prăbușire trăită în direct la înălțime, prima senzație de zbor descătușat”.
Dar intelectualul „cloşarul dyanic”, cu valenţe existenţiale constelare va sfinţi un alt mediu cu harul artei sale , cu ” o muzică simfonică în ritmuri de picături țîșnind în amfiteatrul artezian din Esplanade de La Defense”, în sonanţele armonice angelice pentru vibraţii empatice şi cu potrivirea cromelor imaginilor ţâşnind din statueta sa, din mediul narcisic al deveniririi apollinice, fiinţării sale panteistice în obiectele multe înşirate în noile locuri şi spaţii intelectiv-humeiene, putând deveni mâine, cu certitudinea purei raţiuni „ Dumnezeul” propriu şi cel al mântuirii veşniciei... Ne lasă să înţelegem aceasta, atunci când acesta ne spune că „ Nimeni nu bănuia că printre nimicuri și banal un om sfințea locul, iradiind energia ca pe un scut incandescent... Era omul zile de mâine. Era ziua cea mai lungă. Era ziua în care timpul s-a oprit în loc iar locul s-a transformat în veșnicie. Veșnicia mântuirii. Când a simțit prima dată senzația zborului în prăbușire... O senzație ciudată de amețeală, apoi totul clătinându-se ca o muzică simfonică în ritmuri de picături țîșnind în amfiteatrul artezian din Esplanade de La Defense „ .
Romanul facebookist scris de Gelu Vlaşin, şi intitulat „ Cloşarul”, cu cele două prime capitole : “ Piatra din lună” şi “Dumnezeul”, relevă “ drumul spre absolut” al intelectualului autentic „în căutarea lumii de dincolo de lume, în zona infinitului asumat ”, refuzând prejudecăţile şi sintoamele acute ale conştiinţelor carieriste pământene şi obscure, false dar cu înflluenţe turbide în mediile culturale , fie şi naţionale!... Spune, în final „ Cloşerul dianic” personajul astral construit de Gelu Vlaşin, autorul acestui roman, creatorul statuiei luminii în lumina sa, apelând la vizionarism şi la iluminarea apolinică şi morală din lăuntrul statuietei, al feminităţii dyanice, devenirea-i conştientă prin eliberarea de neputinţă şi prin limpezirea fiinţării cu dragajul absolut al glodului mediilor telurice amorale, învesmântarea acesteia cu plăsmuirile sacre ale infinitului, divinului şi dumnezeului propriu: „ Să obercăim - spuneau gurile rele - să închidem ochii și gura, să fim o turmă ascultătoare. Dar Cloșarul continua să creadă în miracole și de pe înălțimile unde sălășluia Piatra din Lună vorbea lumii întregi ca și cum ar fi fost el Profesorul, Profetul:gurile rele își vor închide clămpănitul atunci când tu vei fi conștientă Statuetă efemeră că iluminarea nu vine din întunericul muribund ci din propia ființă iar cuvintele tale nu sunt cutiile închise ale pandorei ci forma de evadare, de eliberare.”.. Excepţională, această prezentare psiho morală complexă, personificată şi alegorică a condiţiilor şi stărilor turbide, de degradare a mediilor culturale şi sociale, de explorare anatomică şi disecţie a realităţilor culturale prin prisma actului intelectual românesc, odată cu relevarea soluţiilor de eradicare şi de pozitivare valorică a socialului cultural, în cuprinsul acestui roman. Felicitări şi multe aplauze! Gheorghe Apetroae, Sibiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu