DESPRE COPACUL ADAMIC
autor: Gheorghe Apetroae DLB
*
Copac, te crești cu rod în tine, pomul liber,
cât stelele de ramul tău stau prinse
si-ți cântă înălțări…! Decopleșit de umbre,
o boltă trecătoare lesne păstorești:
credința sinelui-iubirea, ce i-ai interzis-o…!
Nu ești copac, doar pentru alții slugă…!
*
Neinterzis, te-ntorci în cer din rătăcire ,
de stele-nzepezit și-ncununat cu stele,
cu pasări mari-columbe, pe ramu-ți odihnind,
și vântu-l treci prin ramurile-ți desfrunzite:
austre-nflăcărări în inimă, sporindu-ți
izvorul tău de vreri, cu clipe împlinite!
*
Când știi că pom le-ai fost, un idol în plăceri
la cei sfințiți în rai cu-al florilor balsam,
cu rodul slobozit de-un șarpe-ncolăcit,
seduci și-arzi un rug în rod din primăveri
cu seve de neliniști stinse în dezăpezire,
adamic în păcat, cu har de-nmugurire!
*
Și-atât cât știi să crești vânjos în Prea-Înalt
și să-nfrunzești bogat, incendiat de flori,
în sfânt altar să arzi în ierni, de sărbători,
prea plin de rod, prea liber de păcat,
de vremi ucigătoare-aspre, ne-ntomnat,
neclătinat de vânt, rămâi și neîncovoiat!
*
Copacul-pom în tine biciuit de vânt,
adamic în al tău păcat, de vreri dezăpezit,
învăluit de raze, ai re-nverzit curat!
Nu ești copacul plans, uitat de demiurg,
uscat de ani prin rugii de pe hat…!
Al Evei, arcă vie ești, pe mările-n turcoaz,
cât ți-e cuvântul rug și veșnicia pat!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu