CE DACĂ LA FINIT RENUNȚI ȘI-MBRĂȚIȘEZI NEANTUL Autor:Gheorghe Apetroae dlB

 

CE DACĂ LA FINIT RENUNȚI ȘI-MBRĂȚIȘEZI NEANTUL

Autor:Gheorghe Apetroae dlB

*

Ce dacă, toamna arămie vine  în al tău cuvânt

cu ploi reci pe carâmb, cu vânturile aspre,

demonice-n foșnirea frunzei, copacii dezvelind,

cu-n aer ud și greu, dansând pe caldarâm…

și-un gros covor de fruze-ți trezesc melancolii…!

*

Ce dacă, în curând îți vin zăpezile, în fuga de finit

și se aștern pe clipa ta, grăbindu-ți altă clipă…

de timpuriu, să îți acopere grădina ta și drumul

care i-al tău, spre-a nu mai fi decât în nostalgii…

Un efemer să te petreci în clipe de-asfințire… !

*

Ce dacă-n miezul vieții tale a te odihni, cântând,

durerile îți lepezi în pământ…, crezut de veșnicii

și de al tău destin, o nouă stea a fi pentr-a nu fi

decât un fost, căzut al lumii pradă la desmărginiri,

din putreziri, tu te renaști sfințit, stâlp de destin…!

*

Ce dacă-n fuga de finit deschizi ferestre de lumină,

zorind spre asfințit a răsări o stea cu nemurire,

a nu mai fi ce-ai fost, decât neantul despărțirii,

replămădit din lutul sucevean, pe calea veșniciei,

statuie în neant, cu simț curat și grai lăuntric!

*

Ce dacă, din finit ți-ai construit din beznă, o lumină…!

Un trinitar, un meteor, te spulberi și desfigurezi,

ușor să te dezlimitezi în absolut să te înveșnicești,

într-o lăuntrică-n sumare, în urmă-ți să te uiți, renunți…

De lumea ta să te desparți, îmbrățișezi Neantul…!

 

LITERATURA: SOUVENIR. CERUL COPILĂRIEI Autor: Gheorghe Apetroae dlB

 

SOUVENIR. CERUL COPILĂRIEI

Autor: Gheorghe Apetroae dlB

*

Vultur iscoditor al copilăriei,

pe înălțimile elizee, din zbor dedus,

prădalnic al zorilor de sidef, lazurii,

în sacrul solitudinii

întindeai aripile de cireși înfloriți

și mălini, în elongaje târzii

peste ploile reci, de aprilie…!

*

Fulgerai, rupând amiezile zilelor lungi

și izvorai, din clepsydra viselor…

zburai  în zei, în zmei și în zenit

și , tot atunci, flutur, sorbeai,

 din farmecul de ropotitoare

și apăsătoare neliniști,

glasul poetic al mamei…!

*

Te înțelegeai cu îngerii sloboziți

din glasul brazilor în furtună,

pe când plopii albi, piramidali

propteau cerul și tremurau

inocenți, princiari,

pe steiul zărilor sidefii,

pe când te iubeai cu fiecare loc

colindat, din pajiștea meilor…!

*

Admirai, în frenezii,iedera

piramidelor- templelor verzi,

merii și cireșii în alb rubiniu,

în aprilie, înfloriți…,

pe trecere, de clipe desprinși,

de polenul-nectar îmbălsămat

al narciselor,rozelor și crinilor

te îmbătai, deseori, cu serile din iunie…!

*

Cu brizele, călătoreai zările, în absint,

și norii, în sideful lor aluniu…

Cu aurorele în auripigment

și în chihlimbar,

pluteai pe dimimeți amurgirile,

înspre apus...

La chemările mirifice ale albaștrilor munți

pleca copilăria…!

 

Din volumul de versuri, rămas în manuscris,

intitulat „ Fulgerând tăcerea”;

Revista „Interferențe literare” nr. 7, 1998.

 

 

 

 

 

FULGER ASASIN lui Jules Laforgue autor: Gheorghe Apetroae dlB

 

 

JULES LAFORGUE: poet. S-a născut în  16 august, 1860, în Montevideo, Uruguai și a decedat la 20 august 1887, în Paris, la o vârstă tânără, de numai 27 de ani. A fost reprezentant al simbolismului timpuriu și al postmodernismului în literatură. A scris o lirică reflexivă, cu accente patetice și pesimiste, în vers liber și livresc, asociind sentimentul efemerului bine înțeles cu ironia dureroasă sau cu intonațiile cantrice, de litanie ori lied, cu imprevizibile și rafinate efecte eufonice. A publicat, în scurta sa viață, următoarele volume de scrieri: În anul 1885: Tânguiri ("Les complaintes"); în anul 1886: Imitația Madonei Luna ("L’Imitation de Notre-Dame de la Lune"); în anul 1886: Soborul feeric ("Le Concile féerique") și în anul 1887: Moralități legendare ("Les Moralités légendaires "). Redau, mai jos, din poemele sale, intitulate „Pentru cartea de dragoste” și „Jocuri”, versurile: „Eu pot să mor chiar mâine și n-am iubit deloc./ Buzele-mi încă n-au atins buze de femeie,/ Nu mi-a trimis nici una din ochii-i o scânteie,/ Nu m-a ținut nici una, pierdut, la piept, cu foc.// Am suferit atât…,/ Pentru ființe, vânt, flori, cer înstelat și-azur,/Și cu nervii, toți, pentru că nu destul de pur/Mi-e sufletul; și-aceasta(hoc), cu supra de măsură.//…//”; „Ah! Luna,…//Doarme? Dar poți să dormi, disc enorm/ beat de un cosmic chloroform?//…//Știu, da, ai sânul bine făcut;/Dar, cum nicicând din el n-am băut…//…//…//Și vreau un lied! Ce imbold să-ți dea/ De-a migra înspre gura mea!//…//”. Și, pentru că m-a impresionat adânc lirica sa, de o maturitate ingenuă, dar și dispariția prematură, m-am ostenit să îi închin aceste versuri:

FULGER ASASIN
lui Jules Laforgue
autor: Gheorghe Apetroae dlB
*
În care idol crezi, fiinţă ne-mplinită?
o lebădă, de norii grei ucisă, un regret
în raza cercului cu asfinţiri de astre,
purtat în surle şi cântări de harfe…!
*
Mie, copil, pe locul tău, la a mea rugă,
albastre porţi- destin, mi le-ai deschis,
o nouă metafizică cu „semper et ubique”,
să îți zidesc cu lacrimi templul de argint…!
*
În Tine am crezut și cred, o fire în nelimită...!
Iuziile tale tânguite-n vers, mă întăresc,
mă scapă de tăcerea flăcării din patimi:
o victimă-a plăcerii, ce n-ai cunoscut-o …!

Cât de cornişa vremii mă atârni, să cuget
la cerbii libertăţii tale de pe lunci albastre,
mânați de duhul tău selenic viu aprins,
păşesc pe versurile tale- şesuri înflorite,
*
de fulgerarea vieții tale, dintr-o clipă scrise,
cu vârsta-nfrântelor iubiri, neîmplinite…!

Revista „Interferenţe literare”, nr. 7, 1998

 

LITERATURA: ARCA ALBASTRĂ; Autor: Gheorghe Apetroae dlB

ARCA ALBASTRĂ

Autor: Gheorghe Apetroae

*

Când râde-n El lumina, iar El de un neînceput

şi-un univers albastru îi stă slujbaş supus;

cât seva îl abundă, îi contureză chipul

și-l satură vânjoase rădăcini, nu-i loc de amurgiri…!

*

El, Luna- arca solitară uşor și-o poartă-n braţe

și-un fluture e El, aprins, cu razele-i în aripi,

în ciuda multor prinși să-i spargă crisalida;

reînfrunziri de gânduri nu-i sunt grele-n simţiri...!

*

Clepsidra lui e cerul ei, cu încă mult nisip

și-i curge râu prin mâini, lui firea adâncind-o,

spre a rămâne crinul: ninsori de flori pe buze

în zâmbet să-i aşternă, să-i lunece-n surâsuri…!

*

În ochii ei smaraldici se vede clar bătrânul,

plutind albastru-n Ea, însângerând trecutul...!

În cer privește- adânc, să-i înţeleagă gândul,

neliniştea astrală-n simț: iubirea ne-ncepută…!

*

Din trunchiul din inele, bătrâna arcă-n valuri

pe tot alt cerc xilinic, el nu ar vrea o şti

lumina-ngălbenita frunză pe-o apă, în derivă,

ca trupul de bacantă, sfârşind în putrezimi…!

*

Ci-n ritmuri de cuvinte, să-i curăţe lui duhul

de grija Providenţei, pe albăstrimi stăpân,

nici nu ar vrea să-i vadă reci, resturile sfinte-

buchetul ei de crini – Ofelie, în alte simetrii…!

*

Ar vrea, în schimb s-o ştie în armonii cu cerul,

în formele-i divine- nisip pe-astrale-i valuri

şi-n frângeri adamite, din braţe-nmugurind,

de ancore, scăpând cu zburd pe alte valuri...!

*

Adam, e El şi nu e Noe și-n valpurgia vieţii

s-ar vrea desculţ şi-albastru, păşind prin slova ei…!

Și, sigur, nu i-ar duce-n purgatoriu nudul-

cu chip de pasăre columbă, Lelith în nebunii...

*

Și,...,noianul lor de vise, bolta-arcă l-a-mpărțit...!

Dar, decât o Lună- arca, ca o lebădă de gheaţă,

mai bine blândul Luceafăr, care-l mângâie de-o viaţă!!!

ESEISTICA: DRUMUL ÎN NEFIINȚĂ ;Autor: Gheorghe Apetroae

 

DRUMUL ÎN NEFIINȚĂ

Autor: Gheorghe Apetroae
*

De ne-nceput cuprins și de ădâncul lui pătruns,

nepăsător, curtat de dor și de înșelăciuni,

în leagăn, șarpe azuriu de cerul lui te prinzi,

te vrei, te crezi a fi stăpânul axei libere a lumii…!

*

În zarea erelor pe care tu le vezi cum pier,

căzute-n joc, îngenunchiat de libertatea lor,

apui și tu o stea recif, al „Șarpelui”, în rugi cuprins…

în ne-nceput, cât urci, neliniștile să-ți cobori…!

*

Cu vrerile din duh rotunde-n plaiul lor, divine,

din creste albe, furi neființa crisei amintiri-

făclia eritrină-a sângelui carnal- lumina sevei

clipei care- o porți cu rost pe pajiștile florine…!

*

Rămas cu gându-n nesfârșita fire-a zilei reci

în game de lumini, din care-ai glăsuit, ascuns,

trezești pe zori și-i smulgi din dulcele lor somn…,

porți cerul alb, brumat, sub cruce așteptat…!

*

Nelocul loc îl înconjuri zelos, precum „Almah”

bătută cu azur, topaz, în văluri de smaragd,

Iar clipele le-mparți cu ea, în ultimul răvaș,

magneticul fluid înrourat în gândul ei abstract…!

*

Tăcerea colțului de rai cu rotunjimi albastre

o  vlagă-a sânilor de stea, ce- o resorbi avid

în freamătul dorinței astrei alabastre-n zbor,

de trecere păzit, la ea revii mereu, zâmbind…!

*

Iar, de-a putea visa la zarea ultimului drum,

la îngerii copilăriei, cruzi, cei care n-au murit,

clepsydra rece- vidă la-ntâlnire lăcrimată o trimiți

și-i muți nisipul orb din loc în loc, a nemuri …!

*

În nicăieri și-n tot, bătrân, îți hăruiești prin rugă

lumina care-o porți, să-ncânți stele-zeițe,

din jumătăți de cer le tot cobori, ca să renaști

 viețile abstrase firii din marea neființei…!

*

Pe râna colțului de rai căzut, sub vălu-i boraciu

neînceputul îl ascunzi, cu a ta ne-nzăpezire…!

 

 

 

 

STATORNICIE

Autor: Gheorghe Apetroae d.l.B.

*

Erai lumina primului sărut-

o tresărire la întâiul zâmbet

și gângurit la sânii mamei

cu semnul viselor de cântec…!

*

Din ne-nțeles furai cuvântul

și răsfățat de primele icoane,

privirea îți gândea să zbori,

cum „Lebăda” prin constelații...!

*

Să râzi, să cânți lângă izvoare,

de flori albastre-ndrăgostit,

să te alinți în susur lin,

cu taina ta, a cerului senin…!

*

Să poți să mori abia-nflorit,

statornic în balsam și-n crez,

tânăr, stelar, să re-nviezi,

crin în iubiri, în vreri, sălbatic…!

Din volumul de poezii și eseuri „Despre neînceput”1992.