ARCA ALBASTRĂ
Autor: Gheorghe Apetroae
*
Când râde-n El lumina, iar El de un neînceput
şi-un univers albastru îi stă slujbaş supus;
și-l satură vânjoase rădăcini, nu-i loc de amurgiri…!
*
El, Luna- arca solitară uşor și-o poartă-n braţe
și-un fluture e El, aprins, cu razele-i în aripi,
în ciuda multor prinși să-i spargă crisalida;
reînfrunziri de gânduri nu-i sunt grele-n simţiri...!
*
Clepsidra lui e cerul ei, cu încă mult nisip
și-i curge râu prin mâini, lui firea adâncind-o,
spre a rămâne crinul: ninsori de flori pe buze
în zâmbet să-i aşternă, să-i lunece-n surâsuri…!
*
În ochii ei smaraldici se vede clar bătrânul,
plutind albastru-n Ea, însângerând trecutul...!
În cer privește- adânc, să-i înţeleagă gândul,
neliniştea astrală-n simț: iubirea ne-ncepută…!
*
Din trunchiul din inele, bătrâna arcă-n valuri
pe tot alt cerc xilinic, el nu ar vrea o şti
lumina-ngălbenita frunză pe-o apă, în derivă,
ca trupul de bacantă, sfârşind în putrezimi…!
*
Ci-n ritmuri de cuvinte, să-i curăţe lui duhul
de grija Providenţei, pe albăstrimi stăpân,
nici nu ar vrea să-i vadă reci, resturile sfinte-
buchetul ei de crini – Ofelie, în alte simetrii…!
*
Ar vrea, în schimb s-o ştie în armonii cu cerul,
în formele-i divine- nisip pe-astrale-i valuri
şi-n frângeri adamite, din braţe-nmugurind,
de ancore, scăpând cu zburd pe alte valuri...!
*
Adam, e El şi nu e Noe și-n valpurgia vieţii
s-ar vrea desculţ şi-albastru, păşind prin slova ei…!
Și, sigur, nu i-ar duce-n purgatoriu nudul-
cu chip de pasăre columbă, Lelith în nebunii...
*
Și,...,noianul lor de vise, bolta-arcă l-a-mpărțit...!
Dar, decât o Lună- arca, ca o lebădă de gheaţă,
mai bine blândul Luceafăr, care-l mângâie de-o viaţă!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu