III . GHEORGHE APETROAE - V. ZBORURI ÎN ABIS
RESTUL ULTIMULUI SCHIMB
Invrednicindu-te pe drumul razei ,
de tine regăsit, în ea lesne te pierzi…
descolăceşti lumina şerpilor, cărări
şi-apoi pe gura cerului, cu ea te verşi ,
primind îmbrăţişările de ramuri…
Ei, rază, să rodeşti, lor le grăieşti ales ….
În schimb, se caţără de tine spinii
amorul mincinos – un rece rest …
La fel, din toată grija ce i-o porţi,
nu ştii decât să-i nărui , prin tăcere, chinul !…
Ea îţi dă ploaia din luminile reci
şi ceaţă pe ceas, veninul uitării,
tu dai ne-uitării, ochii pulpelor verzi :
iubirea de libertate absurdă a mării …
În patul ei pustiu, de crin imaculat
se lăfăie în umbră-i praful de pe praf,
cum ea prin sălciile din cuprins
cu pletele în tânguire şi în plâns
în hohote prin seva lor... Îi rupe
cerul, din creşterea în trupul firii,
când lăcrimează-n mugurii stelari
şi-n frunzele cu frică de iubire
tăcerea, lumina-i din abis . E vina ta
când cresc din îngeri, heruvimii,
din dimineaţă, irişii în albăstrimile
de cer turcoaz, în plină strălucire ?…
Când ţi se-nclină –n rugă adevărul,
glas înălţând şi sfânt grăind în vise
stele-nflorind, de duh, corolei criste,
de-mpătimiri inceste-n făr de chin?!…
E frica-n zvon... în trup, să-ţi dea ne-linişti,
ciobite clipe , cerul gri şi asfinţitul anatas,
tu îi oferi desmin, al tău anotimpul
sângelui cris în pleoapa răsăritului …
Din licăru-i angelic în angelic adânc,
demnă-nălţării, îi dai cerul, la schimb,
să-şi poarte raza în cu-vinte sfinte,
pe valu-n vals, divin, sirenicul ei glas !..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu