DESPRE EMINESCU, GENIUL VIZIONAR AL POEZIEI DEDUS DIN POEMUL SĂU ELEGIAC „ODĂ (ÎN METRU ANTIC)”.
Gheorghe Apetroae, Comentariu - exegeză la poemul elegiac „ODĂ (ÎN METRU ANTIC)”, expus de Rodica Danu, administrator și expert literar în Grupul literar „Eminescu”,
Vorbind
de Eminescu, trebuie să ne gândim la poetul vizionar cu voința-i
schopenhaueriană în demersurile sale creatoare, spiritual- existențiale, la
lirismul său descriptiv și armonizat, cu accente erotice, în care a transfigurat, cu conștiință filosofică și cultură europeană, în coordonate estetice și ideatic-
metafizice, prin rafinament stylistic, energiile sale intellective de cea mai
nobilă ținută literară. Vorbim de poetul cel înobilat cu viziune metafizică, un deosebit mediator de romantism german și francez în poezia românească, care a întreprins cu inspirații elegiace și
simbolistice genuine, meditații imaginative profunde asupra estetizării temporalității materiale și asupra eternității universalului, până a deveni un promotor al creaţiei
postmoderne estetizate, de influență baudelaireană și, de ce nu, până
la suprarealism, atât de bine conturat în multele poeme
scrise în scurta sa viață, referindu-mă, aici, și în primul rând, la poemul elegiac „Odă (în metrul antic)”.
Și nu ași fi urmat ușor calea abordării exegetice a
acestui text eminescian cu conotații reflexiv- cosmice, dacă poemul său nu l-ași
fi descoperit prezentat doct, analitic și principial de Rodica Danu, expert
literar în cadrul grupului ”Eminescu”.
Din parcurgerea atentă a poemului, se poate constată că poetul își exprimă, într-un
cadru cu conotaţii james- spenceriene, romantic- orfice,
credința sa existențial- cosmică prin mitizarea însingurării, de depășire a
trecerii, o condiție perfect imaginată, dar nerealizată și chiar antitetică, de
nemurire, de neacceptare a finitudinii existențiale, așa cum aceasta se dorea și cum era expusă
în versurile primei strofe a poemului:” Nu credeam să-nvăţ a
muri vrodată;/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,/ Ochii mei nălţam visători
la steaua/Singurătăţii.” Pentru accentuarea acestei
viziuni ontice e bine să reținem concluzia lui Rodica Danu din comentariu său
asupra acestui poem: „ Sintetizând un întreg sistem filozofic,
Eminescu se credea parte a creației cosmogonice, un veșnic aparținător al
Cosmosului”. Dar să remarcăm atitudinea reflexivă a poetului asupra vieții ideale și asupra
morții, aceasta reieșind din structura lirică și ideatică a versurilor poemului său cu tonuri profetice şi genezice, de inspiraţie holderliniană, cu binecuvenitele ranforsări ideatice.
Principiul
nemuririi, expus în prima parte a
poemului său, avea, cu siguranță, la bază studiile pe care poetul le-a
întreprins asupra conceptelor filosofiilor indiene (Filliozat)
și asupra umanismului renanscentist utopic european.
Poetul cunoștea, desigur, la momentul construirii poemului
multe elemente ideatice ale nemuririi considerate sistemice de el,
conceptele umaniste încărcate de condiția nemuririi
ale renascentistului la Giovanni Pico della Mirandola, pe care Eminescu îl studiase, cu siguranță, la universitățile
din Viena și Berlin, concepte expuse în "Oratio
de dignitate hominis" și care reprezenta o sinteză a tradiției
scolastico- aristoteliene cu temele noi ale umanismului. Este o sinteză în filozofia
neoplatoniciană, în care este stabilită ierarhia existenței, omul urcând diverse
trepte până la ființa supremă, în parteneriatul cu creatorul- Dumnezeu,
spre o nemurire a sa.
Eminescu a considerat că are capacitatea să-și determine în mod
liber modul și forma existenței, să se apropie de divinitatea care stă la
propria sa origine, iar calea care duce la acest scop nu este decât purificarea
lăuntrică, prin cugetarea în însingurare și prin ispășirea suferinței prin contemplație
filozofică, inclusiv pe calea hedonică (Epicur și grădina sa. În Pergam…). Aceste
concepții erau bine cunoscute de Eminescu, așa cum afirmă și Dumitru Murărașu,
citat de Rodica Danu și aceasta reiese din studiul său „Eminescu si clasicismul
greco-latin". Acesta arătă în studiu că „…poetul, prin exerciții de
versificație, prin traduceri, cărora le-a adăugat propria sa originalitate și
sclipire, a făcut să triumfe și în literatura noastră arta antică în formele ei
pure, deosebite”. Desigur, poetul reușise să le cumuleze vizionar pe toate acestea în studiile sale
genezice în versurile din „Scrisoarea a I-a” și în studiul
psihologico-filosofic asupra naturii duale a omului și asupra anamnezei- reamintirii
vieții „Sărmanul Dyonis„ cu elemente din Platon, Menon(80-6), Phaidros și să le expună cu succes și în poemul său elegiac, „Odă (în
metrul antic)”, subiectul nostru de acest studiu hermeneutic.
Conceptul nemuririi abordat și expus de poet în prima strofă a odei sale
putea avea ca referențial și demersurile
utopice clasice pozitive ale lui Thomas Morus, Tomaso Campanella, Francis
Bacon, precum și studiile iluminiștilor Locke, Montesquieu,
Voltaire, Diderot, Rousseau, Helvetius și Kant, pe care Eminescu le cunoscuse
și le urma ca principii categorical- existențiale, ale nemuririi sale, un destin
pe care începea să îl realizeze conceptual, aceasta, după ce aprofundase și actul
Karman, „un act care depinde de spiritul şi de vorbirea care conferă fiecărei
individualităţi umane antecedente proprii şi o situaţie particulară, îi conferă
un destin care, dacă nu se va realiza în viaţa prezentă se va realiza după
sfârşitul acesteia (Jean Filliozat, Filosofiile Indiei, Brahmanele şi
speculaţiile ritualiste). Este acea credință în reîncarnare, pe care o va releva
indologul universitar Carmen Negulei, în studiul său „Archaeus” şi anamneza în „Sărmanul
Dionis”, înserat în volumul cu acelaşi titlu (apărut la Editura Alfa Press,
1995), precum și în comentariu-studiu epistemologic realizat de
Gheorghe Apetroae, cu apariție în bibliograf. M.
Eminescu 1990-2005- Bibl. Acad. Române, intitulat « Carmen Negulei, Gnozisul
axiologic al studiilor eminesciene „Archaeus„ și Sărmanul Dionis”».
În fond, aceste renaşteri
replicative ale nousului individual receptat din imnurile ariene rig-vedice,
din canoanele budhiste și din demersurile iluministe, vizionare în fondul lor
ideatic, sunt exprimări ideologice cu caracteristici transumaniste, vânturate
astăzi, regretabil, tot mai mult, de curentul ideologic transumanist și
postumanist, de supraordonare individuală și socială la un
sistem autoreglabil. Este acel curent generat de umaniști și susținut mai
târziu de Michel Foucault (1926-1984), acesta influențat de către Nietzsche,
Bachelard și Canguilhem și expus în epistema sa „inconștientul pozitiv al
cunoașterii” ce se dorește sistem regulator și coordonator global (Huxley,
A,: Schome neue Welt, Frankfurt a.M., 1953).
Conceptul cultural- biologist evolutiv -
de transumanism utopic, prin care ne sugerează posibila variantă a nemuririi și
apariției omului augmentat, concomitant cu eliminarea din ecuație a
divinității, este conceptul revărsat de Eminescu în prima strofă a poemului său,
dar imediat anihilat, în următoarea strofă, în care abisul, așa cum este
exprimat de Eminescu îşi deschide prea repede porţile, pentru a-l acapara
pe poetul genial la o vârstă mult prea tânără, chiar atunci când el, cu un
impuls evident creator, convins prin conceptul apollinic asupra ființării sale,
în fond mitic, de nemurire, devenea neașteptat de repede conștient de
finitudinea identității sale existențiale și de starea thanatică de care era încercat
și cuprins, de muritor, în versurile: „Când deodată tu răsărişi în cale-mi,/
Suferinţă tu, dureros de dulce../Pân-în fund băui voluptatea morţii/ Ne'ndurătoare.”
Asistăm în
aceste versuri de odă a nemuririi la un reducționism existențial reflexiv, la peisajul social- cultural european al sfârşitului de secol 19. Sunt versurile
acestei strofe caracterizate printr-un lirism cu tonuri de transcendență, cu un
acromatism semantic de inspiraţie holderliniană, prin care poetul, simțind în
starea sa imanența morții începe să combată acele demersuri utopice clasice
pozitive, transumaniste, cunoscute de Eminescu și validate conceptual inițial, cum ar fi cele ale lui Thomas Morus din Utopia (1516), cele ale lui
Tomaso Campanella din Cetatea soarelui (1623) și cele ale lui Francis Bacon din
Noua Atlantidă (1624), ale altor
umaniști, lucrări de concept, pe care Eminescu le studiase cu siguranță la
Viena și la Berlin și, desigur, în privat, considerându-le platforme ale
imaginației binelui uman ce generează impulsuri divine și transformări sociale
evolutiv- pozitive, dar și întrebări despre infaibilitatea vieții, în care
să credem, dar fără dovezi, fără verificare, cum că fericirea în nemurire este posibilă,
concepte pe care William James (1842-1910) avea să le combată și să le considere
în studiile sale, ca fiind negative și irealizabile…
Combustia cultural- spirituală a poetului este problematizată în eros, în continuare noetică, este astrală,
mistuitoare, însoțită și chinuită de boală, de o suferință transpusă metaforic
într-un registru de legende antice, acolo unde câmpul de confruntare al eului
poetic cu suferința este marea, așa cum o putem observa din versurile strofei a
3-a: „Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus./ Ori ca Hercul înveninat de
haina-i;/Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/Apele mării.”, ca o fenomenologie
a vieții cu limită pithagoreică… Va conștientiza acum, în defavoarea curentelor
utopice transumaniste, că legile biologice, altele decât cele culturale și
științific- pozitive, nu-și pierd niciodată valabilitatea, chiar dacă li se
adaugă alți factori de vitalitate, consensuali vieții, care ar putea prelungi,
dar nu va putea elimina definitiv momentul finitudinii hominide (G. Vollmer,
Evolutionăre Erkenntis- theorie, Stuttgard, 1980).
Acest exercițiu de onirism generator de obsesii creatoare,
până la agonizare este evident în spațiul singurătății pierdute și îl va conștientiza
Eminescu în relativitate, în strofa a 4-a a poemului său, în versurile: De-al meu propriu
vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări../Pot să
mai re'nviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?.”, atunci când își presimte
ireversibilitatea în urma combustiilor interioare în spațialitatea culturală
spiritual- cosmică a erosului cu rolul de purificator al vieții sinelui
spiritual- ontic, un motiv de siguranță a renașterii pure a poetului numai prin
arderea în însingurare, precum Pasărea Phoenix, un aspect pe care l-am relevat
și în studiul „ Siguranța în însingurare la Emil Cioran”,
Gheorghe Apetroae „Caiete Cioran, 2021”.
Ultima strofă, a
cincea, are conținutul resemnării, al nepăsării, totuși „tristă” de perathosul
pitagoreic, al revenirii conștiente din imperiul onirismului apollinic, de neatins,
prin rugă, la cel al ființării telurice, de redarea identitații sale în Sine prin
contopirea cu absolutul, cu Universalul, chiar și în neantul sartrean, în finitudine
thanatică, în versurile: „Piară-mi ochii turburători din cale,/ Vino iar în
sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă! ”
Eminescu ar corespunde întocmai ideii de
nemurire, expusă în poemul său Odă( în metro antic), dar în condiții dramatice
şi obsessive și numai pe câmpul cultural-spiritual, pe
care îl realizează numai asupra geniului său, nu și al existenței material-fenomenologice
universale.
Această prezentare are drept scop de a incita pe observatorii fini la
parcurgerea operei poetului şi de a reliefa
multitudinea posibilittăţilor de abordare interpretativ- hermeneutică a textului literal, cu privire la poetica, stilistica şi versificaţia unei creaţiei încărcate semnificativ, în același timp, de reflexivitate ideatică și de
suprarealism, chiar şi în contextul modernităţii unui text construit cu subtilităţile
artistice ale autorului preocupat, în limita cunoaşterii sale, de problematizarea
ideatică și ontologică a universalităţii,
şi aceasta, prin argumentări personaliste
analitice asupra vitalității existenţiale a entivului social și cosmic în
expresie literară, experimentate cu succes de Eminescu în spaţiile vitale largi ale creației,
în scurta sa viaţă și abundent expuse
pe tractul operei sale.
Eminescu este, dar, astrul cel cu adevărat nemuritor, este steaua strălucitoare a literaturii și
culturii noastre, care înflăcărează cu prezența sa Neînceputul, cel care urmează a sălășlui spiritual, împreună
cu începutul și cu prezentul literaturii române, în trupul veșniciei spirituale
românești, deasupra nemărginirii timpului.
Gheorghe Apetroae Dela Boroaia, Sibiu, 19.07.2022
Odă
(în metru antic)
Autor:
Mihai Eminescu
.
Nu
credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi
tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii
mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
.
Când
deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă
tu, dureros de dulce..
Pân-în
fund băui voluptatea morţii
Ne'ndurătoare.
.
Jalnic
ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca
Hercul înveninat de haina-i;
Focul
meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele
mării.
.
De-al
meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al
meu propriu rug, mă topesc în flăcări..
Pot să
mai re'nviu luminos din el ca
Pasărea
Phoenix?.
.
Piară-mi
ochii turburători din cale,
Vino
iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să
pot muri liniştit, pe mine
Mie
redă-mă!
.jpg)