LITERATURA: PUBLIUS OVIDIUS NASO, comentariu: Gheorghe APETROAE, Sibiu

 PUBLIUS OVIDIUS NASO

Comentariu și elogiu poetic.

Autor: Gheorghe APETROAE, Sibiu

Publius Ovidius Naso a fost ultimul mare poet elegiac al Romei antice, cunoscut la noi sub numele de Ovidiu. Așa cum scrie el însuși în Tristia IV 10, Ovidiu Naso s-a născut la 20 martie, anul 43 î.Hr în Sulmona, un oraș situat în Italia de mijloc, la aprox. 140 km depărtare de Roma, mai exact în provincia Aquila. A decedat la 2 sau la 3 ianuarie, anul 17 sau 18 d. Hr., la vârsta de numai 59 de ani, la Tomis, astăzi municipiul Constanța.

Tatăl poetului aparținea nobilimii și-l destinase prin tradiție funcțiilor publice. Dar, după un scurt studiu al retoricii, Ovidiu se dedică carierei artistice. Își completează în mod asidu cultura la Atena și, împreună cu prietenul său poetul Aemilius Macer, ambii trăitori în veacul de aur al poeziei latine, întreprinde o călătorie în însorita Sicilie și în Asia Mică.

Întors la Roma, intră în cercul literar condus de Messalla Corvinus, unde îi găsim și pe Tibul, Lygdamus, Aemilius Macer, Valgius Rufus, Cornelius Severius ș.a. și va duce duce o viață boemă , liberă, fără îngrădiri, extravagantă, lipsită de cele mai mici griji, în mijlocul protipendadei romane. Operele lui erau pe placul înaltei societăți imperiale romane, iar printre protectorii săi la început, se află însuși marele împărat, și aceasta grație celei de a treia soție a poetului, Fabia, care îl introduce la curtea lui Octavian Augustus.

După moartea lui Horațiu (8 î.Hr.), Ovidiu se aureolează ca cel mai cunoscut și cel mai apreciat poet din Roma, ca un poet cu valențe multiple, fiind înnăscut cu harul exprimării vers... În acest sens, departe de egocentrism el va aprecia și opera poetului Aratos din Soloi, din care se pare că s-a inspirat, acesta fiind clasificat de el, pentru poemul Phainomena, pe scara valorilor literare, imediat după Homer și Vergiliu.

Cu referire la Octavian Augustus, trebue să spunem că acesta a fost împăratul cu care Ovidiu ar fi venit în contradicție, mai precis cu principiile sale morale, fiind și cel care a dispus întreprinderea unui recensământ al tuturor locuitorilor din imperiul său, recensământ de la care se vor număra anii erei noastre.

De asemenea este de amintit și faptul că în catastifele iudeo-palestiniene, conform celor relevate de istoricul evreu Iosephus Flavius, s-ar afla înscrise numele Mântuitorului nostru, Iesus, din genealogia regelui David, aflat la data recensământului în Egipt, precum și numele celor 12.000 de prunci uciși de Irod în Ierusalim.

Dar să revenim la Ovidiu. În toamna anului 8 d.Hr., în timp ce poetul se afla pe insula Elba, în mod neașteptat, fără o hotărâre prealabilă a Senatului, Octavian Augustus hotărăște relegarea- exilarea lui Ovidiu la Tomis, pe țărmul îndepărtat al Mării Negre. Forma de exil la care a fost supus poetul era relativ mai ușoară („relegatio”) și nu cuprindea < clauza aquae et ignis interdictio> (în sensul de „proscris în afara legii”). Motivele exilului lui Ovidiu sunt până astăzi neelucidate. Ovidiu însuși scria că motivul ar fi fost „carmen et error”, o poezie și o greșeală. Poezia încriminată este cu mare probabilitate cea intitulată Ars amatoria, care ar fi venit în contradicție cu principiile morale stricte ale împăratului, deși această operă fusese publicată cu câțiva ani mai înainte... În „Tristia”, Ovidiu se referă și la faptul că „ar fi văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă”. Cercetătorii sunt de părere că Ovidiu ar fi fost martorul scandaloaselor aventuri amoroase ale Juliei, nepoata lui Augustus.

Ovidiu a întreprins numeroase încercări din exil, prin scrisori trimise la Roma, să obțină grația lui Augustus. Dar toate au rămas lipsite de succes și, chiar după moartea lui Augustus, urmașul acestuia, Tiberius, nu l-a rechemat la Roma.

Conform cronicei lui Heronim, Ovidiu ar fi murit în anul 17 d.Hr. la Tomis, unde a fost și înmormântat, dar această dată nu este sigură. Din poemul calendaristic Fasti, I, versurile 223-226, rezultă că în primăvara anului 18 d.Hr. poetul era încă în viață. Pentru piatra sa funerară, Ovidiu a compus – în parte patetic, în parte ironic – un text, în forma unei scrisori trimise soției sale (Tristia, III, 73-76): „Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum/ Ingenio perii, Naso poeta meo./ At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti,/ Dicere: Nasonis molliter ossa cubent”, text în traducerea liberă a lui Theodor Naum: „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul/ Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,/ O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,/ Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”

Opera – Scrierile sale înainte de exil se încadrează în principal în lirica erotică, cu punct de plecare în elegia lui Properțiu și Tibul, pe care o transcende, prin finețea analizei psihologiei iubirii, în observația exactă a moravurilor, adevărata pictură de gen, relevând aspecte ale Romei auguste, pline de culoare și grație dezinvoltă... Reușește aceasta, prin punerea în scenă teatrală și somtuoasă, prin spiritul și ironia galantă, de o subtilitate afectată uneori, stările sale evidente în Poeme de iubire – Amores – „Iubiri” (23 î.Hr.-16 î.Hr.), în 3 cărți cuprinzând 49 elegii, în Heroides sau Epistulae Heroidum – „Eroine” sau „Scrisori ale unor eroine” (10 î.Hr.) precum și în cele 18 scrisori fictive de dragoste ale unor personagii feminine mitice adresate bărbaților iubiți, în distihuri elegiace, de exemplu: Ariadna către Theseu, Didona către Enea, Medeea către Jason etc...

În Ars amandi – „Arta iubirii” (1 î.Hr.), un poem erotico-didactic în 3 cărți (două adresate bărbaților și una adresată femeilor), considerat drept principalul motiv al exilului, sunt cuprinse „învățăminte” privind arta seducției și a dragostei...

În Remedia amoris Remedia Amoris - „Remediile iubirii” se realizează o replică ironică la Ars amatoria sau amandi – Arta iubirii, în care face aluzii la poezia dramatică a lui Meneandru din Mytilene și recomandă amanților nefericiți diverse mijloace pentru a scăpa de dragostea chinuitoare și de urmările ei, cum ar fi destinul Elenei lui Menelau, sau al poetei Saphho, care s-ar fi sinucis, în urma unei iubiri nefericite, aruncându-se de pe stânca Leucade (Ovidiu, Heroides, XV), dar și aspectele estetice ale feminității, relevate în poemul său De medicamine faciei femineae – „Îngrijirea feței feminine”.

În aceste prime opere, Ovidiu continuă tradiția poeziei elegiace romane, de exaltare a sentimentului de dragoste, pregătită de elegiacul Catullus și de neoterici, în perioada republicană și, apoi dezvoltată de Sextus Propertius și Albius Tibullus în epoca lui Augustus.

Scriitor de literatură erotică, sentimentul de dragoste îl tratează în maniera elegiei erotice alexandrine. Poetul cântă iubirea efemeră, ușoară, după cum însuși se autodefinește cu tenerorum lusor amorum („cântărețul glumeț a dragostei ușoare”), dar și dragostea nefericită, înșelată sau neîmpărtășită, practicând o distanțare față de propriile sentimente.

Ovidiu a abordat și poematica mitologică, din care a rămas poemul în care descrie cu destulă exactitate diverse apariții cerești (s-au păstrat doar câteva fragmente);

Poemul Metamorphoseon libri – „Metamorfozele” este o istorie mitică a universului în 15 cărți, în hexametri dactilici, cuprinzând 250 legende, un megapoem dominat de imaginație fabuloasă, de pitoreic și plastică panteistică, de sculpturi ale formelor puternic marcate (un om sau o zeitate se transformă într-un animal, într-o plantă sau o constelație, în urma unor întâmplări deosebite) și desfășurate cronologic, de la formarea universului până la apoteoza lui Cezar, împăratul divinizat ca o constelație în care este evidentă grandoarea mișcării dramatice și epice, tendința spre colosal, fastuos, expuse cu o erudiție rafinată – reminiscențe alexandrine, de Ovidiu, surprins în timp ce lucra la poem, de exil, cel care era considerat prin structura și direcția liricii sale chiar un augstan. Este o lirică a metanorfozelor, din care se pare, dacă nu chiar sigur, s-a inspirat și Claudian din Alexandria, în poemul său epic, intitulat De rapta Proserpinae ( Răpirea Proserpinei).

Poemul Fasti (Fastele) – „Sărbătorile” – calendar versificat al sărbătorilor romane (Fastele) este o versificare didactică a calendarului roman, operă începută în anul 8 e.n. și întreruptă prin exilul poetului (cuprinde doar lunile Ianuarie până la Iunie) știind că poetul avea să fie exilat la Tomis începând din toamna anului 8 d.Hr. și în timp ce se afla pe insula Elba.. Tragedia sa, intitulată Medeea, cu inspirație din poemul lui Catul, intitulat Iason, de un mare renume în antichitate, avea să i se piardă aproape în întregime,

Elegiile din exil: Tristele”, în 5 cărți, cu o posibilă admirație și chiar inspirație din poemele lui Quintus Ennius Scipio și Annales(Anale), de principiile acestei opere ovidiene se pare că s-a folosit, secole mai târziu, poetul din Tolosa, Claudius Rutilius Namatianus în poemul său Itinerariul întoarceriidar. Să apreciem la Ovidiu și șirul de Epsitulae ex Ponto sau Pontica – „Scrisori de la Pontus Euxinus (Marea Neagră)” sau „Ponticele”, în patru cărți. ambele opere fiind culegeri de elegii personale sub forma unor scrisori trimise din Tomis și adresate lui Augustus, soției sau prietenilor cu rugămintea de a fi iertat și de a i se permite revenirea la Roma, care se remarcă prin sensibilitatea emoțională, prin patetismul romantic, concurând cu tragedia greacă, cea în care tragicul orfeic, hybrisul dyonisiac și catharsisul oedipian stârnesc sentimente menite a elibera spiritul uman. iar în ”Tristele” Ovidiu nu realizează decât situația nefericită a propriei persoane, exprimându-și direct sentimentele de durere și acea tristețe desăvârșită, am putea spune apoteotică, declanșată poetului de dorul nemărginit de Roma, cetatea eternă, de casă, de familie și de prieteni, din Tomis, din locul dobrogean pe care portul elegiac a reușit, primul, să-l cânte, chiar și pe femeile care îi jeleau moartea.

ELOGIU: Destinul poetului Publius Ovidius Naso impresionează pe orice iubitor de țară și de locurile natale și de aceea voi încheia acest comentariu cu un elogiu, prin poemul pe care l-am intitulat ”LA TOMIS” și pe care l-am închinat poetului latin, cel care destinat surghiunului la Tomis, avea să-și continuie și să-și să-și desăvârșrască aici strălucita sa operă, poetul Publius Ovidius Naso.

Autorul comentariului și al poemului ”LA TOMIS”: Gheorghe APETROAE, Sibiu

”Cum ar fi reuşit Academos să te încerce cu o helenică elegie,/ dacă tu nu ai fi fost melanianul cel neînţeles și neliniştit,/ în surghiun, captiv la Tomis, pe ponticul ţărm-/ cu onirică şansă doar în cântecul trist,/ să cânți Romei, de aici,/ alături de pescăruși și albatroși- îngerii neliniștei mării…/…/Pe locul pontic neritic, buzele sărate ale mării/ ți-au învolburat gustul timpului fluid / scurs pelagic în nisipul preserat de un cer nereid/ cu scoici alanii: cuvinte-n spirale cristale ce valsează crisalic pe valuri-/ cu poemele iernilor reci, la Tomis, barbare…/ Dinspre un ţărm litoral, pe smaraldic mărgean/ e plecată după tristețea ta și Roma eternă./ Acum e în cheia valurilor,/ și, disperată de lipsa ta/ ţi-ascultă -n ne-linişte „Tristele”,/ cântecul tău pentru Ea, în a ta desăvârșire…/ în a-i reda tinereţea şi încă multa ta strălucire…;/ În fiecare val, e chinul tău în Tomis, Ovidiu!/ Adâncul ecou al sufletului tău în graţia Romei/ cel de întoarecere la Ea!/../ Te caută, de atunci, în clarul de lună cetatea de lumină,/ să-ţi mulţumească de dragostea ta pentru ea/ și să te asigure de iubirea ei în lipsa ta de libertate…!/ Te primeşte în slavă și acum, Roma eternă/ și triumfală,/ să-i cânţi gloriile sale nenumărate cu lira ta tristă, Ovidiu!”

BIBLIOGRAFIE:

Antologioe palatină, Viorica Golinescu, Editura UNIVERS, 1970;

Despre neînceput, Gheorghe Apetroae, Editura HERMANN, Sibiu, 1992;

Dicționarul scriitorilor străini, 1981;

Dicționar de mitologie greacă și romană, Anca Balici, Editura MONDERO, București, 1992.

Scriitori greci și latini, Editura științifică și enciclopedică, București, 1978;

Wikipedia, 2013. DEX; Iosephus Flavius, în latină : Titus Flavius Iosephus, în ebraică יוסף בן מתתיהו הכהן - Iosef Ben Matityahu Hacohen - Iosef al lui Matei Sacerdotul, în română : Iosif Flaviu (n. 37 e.n., Ierusalim – d. cca. 100, Roma) a fost un istoric evreu din primul secol (e.n.), de origine regală și preoțească, care a descris Primul război evreo-roman (66–70), precum și recensământul din Imperiul Roman sub Octavian Augustus.