ARCA ALBASTRĂ
Autor: Gheorghe
Apetroae dlB
*
Când râde-n El lumina, iar El de ne-nceput
şi-un univers albastru îi stă slujbaş supus;
cât seva îl abundă și-i contureză chipul,
îl satură vânjoase rădăcini, nu-i loc de amurgiri…!
*
Reînfrunziri de gânduri nu-s grele în simţiri...!
Cât Luna- arca solitară, uşor și-o poartă-n braţe
și-un fluture e El, aprins cu razele-i în aripi,
în ciuda celor prinși să-i spargă crisalida,
*
rămâne El, tot crinul: ninsori de flori pe buze
prin zâmbet să-i aşternă, să-I lunece prin simţuri…!
Clepsidra lui e cerul ei, cu încă mult nisip
ce-i curge râu de fire și firea-i adâncind-o…!
*
În ochii ei smaraldici se vede clar bătrânul,
plutind albastru-n Ea, însângerând trecutul...!
În cer privește- adânc, să-i înţeleagă gândul,
neliniştea astrală-n simț- trecutele iubiri…!
*
Din trunchiul din inele, bătrâna arcă-n valuri
pe tot alt cerc xilinic, n-ar vrea s-o ştie El,
o- ngălbenită frunză pe-o apă, în derivă,
ca trupul de bacantă, sfârşind în putrezimi…!
*
Ci-n ritmuri de cuvinte, să-i curăţe lui duhul
de grija Providenţei, stăpân pe albăstrimi!
Şi nici n-ar vrea să-i vadă reci, resturile sfinte-
buchetul ei de crini – Ofelie, în alte simetrii…!
*
Ar vrea, în schimb s-o ştie în armonii cu cerul,
în formele-i divine - nisip pe alte valuri,
şi-n frângeri adamite, din braţe-nmugurind,
de ancore, scăpând cu zburd pe alte valuri...!
*
Adam, e El şi nu e Noe și-n valpurgia vieţii
s-ar vrea desculţ şi-albastru, păşind prin slova ei…!
Și , sigur, nu i-ar duce în purgatoriu nudul -
cu chip de pasăre columbă, Lelith în nebunii...!
*
Dar, decât o Lună - Arca, ca o lebădă de gheaţă,
mai bine blândul Luceafăr, care-l mângâie de-o viaţă
și noianul său de vise,
cu El, bolții, l-a-mpărțit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu