ARCA ALBASTRĂ
Autor:
Gheorghe Apetroae dlB
*
Când râde-n El lumina, iar El de ne-nceput
şi-un univers albastru îi stă slujbaş supus;
când seva îl abundă și-i contureză chipul
și-l satură vânjoase rădăcini, nu-i loc de amurgiri…!
*
Cât Luna- arca solitară, uşor și-o poartă-n braţe
și-un fluture e El, aprins cu razele-i în aripi,
în ciuda celor prinși să-i spargă crisalida,
nu-s grele în simţiri, reînfrunziri de gânduri...!
*
Clepsidra lui e cerul ei, cu încă mult nisip
și-i curge-un râu de fire, lui firea adâncindu-i,
spre a rămâne crinul: ninsori de flori pe buze
în zâmbet să-i aşternă, să-i lunece prin simţuri…!
*
În ochii ei smaraldici se vede clar bătrânul,
plutind albastru-n Ea, însângerând trecutul...!
În cer privește- adânc, să-i înţeleagă gândul,
neliniştea astrală-n simț- iubirile neîncepute…!
*
Din trunchiul din inele, bătrâna arcă-n valuri
pe tot alt cerc xilinic , seva, el nu i-ar vrea o şti
o- ngălbenită frunză pe-o apă, în derivă,
ca trupul de bacantă, sfârşind în putrezimi…!
*
Ci-n ritmuri de cuvinte, să-i curăţe lui duhul
de grija Providenţei, stăpân pe albăstrimi...!
Şi nici n-ar vrea să-i vadă reci, resturile sfinte-
buchetul ei de crini – Ofelie, în alte simetrii…!
*
Ar vrea, în schimb s-o ştie în armonii cu cerul,
în formele-i divine - nisip pe-astrale valuri
şi-n frângeri adamite, din braţe-nmugurind,
de ancore, scăpând, în zburd pe alte valuri...!
*
Adam, e El şi nu e Noe și-n valpurgia vieţii
s-ar vrea desculţ şi-albastru, păşind prin slova ei…!
Și , sigur, nu i-ar duce în purgatoriu nudul-
cu chip de pasăre columbă, Lelith în nebunii...!
*
În Haosul lipsit de stele nu-i loc de
amurgiri…!
Dar, decât o Lună- arca, ca o lebădă de gheaţă,
mai bine blândul Luceafăr, ce l-a mângâiat de-o viaţă
și al său noian de vise, cu El, bolții, l-a-mpărțit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu