Literatura, Colind, Gheorghe Apetroae Sibiu

4,342

duminică, 25 decembrie 2011

Literatura, colind şi harismă, gheorghe apetroae sibiu

Colind

 Gheorghe Apetroae Sibiu

Aici albite-s zilele, frumoase-n

datini

cât Vifleemu-n flori de

chiparos;

găsim eros în ASTRA

TRANSILVANĂ,

colind: urmaşii locului din

care-au fost …

Lumina cea mai caldă arde-n

candeli

cu clopoţei şi voci trandafirii;

prin tot regatul ASTREI paşte

Mielul:

credinţa cerului în stea la Beit-

Sahur …

Ne sunt frumoşi şi tot mai crişti

copiii:

brazi argintii pe-zăpezite bolţi …

cuvântul s-a împodobit cu sânge-cântec:

colind de serafimi la naşterea-n

Hristos.

„Foaia Poporului”, nr. 11 – 12, 1995

Harisma

 Gheorghe Apetroae Sibiu

Pe sub bolţile aurite

cu zorii de lumină,

în Iisus să ajung,

cu smerenie păşesc

în glasul de crez

al clopotelor sfinte;

de graţie, mă închin

şi cerul slăvesc …

Duhul sfânt, pogorât

mă înalţă-n Treime

într-un miracol divin

de iubire, nestins;

reverberează-n altar

lumini inefabile, smulg din

glasul razelor

nemurire şi vis …

Din Pacea creştină

înfloreşte o inimă;

irump nădejdi

pentru o lume-n Isus

cu adevărul Crucii,

care se revarsă

lumină de stea

peste apus …

Prealargul albastru,

Mântuitorul coboară

Îndumnezeitul trup

celest prin Cuvânt;

mărturisesc crezul meu

în Isus, Mariei şi-o naştere-a

cerului

prin Ea, pe pământ …

„Foaia Poporului”, nr. 11 – 12, 1995

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Literatura, regretul libertăţii, gheorghe apetroae sibiu

  DOR  DE VEŞNICII

Gheorghe Apetroae Sibiu  

REGRETUL  LIBERTĂŢII  

                                                                     

- De mult, în circul  facerii, din ne-nţeles, pe faţă,

reci zorii lor şi-i vor mai calzi  prin legi,  în cer ...
Cu olimpiene frunţi - pleşuve  şi  dohori de "Leşe",

cu glas des-cânt, aleşii îşi declamă-n  crez

să piară spiritul fratern...îl sfâşie în trunchiuri,

iar gândul liber îl adorm într-un fals cântec...

Îşi ard, în flăcări, Eul şi-l spală-n ape repezi...

fiorii  razei pier în zbor prin norul cel stibin,

pe stâncă, ropot de sonate, demonice cohorte vin,  

vărsând  păcatul ruginiu, pe haturi ninse de lumini...

-Astrale, frunzele, le strânge-n patimi, vântul

iar de le-atingi sau le râvneşti, uşor şi-ascund

în giulgiul mântuirii şi-n iluzii, dorinţele târzii,

ispitele iubirilor fraterne ale inimilor în robii,

în ţipătul de şarpe, la drumuri largi în tâlhării...

clocotitoare spume, ofrande de-adevăr roşesc

în desfătări, apusul celor ce în razele lor zac

pe  ne-ştiutul grind trec şi, sângerând pe plac

din inimile reci, bulboane-ncremenesc în cerc...

Într-un dezmierd al aripei de înger, fulguiesc 

pe ţeasta ţării, seminţele-speranţe-n fluturi...

străfulgerând, lovind, iubind şi -acoperind în jur,

cum unei  primăveri, viu cerul cel prins de azur,

E stea de trecere-n nădejdi cu zbor în re-vederi

şi clopotul cu limbă rece, de mulţi săraci în vreri,

cum trupul fără suflet în braţul ceţii groase strâns,

de criză-nvins, cu ochii la dezastru- nchişi...

Ei sunt săraci şi-n inimile ne-putinţei  gem : 

îşi dau prihana-cristele iubiri şi tac în somnul lung,

sporind puterea în plimbări prelungi prin legi 

cu ucigaşe vâlvătăi, frământ cu glasul lătrător, 

regretul libertăţii - lipsa de principii  îl zidesc

mereu şi primenesc misterul, pustiind lumina...  

Dar o să vină, El, Luceafăr,Ea, Lună-n cer,

treziţi din somnul greu, învăluiţi de flăcări sfinte

înbobocind în flori de crin solarele lor buze:

Potop  de  lacrimi la un duh regal , în schimb, 

şi-ai apăra şi a-i  sluji, în arme, tronul din  exil,

cu izul de pucioasă-a milei, candela lui stinsă...

să ningă cu lumină în ferestre ceruri, le deschid

călugării din schit, ce plâng, pâine, cerşind ,

în vrăjmaşii, câştigul muncii din banala milă... 

Şi gem sub flacări  sus şi  în ravagii  marii,

petrec în răsăririle cu slava lor, spre a nu  fi

flori şi copii, a lumina, ci doar bătrâni cuminţi,

toţi terfeliţi de cei  simţiţi puternicii de sus,

cei care grijă n-au de cei  îndureraţi  şi mulţi ...

vorbindu-le de sine în pustiu, vieţii, de tăcere…

că ceasul adormirii lor e-n năluciri  rebele,

să tremure, le-nfing adânc în nimicirea vieţii

în deşteptarea care curge-n libertatea ceţii !...

Pe veşnicie-s  carii, iar viermi războinici se tocmesc

cucernici şi smeriţi, pe stârvuri, devorând poeţii ...

Literatura, Lunae Dies, Gheorghe Apetroae Sibiu

                                  Lunae Dies

                               

                              Gheorghe  Apetroae  Sibiu

La nunta din amurg,

alegi mireasă Luna;

cu lauri de raze

fruntea-i cuprinzi,

pe bolţi o-ncoronezi

în locul tău, stăpână,

azurul viu al nopţii,

de umbre, să-l desprinzi …

Pe drum o-mbrăţişezi

cu ceruri înflorite,

la stăvilarul zilei,

buzele i  le  săruţi

şi, mire-al zorilor

regine , îndrăgite,

petreci, în Lunae Dies,

iubit de nevăzuţi …

Luceafărul, ce-l porţi

pe crugul tău, de pază,

îţi urmează  regina,

tainele să-i curme …

Ea, imperială,

l-aruncă-n mări de raze,

să-l treacă fără timp,

pe locuri fără urme …

Dar Tu ţii  şi  la el... din hău,

pe faţă-l luminezi....

- O, Lună, vrei în mit

straja să-ţi dispară?

Nu încerca să curmi

luceferilor vieţi,

cât razele îşi sorb

din amfora-i  stelară …

De când răsari şi râzi,

în dezmierdări de soare,

ai soare în priviri,

eşti plină de visare,

iar pleoapele-ţi închizi

în tremurul de gene

al blândului Luceafăr

din revărsarea serii …

-Tu, Soare, jar de glorii

cu sceptrul de lumină,

împarţi la lumea ta

lucire, libertate...

 Apune-l pe Luceafăr! …

mireasa să-ţi rămână

oglindă bolţii reci,

crăiasă peste noapte …

Dar,  el sloboade zorii –

tezaure de gene –

aprinde seninul

pe mările de ceaţă,

fură nemărginirii

cununile de stele

şi Luna din crepuscul

cu noua dimineaţă !…

………………………………..

Nu totul, de pe cerul,

la nunta cui petreci,

se trece-n astre vii

în simţiri  şi-n  lucire,

când plin e universul

de existenţe reci,

pe a căror faţă sori

aruncă strălucire …

Poezii şi eseuri , volumul „Despre neînceput”, Editura Herman , 1992,  Revista „Luceafărul” nr. 36, anul 1988

Literatura, Leonida Lari, Gheorghe Apetroae Sibiu

  LEONIDA    LARI,   Gheorghe  Apetroae - SIBIU

RECVIEM

      N-ai  fost  o  oarecare,

 fiinţă din eter …

ai fost o  stea  moldavă

şi-ai strălucit pe cer-

comoară de iubire...

 azi flacără-n Eden...

Nimicul  te  re-cheamă

 la lumea dinspre ieri,

pe un ocean de umbre,

 plutind  spre un alt  ţărm …

Din capătul puterii,

vin nori , neant şi frig,

ce  poartă  groaza morţii

                 în  cei ce te-au iubit

şi-n  mările  de lacrimi

 pe cer,  la asfinţit …

Durerea despărţirii

 şi ultimul sărut

ţi—aducă  nemurirea

în somnul tău  profund ...

o lume  dinspre ieri,

- te  poarte  cu lumina

 albastrelor cărări …

Neliniştea speranţei

ţi-o ştim şi-acum în trup -

trecut spre groapa rece

 deschisă  din  Cu-vânt

de un  vânt  ce-ţi duce dorul

de ţară, la al ei  pământ!....

De cruci nedespărţiţi,

 vom  sta  să te-mplinim...

În raza  stelei  tale,

din zodii  îţi  venim,

să te găsim  în cerul

 misterelor de-acum

şi-n glasu-ţi  de Unire,

 celestă în genuni !...

Ca-n sorţii lumii tale,

 fiinţă din eter,

Tu,  stelă luminoasă,

maternei  Basarabii,

 să-i  străluceşti etern! …

Sibiu, 13 decembrie, 2011

Literatura, A dispărut .....Leonida Lari, Gheorghe Apetroae Sibiu

                  DINTRE  STELELE  MARI  ALE  UNIRII  NATIONALE

                                                    Gheorghe Apetroae Sibiu

•  
  

      Un nou episod tragic în poezia  românească, dincolo de Prut, încă puţin  sesizat de autorităţile literare româneşti,  s-a produs acum,  după dispariţia fugerătoare, nu cu mult timp în urmă, a poetului naţional Grigore Vieru. Este cel al al trecerii dincolo, întru eternitate  a poetei de limbă română şi  omului politic român  Leonida Lari .  Acum este lângă “magul”  Vieru, pe care l-a  urmărit îndeaproape, ca pe un astru călător de vază pe cerul cu în adevărat românesc.  În mijlocul spaţiului inefabil al  diamantinei Basarabii,”/ iradiind ba chipuri, ba flori însângerate,/ba o câmpie-ntinsă şi păsări care zboară/”(Revista “Nistru”, nr 3,1975, împreună şi îndeaproape, în întreaga lor carieră scriitoricească, au strălucit, ca întâi mergători de limbă şi de geniu, în aceste spaţii de drept şi suflet , româneşti . S-au configurat stele strălucitoare ale neamului nostru, pentru ca prin strălucirea lor literară şi morală să lipească tot mai mult sufletul zbuciumat al acestei părţi de Moldovă, al Basarabiei româneşti, al uneia dintre  fiicele exilate , impus,  ale României, prinţesă de dor, de constelaţia română, de sufletul larg matern al patriei mame. Spunea poeta: ”Eu sunt ca o ţară de dor/ Şi pâine/ Vorbeşte , când nu ţi-e uşor/ Cu mine./”.. Amândoi, cu frunţile înalte şi cu chipuri astrale, au  adunat şi strecurat, în locul umbrelor de plâns şi ale multor  săgeţi de durere, de ruine şi ceţuri păgâne, atâta  lumină în acel spaţiu  naţional de limbă şi de cultură, de invidiat,  în sufletele” cu foc de nemurire” ale confraţilor noştri basarabeni. Pentru că spunea poeta: “ Tu copile ce în preajmă /a bia începi să îngâni / Dacă limba uita-vei / ne-om simţi(şi) mai străini /”(Mitul Trandafirului, Ed. “Litera artistică”,1985. Amândoi au cinstit  şi l-au cântat în versul lor curat românesc pe Eminescu, înainte mergător de naţie, referenţialul  adânc de judecată şi de destin al acestui nobil popor. Spunea poeta “ Salut plecat!- pe toate vă ştiuse/…însingurat poet, salut plecat/…/Ce rar se naşte câte un bărbat/ Atât de drept şi curajos ca tine!”. Acest vers a constituit un semn şi un semnal intuitiv de pregătire pentru plecarea la petrecerea de dincolo , pentru însăşi ea,  poeta Leonida Lari . Fie-I ţărâna uşoară, iar sufletu-I  larg  şi adânc nemărginit românesc, cât al întregului neam , să-I dăinuească  constelar,  peste întreg spaţiul  acestui neam , în eternitate… Sibiu, 10.12.2011.

Eseistica, Exegeză la poemul lui Liviu Antonesei "În ostroavele Azore", Gheorghe Apetroae Sibiu

-------------------

IIIII

VALORI ALE ESEISTICII CONTEMPORANE       III
LIVIU ANTONESE: „ÎN OSTROAVELE AZORE”
Comentariu: Gheorghe APETROAE, Sibiu

        Am considerat poemul - eseu „În ostroavele Azore”, al scriitorului-filosof Liviu Antonese, drept unul dintre puţinele scrieri literale contemporane, apărute după anul 1989 în publicistica românească, cu un atât de bogat conţinut categorial filosofic. Este un sublimat gnomic, în formă versificată,  care a reuşit, ce-i drept, într-o perioadă de gestaţie evident îndelungată, pe deplin, condiţiile  apariţiei. Autorul reuşeşte în textul monologic non-socratic, să contracareze marginalizarea spiritului absolut, prin promovarea unui idealism obiectiv hegelian, urmare a depresiilor şi refulărilor constante generate de interpretarea dialectică cu  tentă de cvasimaterialitate, a cosmicităţii .  Credem că substanţa poemului i-a fost adusă în prim plan scriitorului de experienţa sa în abordarea unicităţii,  contiguului şi disfuncţiilor structural-ontologice în structura estetist-metaforică, cu stigmat  monologic, cu corespondenţe, chiar şi în socialul monocrom şi monocord, de tip lukacsian.

           Poemul „În ostroavele Azore” este revelator pentru eseistica contemporană, şi nu întâmplător îl relev un pozitiv, ca un axiologic lavellean, de receptare a poeziei contemporane. Poemul incită la meditaţie şi îngăduie o abordare critică a conţinutului său ideatic, o revelare a misterului ontologic sub cerul azur al metaforei, fără a se apela la teorii oculte sau personalism:” De la facerea lumii încoace”..,precizează filosoful.

        Experienţa , cu valenţe istoriciste şi progresul înregistrat de ştiinţe au incitat tot mai mult şi au condus la deschideri în receptarea tot mai conştientă a Universalului din spaţiul fenomenologic transcendental-nihilist, de tip heideggerean : „ Altfel decât pe insula mea /” şi  la investigarea ontologicului într-un fenomenologism antropo-ricoeurean şi husserlean: „Stânci negre şi roşii, dure şi buretoase/”, prin metode epistemologice, revelator creatoare, dar sensibil încifrate ” Cu aerul închis în alveole/”. În context axiologic s-a realizat interpretarea axială- în episteme –pe limaxul categoriilor de co-existenţialitate: ” Te ţii tare, suflet al meu,/Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată/”,evident dialectic, în frecvente formulări energetist-dinamice antinomice: materie - spirit, obiectiv - subiectiv;  particular - universal; teoretic - pragmatic etc. : ” De la facerea lumii încoace”/, din perspectiva paideică a Eului pur, situat în tangaj cu câmpul universal referenţial temporal. Liviu Antonese permite în metafore ce sublimează discursul, o pronunţată revelare a fenomenelor şi proceselor naturale din Universal, dar şi socio-umane, desigur, limitative antropo-spaţial  şi antropo-temporal, cu elevaţii la cote axial-epistemologice.

       Se sesizează, în acelaşi timp, succesiunea dinamică a evenimentelor fenomenologice în relativitatea Universaliilor: ”Oricum ai privi lucrurile, aici / Este şi altcum, nu doar altunde/”. Se relevă relativitatea existenţialului, ciclicitatea, în devenirea cosmică a lumii universale de tip ondulatoriu: ” Aici , totul e după alte ritmuri,/ Iar soarele umblă după calculele Sale secrete/”.  -  Bine spus!.

     În acest mod, Liviu Antonese permite restructurarea şi reorientarea discursului filozofic în spaţiul topologic universal, al înşiruirii monotone ne-definite şi ne-finite: ” Doar ceea ce e închis în timpul meu/ Rămâne la fel, oriunde m-aş preumbla/“, sau  “/Era fără vârstă/”.

        În registrul al doilea, al tautologicului, s-a realizat evidenţa dezalienării social-spirituale marcuseene, cu dinamică volitivă schopenhauereană, în paralel cu amendările de bază biologic-umană, mecanicistă a structurilor existenţiale cu inflamări apofantice revolute, de tip leibnizean şi blagean, s-a conştientizat şi s-a orientat subiectul cunoscător spre epistemologiile onticului metafizic: ” Din  lateral, un vânt cald/ Conspiră cu gândurile mele”. S-a pus în evidenţă transcendentul lăuntric- metaphisic, eul personal, fără a-l personaliza şi Universalul, în schema şi la dimensiunile sale igognoscibile: ” E închisă în mine/ Ca într-un sarcofag/ Care încă respiră/”. Pentru argumentarea logică a unor răspunsuri riguroase, dintr-o gestaţie gnomică, pretinse a fi mai apropiate de adevărul aletheic, al Universaliilor, de primatul genezei:  ” Un fel de aer străveziu ce depăşeşte/ Şi încăpăţinarea aspră a pietrei./”. Se receptează ,în ansamblul textelor, cromele policorde ale metaphisicului, ­începînd cu teoriile cosmologice sofiste şi ajungând, prin Platon, Aristotel, Descartes, Kant şi Hegel, la neopozitivismul Şcolii- scientiste- de la Viena, sociologismul neo-comptean al Şcolii de la Frankfurt şi la neo-raţionalismul critic al lui Karl Popper. 

   Poemul relevă şi existenţa unor concepte filozofice care încearcă o înţelegere cosmică a unei lumi proprii a filosofului –poet, cu valenţe egocentriste, dar în conştienţa finitudinii, pe limaxul existenţial al unei lumi alienate şi angoasate, cu referenţialul contiguului metafizic:  ” A plecat agale/ Cu soarele bătându-I în ochi,/ Lăsând în urmă un şchiopătat  uşor/ Şi o mare singurătate în care se regăsea/ Numai foşnetul Oceanului/.”

   Pentru un demers al reuşitei livreşti, Liviu Antonese  se va aliena şi el , desigur,în texte şi-şi va travesti eul metafizic, până la monismul hobebesean,  într-un corpus monadic leibnizean – axialitatea armonică absolută, diferenţial-divină  a bărbatului complet, generându-l mereu prin maximizarea rezultatului din ecuaţia dintre raporturile experienţă - pură intuiţie, de tip bergsonean, georgesberkeleyan şi humean, şi prin minimizarea determinanţilor alienării şi anxietăţii, cu variabile non-aleatoare, de natură psiho-claustrofobică: „ Bărbatul care demonta duşurile/De pe Praia da Vitoria/”. Se reuşeşte o surprindere refexivă a relativităţii  sale temporal-metafizice antropo-ontice : ”Nu era bătrân , nici tânăr nu era,/ Nu era nici măcar între două vârste/”, pentru  a se identifica : „ Cu părul alb şi sârmos/Şi faţa smeadă întinsă/Ca pielea de pe tobă,” şi pentru a evidenţia limitele semnificantului ontologic uman  în planul limitativ - spaţial şi temporal al antropismului, cu referenţial evolutiv istoric şi divagaţii existenţiale-temporal spaţiale, din păcate, comensurabile.

              În altă ordine de idei, poemul-eseu „În ostroavele Azore " se poate încadra, prin conţinut, între scrierile filosofice autentice cu un fond ideatic însemnat, ale căror tematici propun maximizări receptive şi reflexive cognoscibilului, o descifrare analitică a Universalului , prin disociere, până la etajele psihismului freudean - reyan, prin Piaget, cu reverberaţii psihanalitice ,pâna la accesul tulburărilor logico-lingvisticeşi apoi conjunse genomic, după propria schemă a filosofului, în construcţia moleculară şi atomară a cosmicului, într-un sistem de interpretare dual - în dublu sens. Sensul umbrei este psiho-revelatoriu , la filosoful-poet, chiar  şi pentru însăşi personalitatea lui Liviu Antonese, magnific în structura sa livrescă, dar nu lipsit de modestie, aici:  ”În urmă,  o umbră uriaşă-/ Fiecare umbreşte după puterile sale/”şi care îl ajută să privească  cu seninătate apofantică  finitudinea existenţială: ”Sezonul  se încheie, bucuria/Îmi sporeşte cu fiecare clipă/”.

      Se dă posibilitatea celor interesaţi de demersul său filosofic în structuri poetice, să investigheze primordialitatea laturilor Unicului,  atât în plan material, cât şi spiritual, precum şi în temporalitate, într-un context analitic disociativ, pentru a înţelege rolul antinomiilor categoriale, materiale şi spirituale, adică a celor două fundamente ale ontologicului, în putinţa evitării sacrilegiilor oricărui naufragiu bio-existenţial, de tip sacrificial-sacerdotal: ”Un om cu aripi de pânză spre capătul golfului: / Sparge apa şi aerul într-o mişcare lunecoasă/Precum pata  de ulei de măslin pe masă,/ Pe masa din cealaltă insulă,/Ostrovul meu dintâi/”. Se satisface, astfel, dorinţa cunoaşterii prin determinări introspective a esenţelor fenomenologice transcendental-­lăuntrice, extrapolate din esse prin circumspecţia formalismului pe baza antitezelor, vectorilor dubli, cu aceleaşi coordonate, care pot asigura evidenţierea axiomatică-asimptotică a Universalului în telescopie duală. Prin acest raţionament, poetul ne asigură,  încă de la primele versuri ale acestui reuşit poem, de coexistenţa sistemică a celor două entităţi categoriale monadice „corpul material” şi „corpul spiritual”, în „trupul unic”, aşa cum le sesiza cândva şi Nicolae Prelipceanu, în poemul său , la fel de reuşit, „Degetul de gheaţă”, prin acţiunea sa de înglobare monolitică a celui de al doilea în primul  şi a primului în cel de al doilea”, de transgresare temporală facilă , dintr-un spaţiu întraltul, într-un cadru continuu culisabil atemporal a monadei unice leibnizeene:”/... /Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată/”,  „ sau „ Pe masa din cealaltă insulă, Ostrovul  meu dintâi./, într-un veritabil sistem telescopic dual- universal ....

          Cu  o prezentare sinceră şi nedeterminată,  Gheorghe Apetroae Sibiu.  Probabil, va urma...

Literatura, Fulger asasin, Gheorghe Apetroae Sibiu

---

Fulger asasin

lui Jules Laforgue

În care idol crezi, fiinţă ne-mplinită? …

o lebădă din nori căzută; un regret

în raza cercului cu asfinţiri de astre,

în surle şi cântări de harfe …

eu de copil, în locul tău, în rugă,

tu porţile albastre le-ai deschis spre mine:

o nouă metafizică

la turnul cel cuprins de lacrimi …

tu crezi în mine şi în limită …

iluziile tale mă-ntăresc,

mă scapă de tăcerea flăcării din patimi;

o victimă a plăcerii ce n-ai cunoscut-o …

când de cornişa vremii mă atârni, să cuget,

când cerbii libertăţii trec pe luncile albastre

de duhul tău în ei aprins, păscute,

păşesc pe şesurile tale înflorite,

fulgerate dintr-o clipă …

Interferenţe, nr. 7, 1998