Literatura: ANOTIMPUL MIRACULOASELOR COMBUSTII - DESPRE CUPRINS, Gheorghe APETROAE, Sibiu

 ANOTIMPUL  MIRACULOASELOR COMBUSTII -  DESPRE CUPRINS

 

*
Norul  aluniu de  fluturi e  mintea ta,

plutind  fantoşă  în  ireal,  atinsă

de o unică  fluorescenţă  nocturnă...

în zbucium trece și de sine e împinsă

să-i plângi câştigul frumuseţii târzii,

ca unui  Protagoras abia  împlinit:

mercenarul  de sofisme… despre
cuprins... fără de cuprins...

*
Chiar şi sfârşitului, în clar, i-ai văzut

jocul  pleoapei negre  pe iris...

și, de-simţindu-i gândului, umbrele

adânci, încerci iubirile din iubirea

unui  Nevăzut... În el, ai simţit

pulsul crescut cu sângerie măsură…

*
Eşti un Gorgias, fără scrupule…

de Socrate hulit, adevărul îl porţi

fără sine, numai de teama  preţuirii…

Statornic, dar, de averi încă răpit

pe traveea puterii care te-a  atins,

te plimbi, vestind halucinaţiile lumii...!

*
Capul în crisotil maculat ţi-e desgheocat

de necunoaşterea vieţii  din urmă,

iar vindecarea de convingeri rebele

ţi-e cu-vântul zefir şi... te înfricoşează Eol

când, adiind, naşte din tine un sfânt:

munca ta liberă, etern  neplătită:

neînceput şi cuprins - himerice se însumă!

Literatura: Elegii în imagini- un trandafir albastru, Gheorghe APETROAE, Sibiu

 ELEGII  ÎN  IMAGINI - UN  TRANDAFIR  ALBASTRU

*

Bolnavul de furtuni e Cerul în El nins

și-l culci uşor în turmaline  roze,

jertfind Cuvântul din corole aprinse,

stelarii crini, pe-aleile beţive de narcoze…

*

Cu El, furi zările din primăveri și veri,

cuprinse de delir. Cu încâlcite fraze,

din când în când înfingi adânc

în scalpul Lui lungi ghimpi sihaştri…

*

Din sânii albi ai Lunii, re-sfinţiţi în fire,

crescuţi de El pe-angelici trandafiri,

ajunşi albaştri-n vindecări târzii,

sorbi suflul grav îmbălsămat al verii…

*
A te  hrăni din « pomenirea Lui » –

balsam de mort, tu, Lună călătoare,

porţi clipele în crez de bine-cuvântare

şi-ţi tragi tăcerea din lumina Blue!

*
Tu creşti din cer în Cer argilică- divină

cu slăvile-i din rugă îi resorbi azurul

prin rădăcini adamice solare:

iubirea razelor din mările smaralde-!

*

Te legi de cer în loc de policandru

de stele-n El, în adevăr te legeni

şi, înger blând, în gândul sfintei taine,

te vrei pretext de nouă Cu-vântare!

*
În zborul crist prin lumea celor sus

Tu, roza- gând al cerului albastru,

în El te aperi şi-ţi nutrești Cuvinte

cu seva crudă-a sfintelor morminte!

*
Că toate se rodesc cu vrerile în criptă,

când cresc din crucile albastre-n irişi

Treimile în firea lor, cu frunțile divine-

o roză-albastră pe adânc crescută!

 

 

Literatura: Pe pârtia anilor; gheorghe APETROAE, Sibiu

 

PE PÂRTIA ANILOR

*
Atunci hoinăreai sub mirificul bolţii
acoperite de seninul în emerald
şi de ploile dese și calde ale verilor
cu fugere în jasp, în concerte de păsări…
*
Îţi coborai de multe ori la picioare
munţii Bucovinei tremoli şi bălani,
și înălţai zmeii de carton şi mucava,
sub alintul de briză al primăverii…
*
De atunci păstoreşti ruginite stelele
pe văile axinii ale bolţii prin cuvinte
cu balsam de philadelphus şi cimbru,
de tei tomentoși, crini gânditori şi narcise…
*
Din mugetul soarelui, la crepuscul,
înţelegeai vrerile sângerii ale cerului
neînceputul în începutul de plăceri,
de atunci și în culorile serii de acum…
*
Cu căldura inimii ai pârguit în maci
lanurile de pâine cu miez de iulie…
ai izvorât din fântâni visele- pârâul
l-ai primenit cu fiecare gând în cuvânt.
*
Ai hoinărit prin crâng cu zorii înrourați
pe sub cireşii violeţi şi mălinii înfloriţi,
prin undele de clestar, să-ţi asculţi
glasul ce-ţi susura necontenit pârăul…
*
Ciutele serii fierbinţi stelele erau iubitele
şi le păstoreai pe albastrul tăpşan…
le sărutai cerbicea sub salcâmii ninşi
şi le scuturai pe irişi cerul de flori…!

Ele te urmau, iubitoare, în zâmbet, în cor,
dăltuindu-ţi adolescenţa în chip…
pe pajiştile crisalide le tot alergai atunci,
spălându-le gleznele în roua dimineţilor…
*
Fiecare vis al tău zbura cu ale cerului aripi
printre florile bolţii bătută în ametist,
lăsând urme albe pe pârtia anilor,
oglindiri solare și sonice vise de un mirabil neînceput…

Literatura: Zboruri în abis II, Gheorghe APETROAE, Sibiu

  ZBORURI   ÎN   ABIS  (II)

 *

Cât tu de zi satir, săpând, spre- a le descoperi

cu-vintele în irişii sălcii din lacrimi s-au uscat

să nu poţi să le-mpărţi la cei de mult plecați… 

deslănţui rugi iconice, olimpian în zbor…

*

Te vindecă platonic, ale serii stele -n hău

de schije colţuroase, stăpâne-s pe clavir ,

ca şarpele de sticlă ascuns în ceasul rău…

Himere-s stelele şi-n sine le deplângi

*

albastrul rug în care ard şi lesne tu le stingi...

din degete înfragezite de dezmierd pustiu,

simţi unghiile cum le cresc din bonturi ruginii  

ca sângele roz-blue, să-ţi simtă ghimpii tăi…

*

-Te cheamă, dar, a le salva în carduşi zarea

gonită de ființe ce- aduc în lacrimi ploaia…

Ademenit de vise şi re- mpăcat cu-o lume,

cânţi în duet cu moartea, cu verbe-n rugăciune

*

Nu cânţi acum, aşa cum le cântai  atunci…

ce altora nu plac, că nu  ştii  să  le suni...

acum, doar din burhai învii zăpezile pe lunci

şi-nalți pe cercuri crucile de-nţelepciuni,

*

Dar, pe adevărul ne-nţeles, de gând să-l răstigneşti

cu Eol și iubita lui, zefirul să împărăţeşti

pe văi albastre, printre rugi, în hârjoniri de vis

cu briza  primăverii,  tu, din nou păcătuieşti,

*

o- ngenunchezi cu-n cer de-mbrăţişări

iar clipele-n clepsidră grea de-al stelelor nisip,

în desfrânări prin haos, în zboruri prin abis,

le- mparţi, să nu-ți rămână, cu cine-ţi este scris!

 

Literatura: Zboruri în abis (I), Gheorghe APETROAE, Sibiu

 

 ZBORURI  ÎN  ABIS  (I)

 

*

Din înfloriri fecunde se-nroiesc balsamuri-

Narcozele în cântec, ritmuri noi în  cer…

Se mai ucid  în pântecul de  lemn, plăcerile

ce pier, în trecere lumini și resturi siderale,

în flăcări, crinii miresmând la talpa casei tale …

*

Mai zămisleşti pe ţărmuri arse pajişti de narcise

cu un alint de adevăr al stelelor bacante,

în sete de licori, sorbind cuvintele amare

din rit, podoaba rugului de cuget în altare

la sărbători de cer, spre- amurgu-n alergare…

*

De asfinţitul tău, nici ele n-o să scape,

cât s-or vedea de sus, de tine-s prea aproape

şi –oriunde în asceză-ntors, căzut negării,

respiri din  aerul curat şi crud al primăverii,

pe trecerea din recii zori ţii fierbinţeala zării…

*

Tu stelei ce-o alergi cu bici de misogin, îi cânţi

să-şi  reasculte-n zbor sonata depărtării...

Că n-au nici timp, nici  loc de a se-nţelepţi,

cât poți tu să nutrești, galacticile stele

cu seva din sofisme-n lumănări roze-blue…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Literatura, Cântec-descântec pentru muze, Gheorghe APETROAE Dela Boroaia

 

CÂNTEC- DESCÂNTEC  PENTRU MUZE

*

Sub privirile reci ale  bolţii, împătimiţii

plopi piramidali îşi tot pendulează  aiurea

limbile de foc, îsufleţiti de zefirul eolic…

El, fluieră greul secundelor prin amenţi

și le uşurează trecerea prin amor, muzelor…

*

Iar tu, cu Naiadele, în neştire, de neoprire 

cobori soarele tânăr din munţii  albaştri

de braţ cu tămăduitoare firi- izvoarele…!

*

Cu  Eos, cea veşnic îndrăgostită  de tine,

îubind-o, descânţi de vindecare, zeului Pan,

să îl încânţi cu glasul zefir de pe  lunci…

Îl desfeţi pe Dionysus, în multele petreceri

cu driadele, în Parnas pe muze le seduci…!

*

Păsările cu aripile săgeți din arcul luminii

se întoarc la tine, gânditoare din cer, în tine

să odihnescă furtuna... Din Odiseea zării

*

alergi  infinitul cu Cybele-n magnolii înflorite

și în cireşii înveliţi în giulgiu de argint,

înebuniţi de înflorire şi de sevele fierbinţi

de adevăr, în aprilie. În amoruri lungi,

aprinzi în grădini, în orgasme de foc narcisele…!

*

Pe zare, adulmeci urmele reci ale muzelor-stele

dezbrăcate de  seară şi  învelite de  zori…!

Inorogii  lui Pan, din desişurile dese i- alungi

când  în rut se întrec, cu balsam de cântec

în chemările nelimitei plăcerile cerului sporesc…

*

De pe crug, adulmeci nebun, urmele ciutelor

irişii lor în formă de boltă sorbiți în retrageri de râu

și descoperi, în Aprilie, ultimii zori în fiori…

*

Îngropându-l aurore –n nelinişti și dorinţe-n simţiri,

prin  cântece  în descântece, din trecere îl oprești

pe Cronos, zeul urât, tainele, măcinându-le muzelor…!

 

 

Literatura: VIOLETTA PETRE- „NU MAI E VARĂ-N IULIE, IUBITE”, Gheorghe APETROAE, Sibiu

 

VIOLETTA PETRE- „NU MAI E VARĂ-N IULIE, IUBITE”
                Este de reținut, din poemul „ Nu mai e vară-n iulie, iubite...” întoarcerea facilă la expressionismul literar, pe care o realizează cu evidență poeta Violeta PETRE, prin modul de expunere lirică și ideatică indirectă a principiilor existențiale, în principal, aici, de esență erotică, într-un cadru imaginar care fascinează și îndeamnă la reflexie, precum versurile: „Te-aş fi adus din vise ofilite/ Dar, eu nu pot să îţi dezleg misterul”, sau „Te caut prin cotloane clandestine/ Şi-mi stă pe buze, azi, o întrebare:/ De ce-ai ucis grădinile din mine?”, sau din versurile „ Se-mbrăţişau săruturi orfeline/Şi înfloreau în noi mărgăritare.”. Toate aceste stări și momente ontice cu gnome accentuate, poeta le relevă într-o structură lirică metaphorică filigrană, concomitant cu armonizarea relațională a expresiilor în vers, prin utilizarea recuzitei imaginare și prin așezarea cromelor în conținutul ideatic al versului, precum „ Şi-aş lăcrima albastru peste marea”, sau „(De ziua mea, a plâns albastru cerul).”, toate acestea, în parallel cu evidența unei fenomenologii cu substrat metafizic și în relaționări edificatoare, dar cu tente nihiliste și perathice, în versurile: „M-aş fi zidit o Ană pentru tine-/ Poem născut din lacrima durerii/ În temelia ta şi peste mine,/ Tu, zidul nemilos al ne-nvierii.”
                 Finalul poemului exprimă starea de neîncredere dar și stările de așteptare și de frământ ale iubitei, opuse cele ale partenerului, acestea fiind bine conturate în versurile: „Îmi place să-mi atingă ploaia gândul? Şi să-l trimit la tine să te-adape,/ Că ţi-a secat, iubite, iar, cuvântul/ Şi ţi-au rămas numai silabe şchioape./Eu încă te aştept în miezul verii?Să-nsufleţim, din nou, masa tăcerii...”.
                 Pe tot întregul poemului se constată o claritate a stilului cu impregnări metaforice în ritm și o rigoare a logicii în structura lirică a versului, elemente care conferă valențe valorice  de clasă poemului. Interesant! Minunat! Felicitări! G.Ap..

LITERATURA> ANotimp ]n cerul din suflet, autor Gheorghe Apetroae

 ANOTIMP ÎN CERUL DIN SUFLET

autor: Gheorghe Apetroae, Sibiu

CÂNTUL I

E în cerul tău toamnă și te cheamă
Jupiter: primul cârmaci
în regatul mileric al stelelor-
cel căzut de curând în umbra ta,
vlăguit de o adâncă tăcere
în sine: cuprinsul sinei tale...
Slavă, în patul lui de flori deșerți
timpul cel putred al vieţii bolnave,
să-ți fibreaze în el nemurirea…!

CÂNTUL II
Sfinţii întineresc sub jertfelnic,
urcând în împatimiri selene …
E un fulger acum glasul lor
solar, de după ultimul zbucium
li-l răsfeți cu neînțelese cuvinte
slobozite de sub steiul stâncii
în lințoliu travertin: deasupra norilor,
plutesc ei cu febra lor în miresme...
În lumina trecerii alergi,
precum Medea cea care îi cântă
și acum lui Iason, în Colchis,
pe tăpșanul de flăcări, pelagic,
mereu alături de duhul meduzelor…

CÂNTUL III

Și tu îi cânți mereu zării materne-
anotimp al cerului din suflet-
reamintirile din toate razele mării
și, alături de păstori, cobori la șes
din Vârtoapele nins, turmele de mioare,
pe când în haite, din scurte rătăciri –
la masa muntelui în urlete, lupii
se strecoară să-ți rupă turmele...
Cercul cerului îi ţine în cântecul lui,
ca mai bine să le înţelegi foamea!

CÂNTUL IV

Se prind în dans naiadele pe crucea în cruce,
printre frunzele fagilor, ruginii, bătute
de vântul rece și tăios al toamnei…
În vârtejuri sonore gem şi bocesc năluce
pe serafimii ce își risipesc în ele crezul:
din sărutul mineral încă se varsă adâncul,
în valuri, din despletirea razelor,
atunci, când în patul în care-s ajunse
dorm cu tine Ielele - un râu al pasiunii,
crinii albaştri mor în sufletul stâncii...!

LITERATURA>ANOTIMPUL MIRACULOASELOR COMBUSTII- BALSAMUL FLĂCĂRII- autor: Gheorghe APETROAE, Sibiu

 

ANOTIMPUL MIRACULOASELOR COMBUSTII

BALSAMUL FLĂCĂRII

autor: Gheorghe APETROAE, Sibiu

*

Cu braţul flăcării milerice,

din când în când mai smulgi

din egiritul razei tale

cuvinte ale altor raze,

înmătăsind în anatas

o pajişte lazură

și-un plai în alabastru...!

*

În zborul grav de fluturi triști

și blânzi cu aripi de lumini,

te lupți de-atunci cu-o singură dorință,

s-ajungi la straja altor zori,

înger pastor al turnului căzut:

ecou al câte sunt

şi-s încă ne-mplinite...!

*

Dar, în concert galactic,

al stelelor ce le-ai păzit copil pe lunci,

cu-n tâlc,, ea iarăși ţi-a zâmbit,

să o primești mirifică

în ne-nceputul vrerii tale,

mirifică în jocul nou...,

*

să-ţi uiţi de tot

de cât ai fost iubit,

iubit de vânt, de zei,

de îngeri şi de flori,

de ne-nceputul de culori:

balsam al flăcării cu vreri adânci

în tine rătăcite...!

(G. Ap., 7)

 

 

Literatura: Cântecul lui Cristopher- La Porto Santo; autor: Gheorghe APETROAE

 

LA  PORTO  SANTO

din ciclul „Cântecul lui Cristofor”
*
Felippa, din Levant, un  vis,
cu mlădierile-i în valuri,
sub cerul  nins de ametist
pe- al ei ales şi-l duse cântec
în  dezmierdări şi  dăruiri,
pe lunga caravelă  Sfinx,
în paradisul  Porto Santo:
- o insulă-n  strai andaluz
şi-o  floare-n braţul ei: - Azore:-
al Madeirei, lumii, Eden- !
*
Zorii granați și ninşi pe zare,
se sparg aici de  stânce arenii, 
aşa cum stelele, de haos!
Aici, și- aprinse neuitarea
în el, icoană -n roze crome
şi-l așeză în Porto Santo prinţ,
stăpân castelului pe stânci
din argilii şi-agate marmori…
*
Când cerul tot  în sine-i  cade
pe braţe- nlănţuind lumină
în pure dezmierdări fierbinţi
spre  arzătoare, noi dorinţi
cu pătimiri sfinte-n săruturi,
Felippa- n  El, e şi mai mult,
e har al firii- un șiroi de lacrimi
*
și, gând al inimii din  astre,
rămase cer și-ntru simţire,
de sânge-i clocotesc, fiorii:
un trup cu El și-un singur duh- 
ţinut de drag, cer al iubirii,
 visa, el, Crist..., un vis al ei,
ea, lui-  oceanul fericirii!

 

 

 

 

Literatura: El, Eminescu, autor: Gheorghe APETROAE.

 EL, EMINESCU

Autor: Gheorghe Apetroae

133 de ani de la trecerea în eternitate, spre a străluci pe cerul literaturii și culturii române, pe bolta înaltă a spiritualității neamului românesc, MIHAI EMINESCU, 15 iunie 1889 - 15 iunie 2022, „Luceafărul nostru - poet național și universal”.

*

Când pe harfele de unde

stele cad şi se aprind

orgi selenice pe lucii,

valuri risipte-n grind,

*

fruntea - boltă peste veacuri-

El și-o-nclină visător,

să-şi revadă-n codri Lacul,

strălucirea în izvor...!

*

Pe azure văi de cuget

cu ochi negri lin(i) coboară

El, Luceafăr al iubirii,

printre nuferi să răsară…

*

Cu Luna se plimbă-n trestii,

iar din cornu-i de argint

îşi desfată Nemurirea,

dă tăcerii dor şi gând!

*

Din grădinile de aur,

El, îi culege Lunii crinii

să-i păstreze-n templul firii

candelabre de rubin!

*

Teii, încărcaţi de floare,

ning miresme de amor,

El luceşte astrul nobil,

spre trecut şi viitor…!

*

... El, ecoul între clipe:

stea cu duh prin galaxii;

arc de cer în El - lumina

celei mai pure lumini...!

Lacul Cătămărăști- Ipotești, iunie, 1983

Din volumul ”Depășirea trecerii”, Editura FIAT-LUX, București, 2000;

Revista „Foaia Poporului” - ASTRA, nr. 6, ianuarie, 1993.

LITERATURA: SE_MBRACĂ-N ÎNGERI LILIECII, GHEORGHE APETROAE

 SE ÎMBRACĂ-N ÎNGERI LILIECII

Autor: Gheorghe APETROAE

*

Spre-a re-nflori-n stibin azi cerul firii tale,

adusă-i ploaia -n ropot în cuvânt de linişti

pe zări, a-mpăduri cu ea colinele crisale

și umbra razei pure-n jumătăți stelare…

*

Din duhul ei se hăruiesc iubiri în Parce- râuri

de flăcări celestine, lilieci bătuți în roz-marin

cu lacrimi alabastre pe zări crisoberile,

să-și piardă din miresmă în nobilul destin...

*

Ieri candele, azi astre-n luminişuri clare…

Din firea lor se-aprind icoane, în lilla liliecii

re-mbracă-n re-nflorire îngeri serii duhuri,

misterele -n syringii cu doruri minerale...

*

Și azi mai plâng în fire reci, să-nmiresmeze

iar râna bolții îngeri-lilieci, sălbăticind cyanic,

și-n ei și-n al tău vis, pe lunci cu filomele,

cu astrele în cârd, polog, în umeziri la glezne!

*

Își trec prin asfințiri cu ploile în ropot, stele,

cu sânge de fecioară, îmbălsămând petale,

cu clipe fața șiroind-o, spre a-și spori lumina vie

amurgu-nzăpezit cu lilieci, în straie isabele…

 

  DESPRE NUMELE POETULUI LABIȘ:

Autor comentariu: Gheorghe APETROAE, Sibiu

Cunosc bine zona copilăriei lui Nicolae Labiș, a Munților Stânișoarei, cu populații numeroase de căprioare/ciute (La biche). S-ar părea că numele de Labiș, precum îmi sugera și poetul Gheorghe NEAGU, își are origine în franțuzescul „ La biche”?!? (căprioara)... Și mai știu că în aceste locuri, încă din timpul copilăriei mele, oamenii zonei practicau frecvent braconajul cervidelor. Dacă te apropiai de piemont, auzeai focuri de arme sporadice, încât îți era frică să treci prin poalele acestor munți de teama de a putea fi împușcat din greșeală de către acești numeroși braconieri. Poezia „Moartea căprioarei” publicată pentru prima dată în iunie 1954, a fost inspirată dintr-un fapt real. Cu siguranță, copilul Nicolae l-a însoțit pe tatăl său, pe învățătorul de la Școala din Poiană Mărului și apoi de la Școala din Mălini ........, prieten bun de vânătoare cu Mihail Sadoveanu, la astfel de vânători, vânătoarea de căprioare fiind o sursă de existență pentru populația locului după război, mai ales în perioada secetei din anii 1945-1946.

Inspirația pentru generarea acestei capodopere, a poeziei „Moartea căprioarei” poate fi conjugată și cu o lectură extinsă a poetului Labiș în domeniul cinegeticii, inclusiv din literatura franceză, fapt care l-a determinat mult mai târziu, doar la vârsta de 19 ani, să-și conceapă cu un astfel de titlu poemul, dar și să-și forjeze pentru eternitate numele...

LÂNGĂ LABIȘ SUB CRUCEA TALIONULUI

autor: Gheorghe APETROAE, Sibiu

*

Era atunci, când El împărățea pe codrii arși ai Suhei,

vorbind cu fagii însetați din uscăciunea frunzei,

când în prelins, izvoare clipoceau în adăparea ciutei

iar zările dansau cu El un asfințit cu luminări în arce...!

*

Cu sfinxul enigmatic, temător din cerul în fuiorul Parcei,

o stea trecea-n galop pe ocoliș de munți, cu chip de căprioară

cu oglindire-i siderală-n apa Suhei, ca să piară

de clonțul cel de fier al pasării cu aripi reci, străpunsă...

*

De atunci, se tot încing în limpezimi la creste focuri

din reci sudori cu iz de vâsc şi mosc, din maldăre de cetini

și ciute-n cavalcade trec pe-alama feţelor agreste

spre poala muntelui, întoarse-n crug, în vânători ucise...

*

Îl vezi pe El, ca și atunci, pe obârşie-nfrățit cu linxul,

cu brazii cei înalți și retezați de vânturile în năluce,

cu fagii groși căzuți și de țapini conduși înspre uluce,

tot suferind de prăvălirrea-n irizări sub Taliana Cruce...

*

Pe-aceleași locuri- un altar de cer, Orfeu, slujindu-l

tu steaua albatrosului ucis, sibilică i-o porți și-i cânți

cu șuvoirile-n izvoare purtate în beții stelare

l-amiezi caniculare, satanice în duh, în inelări barbare…

*

Și mergi la locul sfânt, al Lui, să îl urmezi sălbatic,

jelindu-i inima din ne-nceput a ciutei, sub Talionul Crucii,

de-al pasării cu clonț de fier străpunsă - un zbor fatal

al glonțului păgân dintr-o paternă flămânzită pușcă...!

Moișa, Boroaia - Suceava, 20.08.1988