HARISMA REÎNVIERII CRISTICE
*Pe sub bolțile aurite, de lacrimile Mariei șiroite
și cu sânge cristic în adevăr, hăruite,
în Iisus să ajungi, cu smerenie păşești
în glasul de crez al clopotelor sfinte…!
De graţie, te închini și Cerul slăvești...!
*Duhul în Duh pogorât, reînălţat înTreime:
izvor al vieții sfinte în iubire nestins,
îți reverberează-n altar cu lumini inefabile
și îți vibrează cu glas de angelice raze:
sfințenia în slava slavei sufletului crist!
*O Pace Creştină- jar al flacării din rugă-
irump mistere în aurore plutind pe apus…
Stele prinse-n rozare la gâtul Fecioarei
plutesc serafice și în coruri angelice cantă,
îți aprind nădejdi pentru o Lume-n Iisus…!
*Prealargul albastru, Crist îl coboară
smerit și hăruit de raze celestine în duh,
în- Dumnezeit și sfânt prin Cuvânt…!
Tu, îi mărturişeşti crezul în Iisus, Mariei
și renaşterea Cerului, prin Ea, pe Pământ!
*Cât ești întru Iisus lumină-n necuprins,
iar de Maria hăruit cu îndumnezeire,
l-altarul sfânt ajuns, împarți la Ne-nceput
Cuvântul-un semn că ești și că rămâi
Duh re-nviat în Crist, în trupul veșniciei...!
ÎN CERUL DIONEI(Venus-Dionae)
*În tine, bolta e cuprins al unui câmp de flori,
cu crini dionici, care ning o fluorină zare-
fiori ai cerului lazur, în anatas și travertin,
vibrând în tine-adânc, în lăcrimări astrale...!
*Și-n nurii ei, ce re-nfloresc iubirea în Narcis
în legănări sonante, serii, galactici în plăceri,
simți un balsam de crini, iar de-i frămânți,
arzi în jarul celest, de Cypris în boltă încins…!
*Sunt candizi și imiresmați, de grație, în zori
zac cu-ale tale vreri și-n tine stau ascunși
spre a le oferi lumini de-nmuguriri, în flori:
- însângerări turcoaz- în pătimiri aprinși...!
*Și cât în bolta ta cu har, crini tot reînfloresc-
un rai stellar în salbe de lumini pe râna serii-,
pe toate-n tine, flori din cer le chemi
să le iubești dionic, în viersul primăverii...!
NICHITA STĂNESCU- „ LA ÎNCEPUTUL SERILOR”- COMENTARIU CU NICHITA STĂNESCU „LA ÎCEPUTUL SERILOR”
Comentariu- autor: Gheorghe Apetroae Dela BoroaiaNichita Stănescu, poetul rebel, eseist, scriitor prolific - aesthesist și inovator, un reprezentant al neomodernismului romanesc, s-a născut în Ploieşti, la 31 martie 1933. Între anii 1944 şi 1952 urmează Liceul ploieștean „Sf. Petru şi Pavel”(actualul „Mihai Viteazul”), iar în perioada 1952-1957, cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.
Proaspătul filolog debutează în anul 1957 cu poezie în revistele „Tribuna” din Cluj şi în „Gazeta literară”, pentru ca în anul 1960 să îi apară volumul de debut „Sensul iubirii”, cu o prefață de Silvian Iosifescu. După 4 ani, în anul 1964, îi apare volumul ideatic promisiv „O viziune asupra sentimentelor” iar în anul următor,1965, volumul ”Dreptul la timp”.
Anul 1966 este pentru poet un an prolific creator. Este anul în care i se publică la „Editura Tineretului” cel mai dens excurs poetic, volumul ”11 elegii” și tot în același an îi apare volumul „Necuvintele”, pentru care primește premiul Uniunii Scriitorilor și, de asemenea, volumul de poezii, intitulat „Un pământ numit România”. În anul 1967, anul cel mai prolific editorial pentru poet, îi apar volumele de poezii: „Obiecte cosmice (Alfa)”; „Roșu vertical”, cu o notă de Eugen Simion și volumul „Oul și sfera”.
Fără o slăbire a ritmului creator și editorial, în anul 1968 i se editează volumul „Laus Ptolemei” iar în anul 1969, după ce își reeditează volumele „Necuvintele”, „Un pământ numit România” și „Cinci degete” este solicitat de mediul literar bucureștean cu drept merit de a îmbrățișa munca de redactor șef adjunct la revistele literare „Luceafărul” și „România literară”.
Ca o recunoaștere a intensității întregii sale activități literare, beneficiază de Premiul Uniunii Scriitorilor (1964, 1069, 1972, 1975).
Cu ambiții editoriale dovedite, în anul 1978 reușește să-și publice poeziile, deja publicate majoritatea lor în reviste literare, de pe parcursul a 10 ani de muncă rodnică creatoare (1968-1978), desigur, primat având revistele literare „Luceafărul” și „România literară”, acolo unde era mediul său editorial- redacțional și de care poetul a beneficiat din plin în propagarea scrierilor sale poetce, în volumul de poezii intitulat „Epica magna”, un volum pentru care va primi premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române.
Scrie și publică, în aceeași perioadă, în care desfășoară o muncă intensă de redacție, volumele de poezii: „În dulcele stil clasic”, 1970; „Măreția frigului”; „Cartea de recitire”; „Măreția frigului”(ediție Iași); „O literă în oglindă” (Pitești) și în 1972 „Belgradul în cinci prieteni” cu o prefață de Mircea Tomuș (Cluj). Volumul „Clar de inimă”(Iași) îi apare în anul 1973, iar în anul 1975 își editează volumul „Starea poeziei”, cu o prefață de Aurel Martin. Perseverează în creație și în editare, pentru ca în anul 1978 să îi apară volumul „Poetica magna”, iar în anul 1979, volumul „Opere imperfecte”.
Ultimile sale scrieri le publică în anul 1982, în volumele „Noduri și semne” și „Oase plângând”, iar pe parcursul anului 1983 își înserează creațiile sale mai semnificative din perioada intens creatoare, cu gândul de a le publica mai înainte de decesul său, pe care îl presimțea și care avea să survină în același an, la 13 decembrie, în volumul pe care l-a intitulat „Argotice- cântece la drumul mare”, volum care avea să i se publice postum, mult după moartea sa, în anul1992.
Am abordat lirica sa cu scopul de a denuda și a reliefa o fire polivalentă și exultantă în creație, cu energii ideatice debordante, pe care Nichita Stănescu le-a extrapolat, le-a sublimat și le-a cuvântat monumental în actul unei creații apofantice și mai puțin am mizat pe identificarea dimensiunilor estetice, structurilor tropice- transfigurative, desigur frecvente în lirica operei sale poetice.
Mă voi referi, în continuare, la structura lirică și ideatică a poemului său, intitulat ”La începutul serilor”, un poem în care se impune vectorial sideralitatea fenomenologică în fapt și premonitiv cosmică, în perspectivă ființială, un principiu natural de determinism cazuistic al gesticii umane, cu o ființare intens trăită și aesthesisiată de poet în liniște, ca un principiu categorial armonic și panteistic în metafora versului său: ”Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.”.
Căutarea lăuntricului cu imaginea alterității, prin simpla privire a partenerei, generează un hiatus al fluxului temporalității, pe care îl statuează imaginativ în versurile: ”Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită/ din a timpului curgătoare putere.”.
Asistăm, în continuare, la exercițiul de decantare a erosului cu o existență ecstatică, eluviată în temporal, tocmai pentru crearea cadrului de reflexie accentuată a poetului asupra polivalenței astrale a iubirii și asupra universalității ontologice a ființării în dragoste, mediul în care își găsește un topos bine definit și contiguu regenerator, erosul universal: ”Simţeam că pot adormi, visând stele locuite./ Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,/ aş fi putut împinge nopţile-ncremenite/ ca pe-o elice-naintând, spre soare.” .
Dar, cum totul este în ireversibilitate existențial- temporală, poetul se relaționează facil la momentul perathosului pitagoreic- o limită infuzionată entropic în eros, la cel al disipării și finității iubirii, un moment inerențial, pe care îl sugerează cu deosebită subtilitate Nichita Stănescu la sfârșitul poemului său, în versurile: ”..Dar tot timpul suna ceva...ceva răsuna,/ un cântec de iarba cosită, de taciturne mări,/ în care inima de-atunci îşi revărsa/ meandrele pierdutelor candori.”.CU NICHITA STĂNESCU „LA ÎCEPUTUL SERILOR”
Da. Este acesta un poem care
prin structura sa ideatică certifică, încă odată, faptul că Nichita Stănescu
crea literatură și deținea în construcțiile sale lirice ingénue, insolitul, un
control ideatic în versuri cu proiecții profunde, în planul al doilea al
cunoașterii și un altul, permanent și plenar, în cel al ființării
fenomenologice și metafizicii Universalului.
10 octombrie
2020
