Literatura, Lui LUIZ LOPEZ ALVAREZ, Cântecul lui Cristofor, Gheorghe Apetroae Sibiu

GHEORGHE  APETROAE   -  “  CÂNTECUL  LUI  CRISTOFOR” 

CÂNTECUL  LUI  CRISTOFOR

De unde-i el?..E fiu de Albisola,

ţinut sub cer azur, de-ntinderi portocale…

cândva, trecând pe străzi,

la Boliasco,

se prezenta cu ” prinţul de Chiavara”,

unui ţinut italic, pururea în soare...

Mulţi îl ştiau că e de neam regal,

urmaş ales al regelui din Quinto !..

Chiar şi Savona şi-l dorea al ei !...

Îi declara pretura, viţa princiară...

Deşi,unii ziceau că l-au văzut copil,

trăgând de sfârcul unei bone

din Pindello !?..

Dar el, ajuns, în ani,

de  Eldorado,  rege,

n-avu a recunoaşte-alt paradis

decât Genova , însorind,

în valuri, miile de vele,

acolo unde adăstau, cum călătoare stele,

galere mari înalte, lunge caravele,

de unde-i tatăl său,

Domenico Columbo....

De-acolo el scruta cu mintea-i ageră,

în nesfârşiri, cuprinsul,

copilul Crist....,atras de cântecele mării

în vocile sirene ,

de sacre cântătoare  păsări ,

cum valurile de albastru şi smarald

purtând în glasul lor pe prinţ

într-un balet de vis ,pe-al mării  vals,

loveau ritmat rivere-n  ţărmuri egeene…

Îl fericeau acum pe prinţ cărările ,

din ne-nceput, de mult dorite

pe  larguri, spre Levant !...

GHEORGHE  APETROAE   -  “  CÂNTECUL  LUI  CRISTOFOR” 

CALEA  SPRE   LEVANT

În braţe cu spyrei şi kerrii,

de vise – adânci purtat,

porni în zori pe mare prinţul,

spre Levant…

spre-acolo, mari corăbii ,

călărind pe valurile zării,

cum stelele azura boltă,

un drum egeic deschideau !...

Era mânat de crezul în iubirea

unei noi Veneţii,

lăsând Genovei

dorul de lagună

şi-un  soare arzător, italic,

ce răscolea în ţărmuri

pelagicul nisip, cântând

închis în scoica vieţii...

El, Cristofor, de Quinto, prinţ

un tânăr doge marinar

de cel mai mare rang,

călătorea pe zarea diademă ,

cântând  nefericirea-i,

luntrei genoveze!…

O gondolă îi adâncea magia

în al Egeei val, pe larg...

Absenţa fragedei Felippa,

o tânără prinţesă, balerină

cu chip de crin şi-angelic trup,

în simetrii divine,

ce îl cuprinse atunci, i-o cântă

cu glasu-i  orfic , marea

şi chinul cel şoptit l-ascultă

cu o credinţă vie , cerul,

în fiecare dans de val smaragd

ce luntrea i-l rupea din gând,

purtând  prinţul îndrăgostit 

spre  cheiul din  Levant...

GHEORGHE  APETROAE   -  “  CÂNTECUL  LUI  CRISTOFOR” 

DE A-I FI MIR DE ROZĂ…

De-ai  fi  mir  de roză

smaraldă şi petală

 de crizantemă albastră ,

rouă înmiresmată ,

din genele cerului,

razele-i de vrajă,

lacrimi să i le prelingi,

obrajii  să-i atingi,

briză blândă ,

în  cu-vânt, prinţesă ,

să-l îmbeţi şi inspiri,

din vis să-l trezeşti,

să-l îmbălsămezi,

asemenea zeiţei în Olimp,

narcisa din Cypru,

ţi-ar creşte lumină-n

săruturi pe irişi,

dansul de flăcări stibinice

din rugul  celest,

în ametiste curate,

ochii tăi, în luciri…

De-ai fi lacrimă de crin

din cununa prinţului

pe  frunte-i  prelinsă,

în angelice priviri,

de pe zări azure,să-i curgi

un râu între pleoape,

zăpezile albastre

din cerul lui şi al tău,

în simţiri s-or topi….

În balet cu alese cu-vinte,

alţi crini de-i  rupi

el ţi-i va culege

şi aşeza o cunună,

diademă pe  frunte,

să-ţi aducă lesne aminte

de un spectacol cu stele,

cu alţi prinţi,în amor,

acum ai tăcerii,

ştiind să-i dansezi ,

să încânţi un alt actor

cu ochii zeiţei,

o  înmiresmată roză,

cu harfa-i heladă, în acorduri de dor !..

GHEORGHE  APETROAE   -  “  CÂNTECUL  LUI  CRISTOFOR” 

VISUL PRINCIAR

Urca  pe scările  de-abis

din port, spre cerul Levantin

El, prinţul  Cristofor, grăbit…

şi Luna îi  curta  solia …

Cu aripile-i  brune, largi,

îl însoţea, în dans,Lilith,

şi-l îndrăgea Ursita…

în jur , îmbălsămau livezi

de stele...şi în al lor absint

plutea trecutul fericit de rodii…

El, troienit de urnele-nfloririi,

privea înspre faleza -naltă,

de Eros prins şi chinuit

pe-aleea însorită, princiară...

vegheau curteni, palatul

mistuit acum  de-amorul

celuia ajuns curând  aici,

în turn ,învăluit

de dorul levantin al mării...

Dormeau  cu prinţu-n zori

castelul din Levant,

pe stei cuprinsul nins de roze

în aurite salbe

şi-n flăcări de dezmierd,

sihastre, cumpenile zării -

columbe-n zbor, sub axinite neguri…

Iar  şoapta fiecărui val

re-deschidea portalul 

luminii de trezie princiară,

irizând,sonore valuri,

cărările albastre mării…

GHEORGHE  APETROAE   -  “  CÂNTECUL  LUI  CRISTOFOR” 

TURNUL  DE  CRISTAL

Hălăduia aici , cu  demonii

de braţ  şi o  cadână stea

ce în zăpezi  de insomnii,

pe zări , castelul îl cuprinse

şi-aleele de maci, de crini

în plânsetul cinabrelor havuze…

Palatul princiar veghea nocturn

pe Sfinxul cel atât de ostenit

în port, de relele lui fapte…

cum şi pe prinţul care-abia ajuns,

dormea  în turnul de cristal

şi-al cărui vis de-ales cu-vânt

un sunet liniştii,l-ar vrea adus

lângă Felippa….. din Azore,

prinţesa lui, o stea dorită-n cer,

de el,şi visul lui

i-l întrerup cocoşii levantini,

în cântecul de dimineaţă!….

Sibiu-Hermannstadt

Literatura, Să-l uit, te uit, "Strunga" , Gheorghe Apetroae Sibiu

ANOTIMPUL MIRACULOASELOR COMBUSTII

 FLĂCĂRI   ADOLESCENTINE

SĂ-L UIT, TE  UIT," STRUNGA"

Atunci iubeam culoarea

şi mai eram copilă ;

simţeam balsamul serii

în floarea de salcâm

şi mă plimbam prin tine

cu un băiat romantic

pe-alei de roze stele

căzute pe pământ...

Râdea vecia-n mine

şi mă visam crăiasă,

cântam « păpuşa Lili »,

lui îi plăcea să cânt

cu vocea înflorită

pe buze de dorinţe

mă săruta fierbinte

şi îmi plăcea nespus…

Al meu, azi, pe acelaşi,

aşi vrea să-l rup de tine ;

în "Strunga" amintirii 

nu ştiu dacă-i mai cred...

Vecia nu-i vecie,

e numai despărţire

şi n-a fost el alesul

vieţii, să-l slujesc...

Cu visele, paianjeni

pe frunze ruginite,

cad peste mine-n floare

şi-n pânza lor m-ascund ;

Pe drumul vieţii  mele,

spre lumea nefiinţei,

în clipe de-agonie

vreau să mă uit , să-l uit...

literatura, gnozisul axiologic al stud.eminesciene...,gheorghe apetroae sibiu

Gnozisul axiologic al studiilor eminesciene

„Archaeus” şi anamneza în „Sărmanul Dionis”, elaborate  de Carmen  Negulei

                                                                                                                                         Gheorghe Apetroae Sibiu    -  studiu eseistic

               
       Studiile şi eseurile aparţinând lui Carmen Negulei şi inserate în volumul cu acelaşi titlu (apărut la Editura Alfa Press, 1995), se relevă  ca un început inspirat al unei eclatante exegeze a universului gnoseologic eminescian. În context Anamneza în Sărmanul Dionis constituie contrafortul cerebral al unei cunoaşteri perene, „în sacrum”, înălţat cu profesionalism filozofic şi cu vocaţie literară pe fundamentul „Archaeus” ca nous universal şi schemă gnostică în natura unei naraţii ideatice. Termenul de Archaeus va fi relevat de Carmen Negulei ca un primat axiologic elaborat, cu caracterul de dominantă a naturii cunoaşterii în raport cu natura ontologică a povestirii, ca determinant al dualităţii gnoseologice. Tot Carmen Negulei va modula din Archaeus principiile omoloage între viziunea  europeană şi cea indică asupra universalului, prin supralicitarea sensului Archaeului ca spirit al Universului. Este aceasta „în fond” o promovare a conceptului de metodă, proprie eminesciană, de „a ajunge la esenţa lucrurilor prin cunoaştere, Archaeul fiind invocat de la început pentru a clarifica ipoteze ale gândirii” (C.N., „Studii şi eseuri”, 1995).

                Archaeus va fi considerat, ca şi în Sărmanul Dionis, principiul realului dublu ca implicit filozofic, de identitate a personalităţii şi fundament gnoseologic, prin expunerea în plan dublu a celor două personaje, unul neiniţiat, celălalt iniţiat şi purtător al principiului spiritual cognitiv, al bătrâneţii, Archaeus spiritual, la care „existenţa implică esenţa în ea însăşi”. Dar acest principiu spiritual cognitiv va fi erodat formal de principiul metempsihozei, întrucât sufletul (atman), făcând parte din permanenţa esenţei spiritualizate de ordin ontologic, este un exponent axiologic al relativismului percepţiilor prin analizatori, al propulsiilor universale. Archaeus, ca principiu al cognoscibilităţii, se poate induce epistemiologic în ontologicul universal şi elimina prin el, ca pandant al relativismului tautologic, sechelă a devenirii formale. Carmen Negulei, ca indolog, sesizează implicaţiile în marea literatură a brahmanismului, prin supremaţia de castă şi prin inducerea credinţei de reîncarnare, un concept prefilozofic, care avea să fie depăşit în creaţia eminesciană, marcată de gnomismul indobudist. Carmen Negulei va remarca rolul ontologicului în procesul cunoaşterii filozofice şi va expune în interferenţă modalităţile de gândire promovate de poetul filozof, descoperind trasee duble de cunoaştere şi influenţă asupra creaţiei, pe care în aceeaşi măsură le va cerceta.

                Această viziune filozofică este versificată şi identificată cu un concept universal al genezei în Scrisoarea I, care este în fond o variantă versificată a Sărmanului Dionis, receptată şi asimilată cu o voinţă schopenhaureană de Carmen Negulei. Dar cine este Dionis, în accepţia metempsihotică eminesciană? Este copilul sărac, copist la 18 ani, „pentru care visul era o viaţă şi viaţa un vis, într-o ordine a realităţii”, cel care-şi gândeşte condiţia socială precară în „înrâurirea zodiilor asupra vieţii omeneşti”. Dionis va conştientiza condiţia sa socială numai când va reintra în reamintire, în anamneză, în antecedentele proprii, graţie unei meditaţii socratiene. Se deduce de aici că Eminescu când a conceput Sărmanul Dionis , aprofundase actul Karman, „un act care depinde de spiritul şi de vorbirea care conferă fiecărei individualităţi umane antecedente proprii şi situaţia sa particulară, îi conferă de asemenea un destin care, dacă nu se va realiza în viaţa prezentă, se va realiza după sfârşitul acesteia într-o reîncarnare pe care o va orienta el” (Jean Filliozat, Filosofiile Indiei, Brahmanele şi speculaţiile ritualiste), în fond renaşteri ale nousului individual receptat din imnurile ariene rig-vedice şi din canoanele budhiste.

                Şi Mircea Ivănescu va observa în studiul Anamneza în Sărmanul Dionis o viziune eminesciană, graţie filozofiei indiene, prin care se aduc „detalii şi interpretări inedite, necunoscute în literatura română şi străină, în analiza operei eminesciene”. Cred că Mircea Ivănescu s-a referit aici la inspiraţia eminesciană din Rig-Veda, imnul despre creaţiune (X, 129), din care a fost inspirată şi poezia filozofică Scrisoarea I, capodoperă a conceptului de geneză, scriere care tratează deopotrivă Archaeus  şi anamneza. Revenind la Sărmanul Dionis, înţelegem că, în urma studiului astrologiei lui Ruben, Dionis simte că „sufletul călătoreşte din veac din veac” şi numai moartea materială îl face să uite că a mai trăit. Este acesta un concept bazat pe astrologia bizantină, pe sistemul filozofic geocentrist, în care lumea transpare ca o rânduială dumnezeiască, pentru că în imaginea lui Dionis, ordinii cosmice a lucrurilor – dharma i se opune dezordinea – adharma, iar unei periodicităţi normale a vieţii naturale i se opun perturbaţiile thanatice. Pentru cunoaşterea dionisiacă, opusă dharmei, Carmen Negulei va aserta axiomatic cum că „spaţiul şi timpul sunt în noi”, iar „existenţa lor în noi infirmă atemporalitatea şi ubicuitatea fiinţei umane”. Translaţia în timp şi spaţiu – afirmă C. Negulei – aşa cum este văzută de Eminescu, „nu mai are nimic cu metempsihoza de care vorbeşte Platon, prin faptul că este determinată de către eu, în timp ce la Platon ea are expresia unui etern ciclu obiectiv în care se integra omul. Eminescu îl deconspiră pe Dionis în text: „Călugărul Dan se visase mirean cu numele Dionis”. Anamneza se confundă în text cu metempsihoza, Dan devenind Dionis, dar în vis.

                Dan va călători în Univers pentru a constata realitatea (rta), adevărata natură ordonatoare a lucrurilor (dharman), periodicităţii vieţii naturii, a timpului ciclic fără început şi sfârşit. Dan se doreşte şi un „brahman”, o cheie a enigmei, a genezei universale când, referindu-se la astrolog, relaţionează fenomenele şi actele terestre la ritmurile cosmice, expresiv vedice, reluându-le sincretic. Să reţinem că adâncimile metafizice ale călugărului Dionis sunt extrapolate din spaţiul citadin al Iaşilor, urmare a vizitei sale (a călugărului Dan) la astrologul Ruben, profesorul metafizician de la Academia din Socola, Dan fiind unul din şcolarii Academiei şi discipolii lui Ruben. Dan se va confesa lui Ruben „echivalând diviziunile timpului cu diviziunile Vedei”, că vremea nemărginită e făptură a nemuritorului nostru suflet, Yajna, o replică care-l va îndritui pe Dan să exclame altcumva decât predicativ şi premoniţional: „Am trăit în viitor. Îţi spun, acum am doi oameni cu totul deosebiţi în mine – Unul, călugărul Dan, care vorbeşte cu tine şi trăieşte în vremile domniei lui Alexandru Vodă, altul cu alt nume, trăind peste cinci sute de ani de acum înainte”. Aşadar, omul cosmic, Purusa, e în corelaţie cu opera rituală (Yajna), care presupune un rit, o succesivitate, concretizată în anamneza lui Dan (că fusese Dionis) şi în călătoria sa în Univers, relevată de răspunsului lui Ruben: „în şir, poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a cărei fiinţă vei pricinui-o tu …”. C. Negulei va sesiza că „Dionis vrea să atingă simultaneitatea prin anularea legii succesivităţii”, de fapt, dorind „o anamneză inversă: o anamneză în care el nu depinde de ce s-a întâmplat odată în el, ci, în care, ceea ce se va întâmpla cu el depinde în întregime de el”. Carmen Negulei va admite „un astfel de sens al anamnezei, ca reamintire a propriei experienţe şi având o altă finalitate: pentru Dionis prima anamneză are importanţă doar atât cât să-l convingă că spaţiul  şi timpul sunt în EL (în individ)”, acceptând apoi, în detrimentul succesiunii, simultaneitatea ontologică. Autoarea consideră că „soluţia pentru depăşirea  legilor spaţio-temporalităţii i-o dă Ruben”. Ea constă în „a primi puterea umbrei pentru a decoda formulele din carta de astrologie”. Mai mult, Ruben îi propune lui Dionis să lase un om din şirul infinit de oameni din el să-i ţină locul cât timp el va fi plecat în univers şi aceasta pentru a înşela, după C. Negulei, legea succesivităţii. Dan se roagă „pentru ca umbra, în timpul vieţii sale eterne să-şi scrie pe pământ memoriile curate. Simţurile umbrei (întunecarea) şi ale lui Dan (lumina), prin întoarcerea foilor, au dimensiuni magice. Căci înlocuitorul este TU  şi acel spaţiu pe care îl ocupi nu poate să rămână gol, deoarece, conform legii succesivităţii, tu nu poţi ieşi din el în timp ce vei călători în Univers. Căderea lui Dionis, explică C. Negulei, este datorată voinţei sale de a încălca „interdicţia de a-l vedea pe Dumnezeu, de a atinge zona de dincolo de fiinţă şi nefiinţă, zona celestă”.

                Apare evident caracterul obsedant al poetului de a conceptualiza în planul trăirilor viscerale al unei iubiri adânci imaginare la care material, nu putea să ajungă. Mioara Avram, în interpretarea studiilor eminesciene (Archaeus şi Anamneza în Sărmanul Dionis) ne îndeamnă să concepem la Eminescu „anamneza generalizată”, iar „visul” ca având o semnificaţie ontologică majoră, în dauna celei onirice, demonstrând în Sărmanul Dionis existenţa a patru straturi de realitate şi anume: lumea fizică (Dionis, Pământ), lumea avatarurilor (Dan, Pământ oniric), lumea prototipurilor (Umbra, Lumina) şi lumea absolutului (Dumnezeu, Doma). Cum reuşeşte identificarea acestor stratificaţii ontologice? Numai prin căderea lui Dan din planul reflexibilităţii în cel al contemplării.

                Studiile tinerei scriitoare, cu rezonanţe din adâncurile filozofice, de descoperire a centrelor ideatice în lumea conceptelor eminesciene îl va îndreptăţi pe publicistul Aurel Cioran, fratele filozofului Emil Cioran, să deconspire „recunoştinţa eternă pe care trebuie să o poarte Carmen Negulei pentru Constantin Noica, cel pe care scriitoarea l-a vizitat de mai multe ori la Păltiniş şi din a cărei idee a trecut la studiul limbii sanscrite şi culturii indiene”. Tot el va aplauda dubla şansă a lui Carmen Negulei de a-l avea ca mentor spiritual pe Constantin Noica şi de a se hrăni direct de la sursă, prin bursa de studii oferită de University of Poona, Department of sanskrit, cu spiritul literaturii şi filozofiei indiene.

                Să înţelegem că Archaeus, ca spirit al universului, şi Anamneza, ca dualitate ontologică, pot da o explicaţie facilă conceptelor filozofice de universalitate, a cunoaşterii spiritului indian din creaţia eminesciană.

„Interferenţe”, nr. 5, iulie 1998

literatura,re-întregire, gheorghe apetroae sibiu

VI.   DOR  DE  VEŞNICII

 RE- ÎNTREGIRE

0 dramă carnală e viaţa blues,

cea de mult ne-drept atinsă

de ninsori în raze crine lize

pe ramul plin-greu aplecat

arc al plăcerilor ne-nvinse,

frământ de boltă, al tău glas:

un rest de suflet grav bolnav...

De-amor şi echoes ţi -e chinul

zilnic bucăţi, în El,  împarţi 

în gene lungi greu, femininul:

trec pasări fără chip,destine

splendorile ce cântă-n sine

rugina -n vreri, la  părăsire:

cum stele reci  în  prăbuşire...

Când ei, zeloşii, în plăceri se vor,

în firi,  puternici şi-n amor

cu-al cerului abis... dar... mor

triumf astral ... iar groapa lor

e  aşteptată-n  re-nflorire,

în primăveri, raze-n simţire...

din toamnă-şi urcă umbra vie
spre crâng, în reci unghere gri...

Din ram când fragedul adastă

mormântul  frunzei  ruginii,

cu-n tremur plin  de traumă...

Eol, pe zări cu glas de demon

nocturn opac, e-n luptă loves...

sub cruci i-aduce re-ntregiţi
-eternităţii cu-veniţi

şi spirit  locului, vărsaţi,

din care-n ei  erau  plecaţi ..... 

literatura , despre nedrept şi absurd, gheorghe apetroae sibiu

VI.   DOR  DE  VEŞNICII

 

   

 

DESPRE  NE- DREPT   ŞI  ABSURD

 

- Înger al uitării, păstor regal

de două noi anotimpuri:

şi de calde suflete stelare , 

în corul tău de sfinte laude ,

de ce te temi de umbre ?!..

poposite-s în blues grijile:

păsări mari obosite de zbor,

pe care, din restul fericirii

le chemi şi rechemi

pentru altă naştere în dor...

lumina ta în zăpezi o ascunzi

secunde în ultimii muguri

cu necroze hematice- crise..

E vrerea celui ce nu-i  simţi

reînflorirea, zborul în chip

de porumbel - orfeu lăuntric

al frunzelor, lumină în cântec... 

Bestial, tu, la ce poţi să renunţi,

când numai singurătatea ei

poate slobozi lacrimi în irişi

şi violete foşniri de veştede frunze-

speranţe citrine-n incendiul

unei lumi întoarse în neguri

din cer rupte zdrenţe-n cutremur:

strigăte sinistre-n suspin?

Culmea trecerii e paradoxul...

Ucisă-i veşnicia rădăcinii

din regretul tremol al frunzelor

azi în rugini, ciuruite de omida

tomnatică a vechiului păcat...

În necuvinte, îţi recuvântă

recile ploi fierbinţi în stăruinţă,

dese-n albul liliac - aprilie:

fluture roz de toamnă lungă:

suflete împânzite,iar să revină

iubiri în flăcări, izvor de plăceri

raze stelare, arc: lumina luminii

cercul nud în fântâna icoanei,

ea, absurdul rugului ram cu-vânt 

freamăt angelic în ruginiul ţărânei,

lângă schitul din Darvari, o cruce,

cum El, în glas, stejarul regat  

din ram - trunchiul din Manvri, 

şoptind ne-liniştile-n ghindă!...

Des-prinderi cu silinţe a frunzelor

e chiar iubirea în a ta lumină -

e a ta zodie ce nu se-nclină

lui, înger, la-nchipuiri…

Ispita e sacrul fior din nebunii, 

înainte de banala viaţă cristică

pentru oricare moarte, o invidie...

o fală-ţi: naşterea ne-dreaptă şi

absurdă! Continuă…

G.A.S.

llteratura , Voinţa cuvintelor tale, Gheorghe Apetroae Sibiu

III.  TEMPLE ÎN  FLĂCĂRI               

    V

VOINŢA  CUVINTELOR  TALE

Lor,  nespus, nimic nu le-a rămas!

acum  întorc, în ei, pe toate părţile

veacurile  şi,  în ele, o  axis mundi !

vor  descoperi graţii în susurul  teluric

al izvoarelor, în rădăcinile fragede

ce au crescut  în roze corole, faţa zorilor!

Fiorii dragostei, în răsfăţul angelic,

valuri cinabre  din slobozirea stelelor

în mume, azi cresc voinţa cuvintelor tale…

MATERNITATE    I

În  maternitate, simţirile  copilăriei

se trezeau  rest al  vieţii puţine,

geniu de Eden din visul  luminii

Tot aici, de lungi aşteptări obosite

cloceau reptilele   genii fără aripi,

în zboruri  de cuvinte - sonuri lungi -

odrăsleau  puii agonici ai şarpelui,

cei aproape sugrumaţi de plasa

paianjenilor, nervi veroci ai cenuşii-

o  urzeală  vie de  hematice flăcări

cu slava înţelegerii celui  puternic ...

ÎNCREDERE

Să-ţi aduci aminte de frumuseţi,

te agaţai de îngerii catedralelor...

ei păzeau  singuri  slăvile voinţei

în ferestrele spre livezi deschise

cântând odată cu ploile reci, în ei,

cântece adânci, chiar prea adânci,

mai mult decât sonore, din aprilie:

soboare madone  ale  zenitului

în nedespărţirea târzie de amintiri,

de veacul maternităţilor de lumină,

o credinţă  precoce adastă în ei

fiorii din armoniile adâncului... 

vreri neîncăpătoare  în simboluri...

ÎNCEPUT  DE  ZBOR

Puii  golaşi, răstigniţi de ferestrele

tainelor, strajuiesc  astralul di-mprejur...

silabisesc  muzical zborul stelelor

cu limbajul de rutină al cobrelor....

le picura  din gene, voinţa-n cenuşa

de înfiripare a aripei pe cuprinsul

de sânge  proaspăt  în cunoaştere,

spre limpezirea durerii din alegere:

în pretutindeni începutul de zbor ...

GELOZIE

Din copilăria ta, iubeşti  naivitatea,

scoţi cu-vintele uitate în ea - trezii-,

dansându-le între maxilare voinţa!
ele dispar existenţe în cerneală regală

pe papirusul cunoaşterii  incerte:

balsam de prostii virgine-n armonii,

ori răutatea nedreptăţii tale din inimă

la intrarea în libertatea supremă,

bine-cuvântată, în ea, de farmecul firii...

cum şi când îşi ascunde crocodilul

oule în nisip, în locuinţa virilă a  razei,

sau în grămada de frunze ruginii

ori putrede, lavă- cenuşă de gelozii...

o despărţire solemnă de raza  fecundă....