HOESTIA
Mamei, Ilinca-Elena
Autor: Gheorghe Apetroae dlB.
*
Îngerii, în cireșii și
prunii înfloriți,
cu lumina ta mi-au
glăsuit!
În braţele lui Charon,
te poartă
pe vuietul brazilor de
pe alee
cei, de mine, pentru
tine sădiţi,
prin freamătul de
graţie al stelelor,
luntrea spre Eden-
făgăduinţa pietrei
înnegrite
din templul Cybelei...-!
*
Destinul tău de rugă
cristică
te-a înălţat sfântă
biserică
cu multe turnuri,
lângă drum,
pe pământul străbun,
chiar nu mult înainte
de scăpătarea-ţi în
eternitate,
chiar mai înainte de
nunta cu sfinţii
cei în credinţa ta
încremeniţi,
spânzuraţi de
catapeteasma trecerii !…
*
Să te bucur, îţi
vestesc
că zeii zilei mele te
doresc
şi că lipsirea ta-i
apasă, Hoestie:
stâlp rezidit din
semnele iertării
pe culmile vrerii,
prin ai tăi copii,
înflorind,
într-o paternă logodnă
cu zorii,
spre a te odihni lângă
altar,
altar de cer, la
răsărit!
*
Să ştii că tot ce-n
„Vale” ai lăsat
îţi stau bine, la
locul lor,
aşa cum ţi le-ai
rânduit
şi-o viaţă le-ai
gândit…!
Din primăveri, poetic
înflorind
din cripta de mormânt,
Tu vezi, și-acum, pe
prunul
tot întroienit
şi-miresmat
cu crengile-nflorite
în fereastra ta
și candela aprinsă-ți
în iatac...!
*
Mă vezi, de câte ori,
întors
din lumea mea,
mă aplecam spre mâna
ta
să ţi-o cuprind şi s-o
sărut...,
iar tu mă-mbrățișai…
Acum, de dorul tău „De
Vale”
prunul s-a uscat, în
el,
sporindu-ţi slava
rechemării,
spre a-ți odihni-n
marchiza casei tale
albe anotimpuri...!
*
La tinereţea ta, Tu,
Hoestia,
eu ţi-am rămas
copil,
în ochii ce-mi furau
matern
surâsul cristalin,
la sânii tăi, când
gânguream
şi când cântam în
vis...!
Să-ți port purta mereu
doar chipul serafim al
magului
sedus de sfinte
melodii,
din nesfârşite raze…!
*
Acum, revii cu
cerul din mormânt
şi-mi ostoieşti
durerile din Dor
cu braţele de-
amintiri,
de sărbători,
de-mbrăţişări,
cu un matern sărut,
adulmecând
balsamul florilor de
crini,
de lămâiţă şi magnolii
crescute-n jurul
sânilor tăi albi
trandafirii...!
*
Cât seva primăverilor
ce trec
cu liniște mai
năbuiesc
în templul vechilor
grădini,
lumini, spre-a nu se ofili,
mă-ntrebi mereu,
de-au înflorit
zambilele, narcișii,
trandafirii...!
Și dacă iarba încă-ți crește
sufletul în prag?
Da...! Și acum, din
stratul tău,
de zeci de ani, ca și
atunci,
mai cresc și înfloresc
narcișii...!
*
Am revenit ca să
cuvânt
la capul tău, de
candelă păzit,
poemele pe care mi
le-ai scris,
recunoştinţa mare-a
vieţii,
mie dăruită...!
Lumina ta - cu fiecare
an trecut-
un har al flăcării de
stea-...!
Cu glasul tău adânc
mă strigi și-acum
copil, în preajma ta
să-ti stau, alături să
mă ştii...!
*
Chemării tale-am să-i răspund oricând
și-oricum, cu fiecare
sfântă clipă...!
Gheorghe Apetroae
dlB., Boroaia- Suseni,15 mai 1999, la un an de la decesul mamei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu