ARCA ALBASTRĂ
Autor:
Gheorghe Apetroae dlB.
*
Cât râde-n Ea lumina Sa de arbore la Ne–nceput
și-un univers albastru îi stă în rost căzut, supus,
de-i satură statornice-vânjoase rădăcini,
rămâne El, al ei, ninsorile de flori pe buze
să i le aştearnă-n crome, să-i lunece prin simţuri…!
*
Da! E Luna, arcă solitară și El pe brațe-o poartă
un fluture albastru-n zbor, încoronat de raze,
în ciuda celor hotărâți a-i sparge crisalida,
de-ai nimici credința și-a-l arunca în visuri…
Clepsidra lui e cerul și-i curge, adâncindu-l...!
*
Din trunchiul în inele, mlădie, arca-n valuri,
n-ar vrea s-o ştie El, într-un alt cerc căzută
pe-o apă în derivă, o-ngălbenită frunză
sfârşind în putrezimi, ci-n albăstrimi, stăpână
și-n grija Providenţei, cu ceru-n armonii...!
*
Nici nu ar vrea să-i vadă reci resturile sfinte
din formele-i divine, pe valuri risipite,
în alte simetrii…! Ar vrea, în schimb, s-o ştie
din ancore scăpată, cu zbor în albe piruiete
și-n frângeri adamite, Lelith, în nebunii…!
*
Adam e El şi nu e Noe și-n valpurgia vieţii,
păşind prin slova ei, s-ar vrea desculţ și tânăr
copac reînflorit...! Și nu i-ar duce-n purgatoriu nudul-
pe trupul ei albastru de pasăre columbă-,
să-i curăţe lui duhul de triste amăgiri…!
*
Adânc în cer, privind-o, se ţine drept bătrânul
și-n ochii ei smaralzi, pluteşte-n cerc albastru,
El, fără El, cu gândul să-i contureze chipul,
să-i sângereaze în cuvânt lințoliu ei de crini,
să-i înţeleagă rostul, neliniștile în simţiri...!
*
Când sevă e încă destulă, de vreri, înmugurindu-l,
în Haosul lipsit de stele, nu-i loc de amurgiri…,
reînfrunziri de gânduri, nu-s grele-n asfințiri!
Dar, decât o Lună- Arca, ca o lebădă de gheaţă,
mai bine blândul Luceafăr, ce îl mângâie de-o viaţă...!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu